ICCJ. Decizia nr. 2957/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin Sentința civilă nr. 630 din 12 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Neamț s-a admis, în parte, acțiunea în despăgubiri formulată de reclamanta T.L., fiind obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata a 100.000 euro, cu titlu de daune morale, reținându-se în esență următoarele:
Autorul reclamantei a fost condamnat, prin Sentința penală nr. 471 din 30 iulie 1959, pronunțată de Tribunalul Militar Iași, la pedeapsa de 10 ani închisoare corecțională, 5 ani interdicție corecțională, cu suspendarea exercițiului drepturilor prevăzute la pct. 2 - 4 de sub art. 58 C. pen. și la confiscarea totală a averii, dispunându-se și degradarea sa militară pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prevăzut de art. 209 pct. 2, lit. a) C. pen. în vigoare la acea dată.
în raport cu dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, condamnarea pentru sus-menționata infracțiune ce era incriminată de Codul penal din 1936, republicat în M. Of. nr. 48/2.02.1948, constituie de drept condamnare cu caracter politic ce dă naștere dreptului de a solicita despăgubiri în temeiul art. 5 din aceiași lege.
Urmare a regimului greu de detenție, tatăl reclamantei a decedat în penitenciar, astfel că este evident faptul că au fost lezate nu doar valorile esențiale care definesc personalitatea umană, ci autorului reclamantei i-a fost refuzat însuși dreptul la viață.
Experiența concentraționară a tatălui a reprezentat și pentru reclamantă un stigmat care i-a marcat dezvoltarea, la vârsta de 2 ani rămânând lipsită de prezența tatălui. Suferințele au fost și de ordin financiar, familia condamnatului suferind privațiuni, umilințe, locuința fiindu-le supusă unor nenumărate percheziții, mama reclamantei întâmpinând greutăți în a-și găsi un loc de muncă adecvat, iar reclamanta, din cauza privațiunilor materiale din copilărie și a situației dificile de neajunsuri și excludere socială, a dezvoltat grave afecțiuni ale ochilor, pe care nu a avut condiții de a le trata corespunzător. Toate aceste aspecte au fost confirmate de declarația martorei audiate în cauză, precum și de înscrisurile de la dosar.
La individualizarea cuantumului, instanța a ținut cont de împrejurarea că titularul cererii este un descendent al persoanei condamnate, că suma ce se acordă nu reprezintă un preț al durerii, care de altfel nici nu poate fi apreciat patrimonial, ci, dat fiind scopul de a atenua condițiile de viață ale persoanei solicitante, trebuie raportat cuantumul stabilit la condițiile de viață ale societății actuale.
Admiterea în parte are în vedere și faptul că al doilea capăt de cerere, cel referitor la repunerea în drepturi, nu poate fi admis decât parțial, întrucât exercițiul drepturilor prevăzute la pct. 2 - 4 de sub art. 58 C. pen. a fost suspendat doar pe perioada executării pedepsei prin Sentința penală nr. 471/1959, nedispunându-se decăderea din aceste drepturi. Mai mult decât atât, dat fiind că persoana condamnată nu mai este în viață, o repunere a sa în drepturile din exercițiul cărora a fost suspendată, ar rămâne fără efect, dată fiind imposibilitatea fizică a exercitării acestora.
Solicitarea s-a constatat a fi întemeiată în parte, cu privire la înlăturarea efectelor degradării militare dispuse prin aceeași sentință de condamnare, în temeiul art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea 221/2009, persoana care justifică potrivit legii calitate procesuală activă în astfel de litigii, putând obține "repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară."
împotriva sentinței a declarat apel pârâtul, arătând că suma acordată este exagerată, despăgubirile nu au fost solicitate în nume propriu, ci de către un descendent, iar despăgubirea trebuie să constituie o reparație pentru cel îndreptățit, în calitate de descendent și nu o îmbogățire fără just temei.
La primul termen de judecată - 15 septembrie 2010 - s-au depus completări la motivele de apel, având în vedere dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010 de modificare și completare a Legii nr. 221/2009.
Prin Decizia civilă nr. 18 din 23 februarie 2011, Curtea de apel Bacău, secția civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale, a admis apelul declarat de pârâtă, fiind schimbată în parte sentința de fond, în sensul respingerii capătului de cerere referitor la daune morale. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale publicată prin M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că s-au avut în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție.
Decizia Curții Constituționale, este general obligatorie, opozabilă, "erga omnes", inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.
Prin urmare, s-a concluzionat că în prezent nu mai există un temei juridic pentru acordarea daunelor morale, ca măsuri reparatorii, putând fi acordate în continuare despăgubirile la care se referă art. 5 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 221/2009.
împotriva deciziei menționate a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei atacate și menținerea sentinței dată de prima instanță.
Susține că decizia instanței de apel este nelegală, nefiind în acord cu art. 20 din Constituție referitor la prioritatea reglementărilor internaționale, în cazul în care există neconcordanțe între pactele și tratatele referitoare la drepturile fundamentale și legile interne.
în Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999 Curtea Constituțională a stabilit că, în lipsa unei legi sau a constatării neconstituționalității unei legi de către Curtea Constituțională, instanțele judecătorești pot aplica direct dispozițiile Constituției, în speță dispozițiile art. 21 din Constituție, care se referă la accesul liber la instanță. Arată că a invocat în fața instanței Rezoluția nr. 1096 din 1996 și Rezoluția nr. 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Instanța de apel a admis apelul pârâtului doar prin raportare la Decizia nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale, neluând în considerare precizarea de drept invocată de reclamantă.
Instanța nu s-a pronunțat nici pe cererea completatoare formulată de reclamantă în data de 16 februarie 2011.
Analizând recursul declarat, din prisma criticilor formulate, înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia.
Susținerea recurentei în sensul că instanța nu s-a pronunțat asupra cererii de suspendare a cauzei în temeiul art. 242 alin. (1), pct. 1 C. proc. civ. nu poate fi primită. Astfel, la termenul din 16 februarie 2011, instanța a respins cererea reclamantei de suspendare a cauzei, având în vedere că în cauză pârâtul solicitase judecata cauzei în lipsă.
Criticile formulate de recurentă aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curții Constituționale nr. 1.358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamantă în baza lor, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Contrar susținerilor recurentei, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanța de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1.358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1.358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.
Conform art. 3307alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.
Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1.358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
în speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui "bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum greșit pretinde prin motivele de recurs, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1.358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei.
Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.
în ce privește Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei la care face trimitere recurenta, acestea sunt documente politice internaționale cu caracter de recomandare pentru statele membre ale O.N.U. și, respectiv, ale Consiliului Europei, iar nu tratate internaționale, astfel că acestea nu au aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 și 20 din Constituție, care se referă numai la tratatele internaționale.
Pentru toate aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2959/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2956/2012. Civil → |
|---|
