ICCJ. Decizia nr. 2960/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, reclamanta D.F., în nume propriu și în calitatea de descendent gradul I al părinților săi defuncți F.N. și H. a solicitat instanței, ca, în temeiul Legii nr. 221/2009, să dispună obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 200.000 euro, în echivalent în lei la data efectuării plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, urmare a dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, deoarece a făcut obiectul măsurii administrative cu caracter politic prevăzută de art. 3 lit. "e)" și a simțit în mod direct ororile, suferința și stigmatul deportării.
în motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că, împreună cu familia sa, au fost victimele măsurilor administrative cu caracter politic, măsuri luate de fosta miliție, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, fiind dislocați din comuna Sânpetru, jud. Timiș și stabilit domiciliul obligatoriu în comuna Perieți, sat Fundata, județul Ialomița, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, fiind considerată "dușman al Poporului"; toate proprietățile au fost confiscate, iar membrii familiei au fost considerați dușmani ai poporului; pentru ei a început viața grea într-un loc departe de casă, unde nu li s-a asigurat nimic, tatăl prestând diverse munci necalificate pentru a putea întreține familia.
A susținut reclamanta că beneficiază de facilitățile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990, însă această sumă nu compensează nici pe departe prejudiciul moral suferit și nu constituie o reparație morală suficientă pentru suferințele efectiv îndurate din partea regimului comunist.
Prin Sentința civilă nr. 1707 din 27 octombrie 2010, Tribunalul Constanța a admis, în parte, acțiunea și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 15.000 euro, în echivalent lei la data plății efective, cu titlu de daune morale, respingând restul pretențiilor ca nefondate.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că sunt aplicabile disp. art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, reclamanta a făcut obiectul, în nume propriu, al măsurilor administrative cu caracter politic, fiind îndeplinite și condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) privind persoanele ce pot solicita instanței de judecată obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral, iar acțiunea este introdusă și în calitate de descendent gradul I.
Prima instanță a considerat că, în completarea măsurilor reparatorii conținute de Decretul-lege nr. 118/1990 de care a beneficiat reclamanta, și prin raportare la modificarea intervenită prin O.U.G. nr. 62/2010 ce reglementează acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, dar și prin raportare la modificarea intervenită prin O.U.G. nr. 62/2010 ce reglementează acordarea unor despăgubiri de 5.000 euro pentru prejudiciul moral suferit pentru soțul/soția și descendenții de gradul I persoanei care a suferit condamnarea cu caracter politic sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, reclamanta este îndreptățită la suma de 15.000 euro.
Prin Decizia civilă nr. 220 C din 6 aprilie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a fost respins apelul declarat de reclamantă, s-a admis apelul declarat de pârât, iar sentința a fost schimbată în sensul respingerii acțiunii.
Constatând că ambii apelanți au criticat legalitatea sentinței de fond sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate și au pus în discuția instanței consecințele abrogării art. 5 alin. (1) lit. "a)" din Legea nr. 221/2009 ca urmare a declarării neconstituționale a acestei dispoziții legale, instanța de apel a analizat apelurile împreună.
S-a reținut că, în speță, reclamanta a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a stabilirii domiciliului forțat într-o altă localitate în perioada de referință a Legii nr. 221/2009, prejudiciul fiind însă raportat - sub aspect probator - exclusiv la abuzul săvârșit de statul român prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă și neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial și produsă asupra persoanei reclamantei.
S-a constatat că reclamanta a beneficiat de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990, fiindu-i stabilită o indemnizație lunară, conform Hotărârii nr. 1573 din 7 mai 1991 emisă de Comisia Județeană Constanța de aplicare a Decretului-lege nr. 118/1990.
împrejurarea că, în acea perioadă, reclamanta a făcut parte dintre persoanele direct vizate de măsurile regimului comunist, care i-au marcat existența atât în plan familial cât și profesional, a constituit motivația pentru care statul a înțeles să recunoască acestuia dreptul la plata unor compensații materiale importante pe toată durata vieții, proporționale sub aspectul cuantumului cu durata măsurii represive, suma acordată cu titlu de indemnizație fiind încasată lunar de la data recunoașterii dreptului.
Nu pot fi considerate ca lipsite de relevanță în plan patrimonial compensațiile de altă natură conferite prin lege acestei persoane, ca spre exemplu scutirea de plata taxelor și impozitelor locale, transport gratuit cu mijloacele de transport publice, acordarea a 12 călătorii anuale pe calea ferată, clasa I, care conturează în aceeași măsură interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic, fiind de plano recunoscut că modalitatea în care au operat acestea asupra persoanei înseși și asupra patrimoniului său a implicat indiscutabil o suferință și un prejudiciu în plan moral.
Recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost așadar justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, iar în speță, reclamanta a putut beneficia de toate măsurile reparatorii instituite de lege, nefiind relevată necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin prezenta acțiune.
împotriva deciziei menționate a declarat recurs reclamanta, pe care l-a încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii apelate și, pe fond, admiterea cererii de obligare a pârâtului la plata daunelor morale.
Arată că decizia instanței de apel e nelegală, întrucât dezdăunarea morală reală a persoanelor ce au fost supuse măsurii administrative cu caracter politic prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 nu poate fi lăsată în derizoriu, astfel cum a procedat instanța.
Instanța de apel trebuia să ia în considerare criteriile de acordare a daunelor morale: perioada îndelungată a restricției domiciliare, condițiile în care a fost evacuată din casă, modul în care a călătorit, lupta de supraviețuire în Bărăgan, încălcarea drepturilor garantate constituțional - dreptul la educație, libertate, la domiciliu, la muncă, etc. Susține că a fost persecutată politic din anul 1951 până în anul 1989 și nu a beneficiat de nicio despăgubire până în prezent. Facilitățile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 nu sunt suficiente pentru a acoperi prejudiciul moral suferit.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:
Prin Deciziile nr. 1.358 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.
Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
în acest context, nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).
Se va face, astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.
Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).
Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamantă norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.
Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1.358 și 1.360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.
Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un "bun" al reclamantei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: "deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează"; că "dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, "instanțele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.
în sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României nr. 789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358 și nr. 1.360/2010, "dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of."
Cum Deciziile nr. 1.358 și nr. 1.360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 6 aprilie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantei și nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.
Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză, a fost pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al României, nr. 789/07.11.2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2958/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2959/2012. Civil → |
|---|
