ICCJ. Decizia nr. 3045/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 5 martie 2010, reclamantul P.I. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca prin hotărâre judecătorească să se dispună obligarea acestuia, la plata sumei de 200.000 euro, echivalent în lei la cursul BNR din data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva sa, prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 16 ianuarie 1952 - 15 august 1955.
în motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data de 17 iunie 1951, familia sa a fost dislocată din zona Frontierei de Vest, Biled - Timiș, și strămutată în localitatea Ezerul, raionul Călărași, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, stabilindu-se domiciliul obligatoriu în această localitate, până la data când au fot ridicate restricțiile respective prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955. Reclamantul s-a născut în data de 16 ianuarie 1952 în zona unde familiei i s-a stabilit domiciliul obligatoriu.
Averea familiei a fost confiscată, distrusă sau însușită de diverși "tovarăși", știut fiind faptul că au fost deportați cei mai înstăriți, cei mai gospodari și harnici, smulși de la casele lor și duși în necunoscut, lăsați sub cerul liber.
Datorită acestor măsuri a avut numai de suferit, prin aceea că a fost deportat, i-a fost instituit domiciliul obligatoriu și alte măsuri abuzive, a fost mereu marginalizat de întreaga societate, fiind considerat un dușman al poporului, a fost traumatizat psihic și fizic neîncetat, tratat cu ură și dușmănie, nu am avut acces la studii de specialitate și alte neajunsuri.
Urmare a măsurilor cu caracter abuziv privind dislocarea și domiciliul obligatoriu au fost suferințe cauzate întregii familii prin neajunsuri create de lipsa unei locuințe, confort, asistență sanitară, hrană, posibilitatea de a-și câștiga existența.
Atât reclamantul cât și familia sa, au fost supravegheați permanent de Securitatea Statului și Miliție; au suferit de foame, de sete, de căldură sau de frig; nu aveau cu ce să se îmbrace, fiind obligați să-și acopere goliciunea cu materiale vegetale procurate de pe câmp, nu au avut un acoperiș deasupra capului ani în șir.
Repararea daunelor morale prin despăgubiri bănești o consideră întemeiată pentru toate suferințele prin care a trecut în această perioadă.
învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin Sentința civilă nr. 888 din 14 iunie 2010, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul P.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 1.500 euro, echivalent în lei la data plății, reprezentând daune morale.
Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că reclamantul s-a născut la 16 ianuarie 1952, în perioada în care părinții săi aveau domiciliu obligatoriu în jud. Călărași, urmare a măsurii administrative luate împotriva lor și că sunt aplicabile dispozițiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 potrivit cu care măsura luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951 reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic.
Totodată, prima instanță a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009 potrivit cărora oricare persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv are dreptul de a solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau prin măsura administrativă luată.
Așadar, tribunalul a constatat că reclamantul este îndreptățit la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă luată împotriva sa, reprezentată de stabilirea domiciliului obligatoriu pentru o perioadă de 3 ani în comunele Ezer și Dâlga jud. Călărași.
Cât privește criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor corespunzător prejudiciului moral suferit de reclamant, tribunalul a avut în vedere că în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ; faptul că reclamantul beneficiază de indemnitatea acordată prin Decretul-lege nr. 118/1990, consecințele negative suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate.
Tribunalul a apreciat că suma de 1.500 de euro echivalent în lei la data plății reprezintă o reparație echitabilă.
împotriva acestei sentințe civile au formulat apel reclamantul P.I., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București.
Reclamantul a invocat îndreptățirea sa la beneficiul Legii nr. 221/2009 și a solicitat majorarea cuantumului despăgubirilor acordate de tribunal, în raport de prejudiciile suferite.
Pârâtul a invocat în apel Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale vizând neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009. în subsidiar, a criticat la rândul său, cuantumul despăgubirilor acordate, considerându-l nejustificat de mare în raport cu prejudiciul moral suferit și de împrejurarea că reclamantul a beneficiat de dezdăunări în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București a solicitat admiterea apelului întrucât textul de lege în baza căruia instanța de fond a acordat despăgubiri morale nu se mai aplică începând cu data de 15 noiembrie 2010, producând efecte juridice Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.
Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin Decizia civilă nr. 478A din 5 mai 2011, a admis apelurile declarate de apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, și apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în sensul că a respins acțiunea, ca nefondată și a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant P.I.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut ca motiv de ordine publică incidența în cauză a declarării ca neconstituționale a dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, analiză efectuată sub dublu aspect, atât din punct de vedere al constituționalității acestui text de lege cât și cel al compatibilității lui cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Curtea a reținut că, la data soluționării apelului, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale fusese deja publicată în Monitorul Oficial și, prin urmare, reclamanta nu deținea un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câștigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat încă printr-o hotărâre definitivă și care să consfințească puterea lucrului judecat asupra pretențiilor deduse judecății.
Curtea Constituțională a observat că, în materia reparațiilor, trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Ținând cont de toate aceste considerente, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală.
Curtea de apel a apreciat că, datorită faptului că apelul este o cale de atac devolutivă, judecata în apel este tot o judecată de fond, iar persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câștigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat încă printr-o hotărâre definitivă și care să consfințească puterea lucrului judecat asupra pretențiilor deduse judecății.
împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul P.I., criticând-o pentru nelegalitate potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Principala critică a vizat faptul că instanța de apel nu putea să aplice retroactiv Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, iar autoritățile statului erau obligate să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
A susținut că voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând acest act normativ în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și Declarația asupra principiilor de bază ale justiției privind victimele infracțiunilor și ale abuzului de putere, adoptată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluția nr. 40 din 34 din 29 noiembrie 1985 și, prin urmare, reclamantul avea o bază suficientă în dreptul intern pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea de despăgubiri, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile.
A susținut că s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea sa, care se subsumează noțiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Recurentul a susținut că aplicarea deciziei Curții Constituționale și cauzelor introduse anterior pronunțării sale ar însemna crearea unor situații diferite, discriminatorii, pentru persoanele care sunt îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, în temeiul unei legi care era constituțională la data cererii introductive, invocând dispoz. art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cauze ale contenciosului european.
La termenul de dezbateri din data de 4 mai 2012 înalta Curte a pus în discuția părților incidența în speță a soluției pronunțate de înalta Curte în recursul în interesul legii, privind efectele Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, respectiv Decizia nr. 12/2011.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Criticile privind stabilirea greșită de către instanța de apel a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu sunt fondate.
Aspectul, care interesează prioritar în speță, este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
După cum a reținut și instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
în raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane. Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.
în consecință, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Potrivit art. 330 alin. (7) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluționarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Cum Decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, în baza textului de lege menționat anterior, ea a devenit obligatorie de la această dată și urmează a fi avută în vedere în soluționarea prezentului litigiu.
înalta Curte constată că Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care instanța de control constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă.
Prin urmare, în speță nu există un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme, la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.
Astfel, în aplicarea Deciziei în interesul legii nr. 12/2011, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamantul și-a întemeiat pretențiile deduse judecății, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluționarea cauzei de față.
înalta Curte a mai arătat, în cuprinsul deciziei pronunțate în interesul legii enunțate mai sus, referitor la principiul nediscriminării reglementat de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că dreptul la nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art. 14, nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenției.
Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră "sub imperiul" măcar al uneia dintre "clauzele ei normative", adică ale textului care garantează celelalte drepturi și libertăți fundamentale.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.
în același timp, trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.
Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).
Izvorul "discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale, se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.
în același timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație".
Este vorba, așadar, de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului.
în situația analizată, însă, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal a fost cauzată, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.
în concluzie, față de dezlegarea cuprinsă în Decizia în interesul legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp al Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și de prevederile art. 330 alin. (7) C. proc. civ., înalta Curte urmează a respinge susținerile formulate prin motivele de recurs vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea legii în vigoare la momentul introducerii acțiunii și pe cele prin care, întemeindu-se pe aceleași argumente, reclamantul invocă principiul neretroactivității legii.
De altfel, aplicarea dispozițiilor art. 329 - 330 alin. (7) C. proc. civ. nu înseamnă încălcarea principiului egalității părților în fața justiției deoarece, prin pronunțarea unei decizii în interesul legii, se asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești tocmai în scopul obținerii unui tratament juridic egal al părților.
Prin urmare, în mod legal curtea de apel a făcut aplicarea, în cauză, a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, criticile în acest sens nefiind fondate.
Pentru aceste considerente, înalta Curte a reținut că decizia recurată a fost dată cu aplicarea corectă a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 astfel că, nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamant, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3048/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3041/2012. Civil → |
|---|
