ICCJ. Decizia nr. 3065/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 17532/3 din 27 aprilie 2009, reclamanta M.C. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, să dispună obligarea pârâtei să-i reconstituie dreptul de proprietate pentru imobilul din București, sub forma de despăgubiri la prețul pieței imobiliare și conform standardelor internaționale pe baza unei expertize tehnice de evaluare, obligarea pârâtei să-i plătească daune cominatorii de 100 RON pentru fiecare zi întârziere de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii pronunțate și până la data despăgubirilor ce i se cuvin.
Cererea de chemare în judecată a fost precizată sub aspectul cadrului procesual la data de 26 octombrie 2009, când reclamanta a chemat în judecată și pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice, în raport de dispozițiile Legii nr. 1/2009.
Prin cererea completatoare formulată la data de 19 februarie 2010, reclamanta solicita instanței obligarea pârâtului la suma de 80.000 euro reprezentând contravaloare lipsă folosință despăgubiri, respectiv valoarea pagubei suferite ca urmare a faptului că nu a fost soluționată notificarea în termenul impus de lege. Cererea completatoare a fost mai întâi disjunsă, iar apoi conexată la prezenta cauză, având nr. 17531/3/2009.
Prin Sentința civilă nr. 1186 din 24 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice; a respins cererile față de acești pârâți pentru lipsa calității procesuale pasive; a admis în parte cererile conexe, privind pe reclamanta M.C.; a obligat pârâtul Municipiul București, prin Primarul General la plata către reclamantă a sumei de 415.616 euro în echivalent în lei, la cursul BNR din ziua plății, reprezentând despăgubiri pentru imobilul din București și a respins cererea privind daunele cominatorii și despăgubiri pentru lipsa de folosință a despăgubirii, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că prin Sentința civilă nr. 486 din 16 ianuarie 1997, rămasă definitivă, s-a constatat dreptul exclusiv de proprietate al reclamantei asupra imobilului format din clădire și teren situat în București.
Urmare a pronunțării acestei sentințe s-a emis de către Primarul General al Municipiului București, Dispoziția nr. 769/1997 în sensul predării imobilului, însă, față de faptul că prin contractele de vânzare-cumpărare întocmite în temeiul Legii nr. 112/1995 imobilul s-a vândut către chiriașii V.A. și F.A.R., anterior pronunțării sentinței, respectiv la data de 20 ianuarie 1997 și 16 decembrie 1996, predarea efectivă a imobilului nu a mai avut loc, acesta nemaigăsindu-se în patrimoniul pârâtului obligat la predare.
în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanta a adresat pârâtului Notificarea nr. 2761 din 10 august 2001, fără ca această notificare să fie soluționată în termenul impus de lege.
în ce privește pretenția reclamantei la acordarea de despăgubiri constând în contravaloarea de piață a imobilului, caracterul abuziv al preluării imobilului în patrimoniul statului, precum și calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001 au fost deja constatate cu putere de lucru judecat prin Sentința civilă nr. 486 din 16 ianuarie 1997, rămasă definitivă, pronunțată de Judecătoria Sector 2 București, fiind deci incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, precum și art. 4 alin. (2) din acest act normativ.
Dispozițiile art. 7 din Legea nr. 10/2001 stabilesc, ca regulă de reparație, restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, însă pentru imposibilitatea restituirii în natură, urmare a vânzării imobilului cu respectarea Legii nr. 112/1995,art. 26 din Legea nr. 10/2001 dispune ca măsurile reparatorii să constea în echivalentul imobilului ce face obiectul notificării.
Totodată, art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009, arată că pentru aceste imobile persoana îndreptățită are dreptul la despăgubiri constând în valoarea de piață a imobilului, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.
Din concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză de către expert N.T. rezultă că valoare de piață a imobilului ce face obiectul cauzei este de 415.616 euro.
Asupra calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice, instanța a constatat excepția ca fondată, având în vedere art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care măsurile reparatorii prin echivalent se vor oferi de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, în speță această entitate fiind pârâtul Municipiul București, prin Primar General.
Față de faptul că valoarea imobilului este stabilită în raport de standardele internaționale la prețul de piață al acestuia la momentul expertizării, reclamanta nefăcând dovada că între momentul formulării notificării și momentul expertizării imobilului prețul acestuia a scăzut, contravaloarea imobilului la momentul formulării notificării fiind superioară sau de natură a aduce un beneficiu suplimentar, instanța a respins cererea privind acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință a despăgubirii, ca nefondată.
Daunele cominatorii, ca mijloc de constrângere, nu au fost acordate, instanța considerând că, fiind vorba de plata unei sume de bani, reclamanta are la îndemână procedura executării silite în momentul în care prezenta hotărâre va fi definitivă.
Prin Decizia civilă nr. 119A din 12 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul formulat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General; a schimbat în parte sentința atacată; a respins, ca neîntemeiat, și capătul de cerere privind obligarea Municipiului București la plata despăgubirilor către reclamantă; a menținut celelalte dispoziții.
în motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că sentința este netemeinică și nelegală, în parte, întrucât au fost interpretate și aplicate greșit dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001.
Din analiza dispozițiilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, se poate constata că apelanta are competență numai de a propune acordarea de despăgubiri în condițiile legii, instituției competente.
Prin Legea nr. 247 din 22 iulie 2005,art. 1 alin. (1) din Titlul VII, care a modificat și completat Legea nr. 10/2001, reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu mai pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001, republicată.
în acest sens, art. 13 alin. (1) Capitolul III din Legea nr. 247 din 22 iulie 2005, precizează că "pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi, se constituie în subordinea cancelariei Primului-ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor".
Așadar, din analiza acestor texte legale, rezultă că Municipiul București nu are obligația legală de a stabili sau plăti o anumită sumă ca măsură reparatorie, ci doar de a propune acordarea despăgubirilor în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, instituției competente Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, conform art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
în același sens, sunt și dispozițiile O.U.G. nr. 81 din 28 iunie 2007 prin care se reglementează procedura și modalitățile de despăgubire efectivă pentru imobilele preluate în mod abuziv.
Nu se poate susține că, dacă s-ar aplica aceste prevederi, i-ar fi încălcat reclamantei dreptul la proces echitabil, dreptul de acces la o instanță, la un tribunal independent și imparțial, prevăzut de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, având în vedere că aceasta poate să conteste în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, decizia comisiei, dacă va fi nemulțumită de suma acordată.
Obiectul prezentului litigiu îl reprezintă contestația formulată ca urmare a înregistrării unei notificări pe Legea nr. 10/2001. Or, instanța nu putea obliga intimata să facă altceva decât ar fi putut face conform dispozițiilor acestei legi.
în cazul în care va constata o întârziere a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor în stabilirea despăgubirilor concrete care i se cuvin, o va putea chema pe aceasta în judecată, așa cum s-a arătat anterior.
Referitor la nesoluționarea în termen a notificării, anterior apariției Legii nr. 247/2005, aceasta se coroborează și cu pasivitatea reclamantei, care nu l-a chemat în judecată pe apelant de îndată ce se împlinise termenul de soluționare.
Practica Curții Europene a Drepturilor Omului nu poate fi interpretată în sensul obligării unei alte instituții, să îndeplinească sarcini care, potrivit legii, sunt de competența altei instituții.
împotriva menționatei decizii a formulat recurs, în termen legal, reclamanta M.C., pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea acestora, reclamanta apreciază hotărârea pronunțată ca nelegală, deoarece instanța de judecată nu s-a raportat la temeiul juridic al Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin dispozițiile Legii nr. 247/2005.
Instanța de apel trebuia să dispună trimiterea cauzei către instanța de fond pentru a soluționa acțiunea prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, modificate și completate de Legea nr. 247/2005, și nu să admită apelul și să respingă acțiunea, dând astfel ineficiență cererii de chemare în judecată.
Instanța de apel, în baza rolului activ, putea să soluționeze cererea prin raportare la temeiul de drept al Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, prin obligarea intimatei la emiterea unei dispoziții motivate cu propunere de despăgubiri și nu să respingă acțiunea, astfel încât recurenta să fie obligată să formuleze o nouă cerere de chemare în judecată, întemeiată tot pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, înalta Curte apreciază că acesta este fondat pentru următoarele considerente:
în speță este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece instanța de apel, deși a interpretat corect dispozițiile legale incidente în speță, le-a aplicat greșit, omițând să oblige pârâtul Municipiul București prin Primarul General să emită dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri pentru imobilul situat în București, în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Astfel, instanța de apel a motivat că Municipiul București nu are obligația legală de a stabili sau plăti o anumită sumă ca măsură reparatorie, ci doar de a emite dispoziție prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 247/2005, conform art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Această dispoziție va fi înaintată instituției competente să stabilească cuantumul despăgubirilor, respectiv Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, și apoi Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, care efectuează plata.
Dreptul reclamantei la despăgubiri a fost recunoscut de către prima instanță de fond prin raportare la Sentința civilă nr. 486/1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București, definitivă, prin care s-a constatat dreptul exclusiv al reclamantei asupra imobilului în litigiu, drept care nu poate fi valorificat în natură pe calea procedurii Legii nr. 10/2001 deoarece imobilul nu se mai află în patrimoniul pârâtului, fiind vândut integral în temeiul Legii nr. 112/1995.
De asemenea, nu a fost soluționată până în prezent de către Municipiul București Notificarea nr. 2761/2001 prin care reclamanta a solicitat restituirea imobilului, ceea ce o îndreptățește să obțină, prin prezenta acțiune, recunoașterea dreptului său la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001. Conform recursului în interesul legii nr. XX/2007, instanța judecătorească are competența de a soluționa pe fond acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
Cu toate acestea, se constată că instanța de apel, deși nu a infirmat dreptul la despăgubiri cuvenit reclamantei pentru imobilul în litigiu, prin soluția de înlăturare a obligării Municipiului București la plata despăgubirilor, a respins în întregime acțiunea reclamantei.
Pentru a pune de acord considerentele cu dispozitivul deciziei recurate, se impune admiterea recursului și modificarea în parte a deciziei recurate pentru a da eficiență art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, invocat de către instanța de apel, potrivit căruia competența de a stabili cuantumul despăgubirilor care se cuvin persoanelor îndreptățite revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Fondurile pentru plata acestora sunt alocate, conform O.U.G. nr. 81/2007, către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, din fondurile transferate în acest scop de la Ministerul Economiei și Finanțelor .
înalta Curte constată că celelalte două motive de recurs, prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. au fost invocate formal, fără a fi argumentate.
Astfel fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost admis. A fost modificată în parte decizia recurată, în sensul că a fost obligat pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, să emită dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri pentru imobilul situat în București, în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3068/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3067/2012. Civil → |
|---|
