ICCJ. Decizia nr. 3067/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin Decizia civilă nr. 367A din 04 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții - reclamanți C.I. și C.D.M.
în motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut următoarele:
Critica din apel invocată vizând calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului Român, astfel cum a fost chemat în judecată, nu este fondată.
Bunul în litigiu s-a aflat în administrarea Municipiului București prin Primarul General și care, prin mandatarul său SC R.V. SA l-a vândut în baza prevederilor Legii nr. 112/1995, or acești reprezentanți ai statului ca unități implicate în deținerea și administrarea bunului, aveau legitimare procesuală pasivă, pe capătul de cerere privind constatarea nulității titlului statului, iar nu Ministerul Finanțelor Publice care are legitimare, doar în cazuri limitativ prevăzute de lege.
Privitor la soluția respingerii acțiunii în revendicare a imobilului - prin compararea titlurilor - de la cumpărătorul-chiriaș, M.M., criticile din apel sunt de asemenea, nefondate.
în compararea celor două titluri în cauză, Curtea constată că preferabilitate trebuie să aibă titlul cumpărătorilor de bună-credință care au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu, cu deplina respectare a prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 și al căror titlu nu a fost constatat nul, cumpărătorul-chiriaș având și posesia bunului, deținând un "bun actual și efectiv", în sensul art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului - contractul de vânzare-cumpărare consolidându-se astfel ca un titlu valabil, ce nu mai poate fi contestat.
Vechii proprietari nu dețin, la rândul lor, o hotărâre prealabilă judecătorească de recunoaștere a drepturilor lor de proprietate, în concret, asupra bunului în litigiu, respectiv un act administrativ de restituire, cu caracter actual, care să fie opus cumpărătorilor.
împotriva menționatei decizii au declarat și motivat recurs, în termen legal, apelanții-reclamanți C.I. și C.D.M. pentru motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea acestuia s-a arătat că, deși reclamanții nu au contestat valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare al pârâtului, acest fapt nu reprezintă un impediment în promovarea acțiunii în revendicare, pretinsa bună-credință a foștilor chiriași sau aparența de drept nu poate paraliza acțiunea în revendicare formulată de adevăratul proprietar.
în acest sens s-a apreciat că dispozițiile art. 46 alin. (2) coroborate cu art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 nu înlătură posibilitatea adevăratului proprietar de a revendica imobilul, întrucât ipoteza menționată are în vedere situația restituirii bunului în baza legii speciale, iar dreptul de creanță consacrat de art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 este un drept distinct de însuși dreptul de proprietate și substituirea acestuia cu unul de creanță echivalează cu o expropriere.
în aplicarea art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, trebuie să se recunoască deopotrivă accesul reclamanților la instrumentul specific de apărare a unui bun imobil, care este acțiunea în revendicare, întemeiată pe compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun, presupuse de aplicarea art. 480, 481 C. civ. și a normelor europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar nu în considerarea Legii nr. 10/2001.
Art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 nu poate fi aplicat în raporturile dintre proprietarul deposedat și cumpărătorul de la stat, deoarece această lege nu reglementează astfel de raporturi. De asemenea, art. 46 din Legea nr. 10/2001 (în vechea numerotare, actual art. 45) nu tranșează conflictul de interese legitime dintre cele două părți ale cauzei. Restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil de Statul Român și înstrăinate prin acte de dispoziție de stat, pe calea unei acțiuni în revendicare nu este condiționată de constatarea prin hotărâre judecătorească a nulității actului de înstrăinare survenit.
Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța națională nu poate decât să constate inaplicabilitatea art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (actual art. 45), ca efect al dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Recurenții dețin un titlu originar de proprietate asupra imobilului revendicat, un drept cu o existență valabilă și neîntreruptă.
Pornind de la premisa că ambele părți dețin un "bun" sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele trebuie să triumfe cel originar și mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul inițial, respectiv titlul recurenților, "buna-credință" a chiriașilor cumpărători neavând nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular.
Recurenții critică și modul de soluționare a excepției lipsei calității procesual pasive a statului român reprezentat prin Ministerul Finanțelor privind primul capăt de cerere, apreciind că în mod greșit s-a înlăturat legitimarea acestui pârât în cauză, în condițiile în care instanța a fost învestită cu o cerere legată de aprecierea "faptei" statului român, fără nicio legătură cu bunul imobil în sine, care să legitimeze vreo autoritate administrativă ce l-ar fi preluat "fără plată".
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Instanța de apel a făcut o corectă aplicare și interpretare a legii în soluția dată asupra capătului de cerere privind revendicarea imobilului.
Astfel, plecând de la premisa că acțiunea în revendicare a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și privește un imobil care intră astfel în domeniul de aplicare al acestei legi, câtă vreme a făcut obiectul Decretului nr. 223/1974, în mod corect s-a făcut aplicarea prevederilor legii speciale, deoarece Legea nr. 10/2001 derogă de la dreptul comun reprezentat de prevederile art. 480 C. civ., fiind aplicabilă cu prioritate, în temeiul principiului "specialia generalibus derogant".
Partea nu își poate alege legea aplicabilă, astfel încât în mod corect a fost analizată acțiunea în revendicare și în raport de incidența Legii nr. 10/2001, care, în art. 18 lit. c), prevede expres că restituirea în natură nu este posibilă pentru imobilele care au fost înstrăinate cu respectarea Legii nr. 112/1995, iar în cauză contractul de vânzare-cumpărare încheiat de chiriași nu a fost constatat nul în termenul legal de prescripție, astfel încât valabilitatea sa nu mai poate fi analizată pe cale incidentală. în consecință, chiriașul cumpărător M.M. deține posesia imobilului și un titlu valabil asupra acestuia, deci are un bun actual.
Totodată, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a normelor de drept intern și, deși nu au fost identificate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a analizat dreptul de proprietate al reclamanților și din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la noțiunea de bun, constatând că reclamanții nu au un bun în sensul Convenției care să le asigure preferabilitatea în acțiunea în revendicare față de pârâtul M.M.
înalta Curte observă că această concluzie este corectă, deoarece reclamanții nu au întreprins niciun demers pe cale judecătorească pentru a se constata că bunul le-a fost preluat abuziv și pentru a obține restituirea în natură a acestuia, astfel încât invocarea titlului de proprietate în baza căruia au dobândit imobilul, anterior naționalizării, nu este suficient pentru a li se recunoaște deținerea unui bun actual, în accepțiunea pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dat-o acestei noțiuni în cauza pilot Atanasiu contra României.
S-a făcut astfel o corectă analiză și din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului asupra existenței unui bun actual în patrimoniul reclamanților, cu respectarea statuărilor din Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii, în considerentele căreia s-a apreciat că "din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt.".
Astfel fiind, înalta Curte constată că soluționarea acțiunii în revendicare este legală, fiind realizată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale menționate anterior, motivul de recurs invocat negăsindu-și incidența în cauză.
Criticile recurenților sub aspectul greșitei admiteri a excepției lipsei calității procesuale pasive a statului român pe primul capăt de cerere sunt, de asemenea, nefondate.
Cu toate că prin acțiunea introductivă de instanță s-a solicitat și constatarea faptului că Statul Român a preluat imobilul în litigiu fără titlu, modul în care s-a răspuns acestui capăt de cerere nu face obiect al recursului. Se invocă însă existența calității procesuale active a statului român în raport de acest capăt de cerere.
Verificarea calității procesuale pasive în cererile privind constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilelor care intră sub incidența Legii nr. 10/2001 presupune stabilirea regimului juridic al imobilului, respectiv dacă bunul se afla, la data introducerii cererii de chemare în judecată, în patrimoniul public sau privat al statului, județelor sau comunelor, al orașelor și al municipiilor, după distincția făcută în art. 3, 4 și 12 din Legea nr. 213/2008.
Pentru ca Statul Român să aibă calitate procesuală pasivă, este necesar ca imobilul să aparțină domeniului public sau privat al statului sau să fi fost dat în administrarea regiilor autonome, a prefecturilor, a autorităților administrației publice centrale și locale, a altor instituții publice de interes național, județean sau local, în temeiul art. 12 alin. (1) al Legii nr. 213/2008.
Numai în această ultimă ipoteză sunt aplicabile prevederile art. 12 alin. (4) ale aceleiași legi conform cu care "în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, titularul dreptului de administrare are obligația să arate instanței cine este titularul dreptului de proprietate, potrivit prevederilor Codului de procedură civilă".
Prin urmare, în toate celelalte situații în care imobilul nu se află în domeniul public sau privat al statului, respectiv când aparține domeniului public sau privat al județelor, comunelor, orașelor și municipiilor, Statul Român, prin intermediul Ministerul Finanțelor Publice, nu poate sta în judecată, conform art. 12 alin. (4).
în această ipoteză calitate procesual pasivă are unitatea administrativ-teritorială, care, potrivit art. 21 al Legii nr. 215/2001, este persoană juridică de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu, este titulară a drepturilor și obligațiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparțin domeniului public și privat în care aceasta este parte, precum și din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condițiile legii.
Imobilul în litigiu a fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995 de către SC R.V. SA, ceea ce dovedește că bunul nu era inalienabil, deci se afla în domeniul privat al municipiului București, care a înstrăinat bunurile imobile din patrimoniul său prin intermediul acestei societăți, mandatată de unitatea administrativ-teritorială în acest scop.
în aceste condiții, înalta Curte apreciază că Statul Român nu putea avea calitate de pârât, apărările cu privire la "fapta" Statului Român de preluare a imobilului, invocată de recurenți, urmând a fi susținute de către proprietarul bunului imobil, respectiv de către municipiul București, care însă nu a fost chemat în judecată de către reclamanți.
Pentru aceste considerente, înalta Curte a constatat că a fost corect admisă excepția lipsei calității procesual pasive a Statului Român pe primul capăt de cerere și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3065/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3046/2012. Civil → |
|---|
