ICCJ. Decizia nr. 2993/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2993/2012
Dosar nr. 51324/3/2009
Şedinţa publică din 3 mai 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 752 din data de 07 mai 2010, pronunţată în dosarul nr. 51324/3/2009, Tribunalul Bucureşti secţia a III-a civilă a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul P.N., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice; a obligat pârâtul către reclamant la plata echivalentului în lei la data plăţii al sumei de 10.000 euro, reprezentând despăgubiri morale şi a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 2 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În fapt, s-a stabilit că, la data de 18 iunie 1951, numitul P.N.N., bunicul reclamantului, împreună cu familia, a fost strămutat din zona Frontierei de Vest, pentru faptul că era macedonean, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951. Acestuia i s-a stabilit, totodată, şi domiciliul obligatoriu în această localitate.
S-a mai reţinut că reclamantul nu a beneficiat de drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990, însă, prin Decizia nr. 661 din 10 mai 2007 Comisia pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă i-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă bunicului reclamantului, în temeiul O.U.G. nr. 241/1999.
În urma examinării tuturor circumstanţelor cauzei, instanţa de fond a apreciat că reparaţia obţinută prin efectul O.U.G. nr. 214/1999 nu este suficientă.
Aşadar, acordarea despăgubirilor băneşti constituie o situaţie de excepţie, iar nu o regulă, deoarece persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic au beneficiat şi beneficiază de sume de bani acordate lunar pentru repararea prejudiciului moral suferit prin condamnare.
În acelaşi timp, instituirea dreptului la obţinerea de despăgubiri băneşti pentru prejudiciul moral a avut ca fundament existenţa acelor situaţii în care cel condamnat a resimţit o ";suferinţă deosebită";, astfel încât măsurile reparatorii cu caracter pecuniar deja acordate nu sunt suficiente.
A mai arătat tribunalul că, în aprecierea acestei ";suferinţe deosebite";, instanţa trebuie să ia în considerare o serie de factori contemporani, dar şi ulteriori acestei perioade, precum: circumstanţele în care a fost luată măsura faţă de reclamant; determinarea unei modificări fundamentale a perspectivelor de evoluţie socială, mediu sau nivel de trai.
Ţinând cont de toate criteriile expuse mai sus, Tribunalul a apreciat că despăgubirile în cuantum de 250.000 euro solicitate de reclamant sunt exagerate, iar suma ce trebuie acordată reclamantului cu titlu de daune morale şi care corespunde criteriului de satisfacţie echitabilă este de 10.000 euro în echivalent lei la data plăţii.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamantul P.N., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Prin Decizia nr. 42 din 16 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins apelul declarat de reclamant, a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român şi de Ministerul Public, a schimbat sentinţa tribunalului, iar pe fond, a respins acţiunea.
În pronunţarea soluţiei sale, curtea de apel a reţinut următoarele considerente:
Solicitând despăgubiri pentru prejudiciul moral, reclamantul a avut în vedere dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în forma iniţială, prin care se recunoştea dreptul oricărei persoane care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, dreptul soţului sau al descendenţilor acesteia până la gradul a II-lea inclusiv de a solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Faţă de starea de fapt stabilită pe baza probelor administrate şi de temeiul juridic reţinut, Tribunalul a acordat reclamantului - nepotul defunctului P.N.N., faţă de care a fost luată, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, măsura administrativă a strămutării din zona frontierei de vest, cu stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 16 martie 1953 - despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în cuantum de 10.000 euro.
Pe parcursul judecării procesului, Legea nr. 221/2009 a fost modificată şi completată prin O.U.G. nr. 62/2010, publicată în M. Of. nr. 446/1.07.2010, în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor pentru daune morale, în sensul stabilirii unor limite maxime ale acestora.
De asemenea, prin acelaşi act normativ, textul art. 5 lit. a) teza I a fost modificat sub aspectul prevederii exprese a posibilităţii acordării de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în limita unui anume cuantum, atât pentru persoanele care au suferit o condamnare cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cât şi pentru persoanele care au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic ori pentru succesorii acestor persoane - soţi sau descendenţi în gradul prevăzut de lege.
Aşadar, sub un prim aspect, se reţine că, la data pronunţării sentinţei apelate, textul legal reţinut ca temei de drept al pretenţiilor reclamantului -art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 se referea numai la posibilitatea acordării de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, situaţie care nu se regăseşte în speţă, câtă vreme autorul reclamantului nu a suferit o condamnare cu caracter politic, ci a fost supus unei măsuri administrative cu caracter politic, împrejurare în raport de care, în conformitate cu art. 3 lit. c) şi d) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, precum şi persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, i-a fost acordată calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, cu toate consecinţele decurgând din aceasta.
Pe de altă parte, Curtea a constatat că, până la data judecării apelului, dispoziţiile legale invocate de reclamant ca temei de drept al acţiunii au fost supuse controlului de constituţionalitate, în M. Of. nr. 761/15.11.2010 fiind publicată Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010.
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată, de asemenea, în M. Of. nr. 761/15.11.2010, a fost admisă şi excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 în forma iniţială. Cele statuate de Curtea Constituţională se impun instanţei de apel cu obligativitatea prevăzută de art. 31 din Legea nr. 47/1992, republicată.
Totodată, s-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţia României, republicată, ";dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.";
În condiţiile în care legiuitorul nu a pus dispoziţiile declarate neconstituţionale în acord cu Constituţia, lit. a) din art. 5, care constituia temeiul de drept al acţiunii introductive, nu mai poate fi avut în vedere la soluţionarea cauzei, fiind declarat neconstituţional.
Aşadar, Curtea a reţinut că dispoziţiile legale declarate neconstituţionale nu mai pot constitui temei pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral invocat de reclamant, în contextul în care cauza dedusă judecăţii era pendinte la data la care decizia Curţii Constituţionale a devenit obligatorie prin publicarea în Monitorul Oficial, iar măsurile dispuse de prima instanţă devin executorii doar la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, după examinarea cauzei în fazele devolutive ale litigiului. Aşa fiind, se apreciază că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 produce efecte cu privire la prezenta cauză, neexistând un drept câştigat de partea reclamantă ce ar fi putut să fie lezat prin aplicarea acestei decizii.
Totodată, Curtea a apreciat că nu poate acorda despăgubiri în alt temei de drept, pentru că s-ar schimba cauza acţiunii, ceea ce nu este îngăduit, în raport de dispoziţiile art. 292 C. proc. civ.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant, care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., a formulat următoarele critici:
La data formulării cererii de chemare în judecată era în vigoare Legea nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, acesta fiind actul normativ care se aplică pe tot parcursul procesului.
Aplicarea cu efect retroactiv a deciziei Curţii Constituţionale este nelegală, faţă de principiul neretroactivităţii legii, prevăzut de art. 15 din Constituţia României.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţia României trebuie interpretate în sensul că deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, dar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse judecăţii.
Totodată, potrivit art. 20 din Constituţia României, dacă instanţele constată că legile interne încalcă pactele şi tratatele la care România este parte, sunt obligate să facă aplicarea celor internaţionale mai favorabile.
Totodată, instanţa a încălcat prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, precum şi cele din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Se susţine că nu există nicio dispoziţie care să prevadă că decizia prin care se declară neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale ar avea efect retroactiv.
În ce priveşte dovada abuzurilor suferite, recurentul susţine că statul este cel care trebuie să facă dovada caracterului licit al măsurilor luate împotriva acestuia.
Prin Legea nr. 221/2009 s-a stabilit în favoarea recurentului un drept subiectiv, care se subsumează noţiunii de ";bun"; în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar respingerea acţiunii creează premisele ca Statul Român să fie expus la alte condamnări pentru soluţiile pronunţate în aceste cauze.
Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului reclamantului, iar pe fond, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Analizând decizia civilă recurată din perspectiva criticilor formulate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a Deciziei pronunţate în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Contrar susţinerilor recurentului, curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se pune în speţă, respectiv aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii formulate în baza lor şi dacă mai pot constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, aşa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu poate fi primită susţinerea recurentului în sensul că, având în vedere că la data promovării acţiunii era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui ";bun"; susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
De asemenea, nu se poate reţine nici că prin aplicarea la speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-ar fi încălcat dispoziţiile din pactele şi tratatele internaţionale la care România este parte, cum greşit se pretinde.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
În acelaşi timp, nu poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, ";exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie";.
Este vorba aşadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privinţa tuturor drepturilor şi libertăţilor recunoscute persoanelor în legislaţia internă a statelor.
În speţă însă, drepturile pretinse de reclamantă nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, după cum s-a arătat deja, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
În concluzie, faţă de Decizia nr. 12/2011, obligatorie pentru instanţe în condiţiile art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., în cuprinsul căreia, redat mai sus, s-a analizat aspectul privind respectarea principiului neretroactivităţii legii civile, prin aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale proceselor în curs de judecată, precum şi a principiului nediscriminării, nu se poate susţine că soluţionarea litigiului în raport de această decizie ar contraveni celor două principii, constituţional şi convenţional.
Faţă de toate aceste considerente, reţinute prin raportare la Decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărârea recurată apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a normelor naţionale şi convenţionale anterior analizate.
Recurentul a invocat şi dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., însă nu a formulat critici care să poată fi încadrate în acest motiv de nelegalitate.
În consecinţă, recursul declarat de reclamant va fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.N. împotriva Deciziei nr. 42 din 16 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2989/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 300/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
