ICCJ. Decizia nr. 3046/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 27 iulie 2010, reclamantul C.I., în calitate de fiu al defunctului C.N., a solicitat, conform Legii nr. 221 din 02 iunie 2009, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în lei, la cursul BNR din data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive cu caracter politic, luate împotriva tatălui său prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I nr. 200/1951 și ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955, conform dispozițiilor art. 5 și urm., din Legea nr. 221 din 02 iunie 2009.
Reclamantul a arătat că la data de 18 iunie 1951, tatăl său împreună cu familia au fost strămutați din zona Frontierei de Vest, localitatea Săcălaz, județul Timiș, în com. Frumușița, jud. Galați, unde a avut și domiciliul obligatoriu până în 1955 când au fost ridicate restricțiile respective prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955.
De asemenea reclamantul a arătat că averea familiei a fost confiscată, distrusă sau însușită de diverși "tovarăși", știut fiind faptul că au fost deportați cei mai înstăriți, cei mai gospodari și harnici, smulși de la casele lor și duși în necunoscut, lăsați sub cerul liber.
Reclamantul mai arată că el și familia sa reprezentau un pericol, drept pentru care le-a fost stabilit și domiciliul obligatoriu, neavând voie să se deplaseze decât în interiorul satului nou format. Din cauza acestor măsuri cu caracter politic a avut numai de suferit, întrucât a fost deportat, i s-a instituit domiciliul obligatoriu, a fost mereu marginalizat de întreaga societate, fiind considerat dușman al poporului, a fost traumatizat psihic și fizic neîncetat și a fost tratat cu ură.
Urmare a măsurilor cu caracter abuziv privind dislocarea și domiciliul obligatoriu au fost cauzate suferințe întregii familii prin neajunsuri create de lipsa unei locuințe, lipsa confortului, lipsa asistenței sanitare și lipsa posibilității de a-și câștiga existența. Au fost îndreptate asupra lor măsuri de supraveghere permanentă din partea organelor securității statului, ale miliției.
în acea perioadă, mai arată reclamantul, nu s-a știut ce înseamnă un doctor, accesul la sănătate fiind interzis, la fel ca și accesul la cultură, la școală, la tradițiile lor strămoșești.
Toate aceste abuzuri s-au întâmplat în condițiile în care toate constituțiile statului comunist (1948, 1952) stipulau clar la capitolele drepturi și îndatoriri fundamentale ale cetățenilor, faptul că cetățenilor li se garantează libertatea cuvântului, a rasei, a întrunirilor, a mitingurilor și a demonstrațiilor.
Reclamantul a apreciat că prin toate aceste abuzuri i-au fost cauzate numitului C.N. prejudicii materiale și morale ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții și evoluției sale, fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoarea și reputația.
De asemenea, toate acestea au produs consecințe și în planul vieții private a tatălui reclamantului, fiindu-i afectate viața de familie, imaginea și sursele de venit, impunându-se repararea integrală de către stat a pagubei pricinuite.
Prin Decizia nr. 1521 din 12 iunie 2008 i s-a recunoscut tatălui reclamantului și calitatea de luptător în rezistența anticomunistă în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 214/1999.
în drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 221 din 02 iunie 2009, La data de 24 noiembrie 2010 reclamantul a formulat precizări ale temeiului juridic al acțiunii, menționând că solicită a se avea în vedere și următoarele temeiuri de drept: art. 20 din Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996 a Consiliului Europei și art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin Sentința civilă nr. 1765 din 24 noiembrie 2010 a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamant.
Tribunalul a reținut că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale au fost declarate ca neconstituționale disp. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispoziții în conformitate cu care "Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare". Tribunalul a menționat și faptul că respectivele dispoziții fuseseră modificate prin art. I pct. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010, dispoziții declarate însă, la rândul lor, neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, astfel încât, în analiza cererii, instanța de fond s-a referit la forma acestei norme legale din Legea nr. 221/2009, înainte de modificarea declarată neconstituțională și care nu mai producea efecte.
Nemaiexistând dispoziția legală care dădea dreptul reclamantului la formularea unei cereri de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său prin măsura administrativă a dislocării și pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea, în condițiile în care deciziile Curții Constituționale sunt definitive și general obligatorii, tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea de despăgubiri pentru prejudiciul moral formulată.
Tribunalul a mai reținut că, prin admiterea acțiunii în constatare, reclamantul poate beneficia de celelalte drepturi prevăzute de Legea nr. 221/2009 sau de celelalte acte normative în vigoare, având în vedere că, din motivarea deciziei Curții Constituționale, rezultă că legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte.
în ceea ce privește cererea precizatoare, prin care s-a solicitat să fie luate în considerare disp. art. 20 din Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996 a Consiliului Europei și art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, tribunalul a reținut că adăugarea acestor temeiuri nu duc la o soluție diferită.
în primul rând, niciunul din actele normative invocate nu prevede posibilitatea persoanelor îndreptățite de a solicita despăgubirile pentru prejudiciul moral ce fac obiectul prezentei cereri de chemare în judecată. în al doilea rând, este adevărat că instanța de judecată are obligația de a analiza prevederile dreptului intern prin raportare la cele internaționale și, în caz de conflict, de a da prioritate celor internaționale (cu excepția situației în care dispozițiile interne sunt mai favorabile în ceea ce privește drepturile și libertățile cetățenești).
însă, la momentul pronunțării Deciziei nr. 1358/2010, Curtea Constituțională a avut în vedere că, reglementările adoptate până atunci (Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999) au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1.481 (2006) intitulată "Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist". Mai mult, Curtea Constituțională a avut în vedere la pronunțarea deciziei de neconstituționalitate și practica Curții Europene a Drepturilor Omului, în sensul că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor, aspect coroborat cu faptul că Statul Român a adoptat prevederi complete și suficiente pentru repararea acestui tip de prejudicii.
împotriva sentinței, a declarat apel reclamantul C.I.
în motivarea apelului, a criticat soluția instanței de fond și a arătat că suferințele fizice și psihice îndurate de tatăl său, urmare a stabilirii domiciliului forțat, i-au lezat drepturile fundamentale, respectiv onoarea, reputația, numele, încrederea acordată în societate etc.
De asemenea, a arătat că pârâtul este cel care trebuie să facă dovada caracterului licit al măsurii luate împotriva tatălui său.
Aplicând efectele deciziilor Curții Constituționale proceselor în curs, prima instanță a încălcat, în opinia reclamantului, dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție care instituie principiul neretroactivității legii civile.
A susținut că legea trebuie interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv repararea pe cât posibil a efectelor măsurii abuzive luate în perioada regimului comunist.
Posibilitatea obținerii despăgubirilor de către reclamant este justificată, în opinia acestuia, inclusiv de dispozițiile art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care se aplică cu prioritate față de dispozițiile legii interne.
Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 469A din 05 mai 2011 a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul C.I.
Curtea a reținut că, deși acțiunea introductivă a fost înregistrată la Tribunal în data de 27 iulie 2010, adică ulterior modificării Legii nr. 221/2009 prin O.U.G. nr. 62/2010, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 în forma nemodificată.
Hotărârea primei instanțe a fost pronunțată la data de 24 noiembrie 2010.
în M. Of. nr. 761/15.11.2010 s-au publicat următoarele decizii, de admitere a excepției de neconstituționalitate, pronunțate de către Curtea Constituțională: nr. 1354 din 20 octombrie 2010, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010; nr. 1358 din 21 octombrie 2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Față de precizările de mai sus, în condițiile în care legiuitorul român nu a pus dispozițiile declarate neconstituționale, în acord cu Constituția, în cadrul termenului arătat, lit. a) din art. 5 și dispozițiile de modificare din O.U.G. nr. 62/2010, care constituiau temeiul de drept al acțiunii introductive, nu mai există deoarece dispozițiile legale respective au fost declarate neconstituționale conform celor arătate mai sus.
Curtea a concluzionat că în speță se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituționalității, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului. Raportul juridic dedus judecații în curs are caracterul unei fapte în desfășurare (facta pendentia), astfel că "legea nouă" (forma legii după data de la care decizia de neconstituționalitate produce efecte), se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile.
Actuala ordine constituțională din România nu permite judecătorului să aplice o normă legală declarată neconstituțională pentru că altfel s-ar nesocoti principiul separației puterilor în stat. Raționamentele ce stau la baza hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești trebuie plasate exclusiv în plan juridic.
Față de cele arătate, Curtea a reținut că prima instanță a dat o corectă interpretare legii, atunci când a considerat că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 are efect asupra proceselor în curs.
Curtea nu a reținut susținerile reclamantului conform cărora despăgubirile trebuie acordate pe motiv de discriminare, deoarece obiectul acțiunii introductive nu a fost constatarea și înlăturarea discriminării, iar în calea de atac nu se poate judeca altceva decât s-a judecat în primă instanță. Prin urmare, Curtea nu a analizat dacă deciziile Curții Constituționale au caracterul unor justificări obiective și rezonabile pentru a se putea accepta tratarea într-o manieră diferită a proceselor finalizate ulterior deciziilor față de procesele finalizate anterior, în condițiile unor situații de fapt similare.
împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul C.I., criticând-o ca fiind nelegală, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Principala critică a vizat faptul că nu se putea aplica retroactiv Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, iar autoritățile statului erau obligate să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot cursul procesului.
A susținut că voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând acest act normativ în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și Declarația asupra principiilor de bază ale justiției privind victimele infracțiunilor și ale abuzului de putere, adoptată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluția nr. 40 din 34 din 29 noiembrie 1985 și, prin urmare, reclamantul avea o bază suficientă în dreptul intern pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea de despăgubiri, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile.
A susținut că legea trebuie interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparație și de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.
Recurentul a susținut că aplicarea deciziei Curții Constituționale și cauzelor introduse anterior pronunțării sale ar însemna crearea unor situații diferite, discriminatorii, pentru persoanele care sunt îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, în temeiul unei legi care era constituțională la data cererii introductive, invocând dispoz. art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cauze ale contenciosului european.
La termenul de dezbateri din data de 4 mai 2012 înalta Curte a pus în discuția părților incidența în speță a soluției pronunțate de înalta Curte în recursul în interesul legii, privind efectele Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, respectiv Decizia nr. 12/2011.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Criticile privind stabilirea greșită de către instanțele de fond a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu sunt fondate.
Aspectul, care interesează prioritar în speță, este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
După cum au reținut instanțele de fond, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
în raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane. Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.
în consecință, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Potrivit art. 330 alin. (7) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluționarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Cum Decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, în baza textului de lege menționat anterior, ea a devenit obligatorie de la această dată și urmează a fi avută în vedere în soluționarea prezentului litigiu.
înalta Curte constată că Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care instanța de control constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă, cererea fiind soluționată de tribunal la data de 24 noiembrie 2010, deci după publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 în Monitorul Oficial.
Prin urmare, în speță nu există un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme, la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.
Astfel, în aplicarea Deciziei în interesul legii nr. 12/2011, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamantul și-a întemeiat pretențiile deduse judecății, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluționarea cauzei de față.
înalta Curte a mai arătat, în cuprinsul deciziei pronunțate în interesul legii enunțate mai sus, referitor la principiul nediscriminării reglementat de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că dreptul la nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art. 14, nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenției.
Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră "sub imperiul" măcar al uneia dintre "clauzele ei normative", adică ale textului care garantează celelalte drepturi și libertăți fundamentale.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.
în același timp, trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.
Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).
Izvorul "discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale, se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.
în același timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație".
Este vorba, așadar, de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului.
în situația analizată, însă, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal a fost cauzată, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.
în concluzie, față de dezlegarea cuprinsă în Decizia în interesul legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp al Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și de prevederile art. 330 alin. (7) C. proc. civ., înalta Curte urmează a respinge susținerile formulate prin motivele de recurs vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea legii în vigoare la momentul introducerii acțiunii și pe cele prin care, întemeindu-se pe aceleași argumente, reclamantul invocă principiul neretroactivității legii.
De altfel, aplicarea dispozițiilor art. 329 - 330 alin. (7) C. proc. civ. nu înseamnă încălcarea principiului egalității părților în fața justiției deoarece, prin pronunțarea unei decizii în interesul legii, se asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești tocmai în scopul obținerii unui tratament juridic egal al părților.
Prin urmare, în mod legal tribunalul a făcut aplicarea, în cauză, a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 iar Curtea de Apel a confirmat această soluție, criticile în acest sens nefiind fondate.
Pentru aceste considerente, înalta Curte a reținut că decizia recurată a fost dată cu aplicarea corectă a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 astfel că, nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamant, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3067/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3048/2012. Civil → |
|---|
