ICCJ. Decizia nr. 3073/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 09 aprilie 2010 sub nr. 1230/91/2010 pe rolul Tribunalului Vrancea, reclamanta B.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român solicitând ca prin hotărârea ce va fi pronunțată să se constate caracterul politic al condamnării tatălui reclamantei; să se constate caracterul politic al măsurii administrative de confiscare a averii și să fie obligat pârâtul la plata sumei de 300.000 euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare;
în motivarea acțiunii reclamanta a arătat că prin Sentința penală nr. 19 din 15 martie 1958 defunctul S.Z. a fost condamnat în temeiul Decretului nr. 199/1950 la 18 ani muncă silnică și 8 ani degradare civilă, dispunându-se și confiscarea totală a averii.
Condamnarea suferită de defunct este o condamnare politică, reclamanta susținând că atât acesta cât și ea, personal, au suferit un prejudiciu moral.
Prin Sentința civilă nr. 405 din 04 iunie 2010 a Tribunalului Vrancea a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantă și, pe cale de consecință, s-a constatat caracterul politic al condamnării dispuse față de defunctul S.Z.
A fost respins ca nefondat capătul de cerere prin care s-a solicitat acordarea de despăgubiri în cuantum de 300.000 euro pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că prin Sentința penală nr. 19 din 15 martie 1958 de către Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare s-a dispus condamnarea defunctului S.Z. la 18 ani muncă silnică și 8 ani degradare civică, dispunându-se și confiscarea totală a averii.
Condamnarea a fost dispusă pentru săvârșirea unei infracțiuni cuprinse în Decretul nr. 199/1950.
Reclamanta B.M. este fiica defunctului S.Z., potrivit actelor de identificare depuse la dosar.
Tribunalul a reținut că suferințele provocate defunctului S.Z. în perioada de executare a pedepsei au fost mult mai intense decât cele firești, derivând din starea privativă de libertate.
De asemenea, tribunalul a reținut că și membrii familiei au suferit un cert prejudiciu moral prin condamnarea lui S.Z., fiind lipsiți de sprijinul acestuia ca urmare a arestării și fiind afectate relațiile de familie.
Așadar, și reclamanta, în calitate de fiică a suferit un cert prejudiciu moral.
Tribunalul a constatat că, potrivit Legii nr. 221/2009, condamnarea suferită de defunct este considerată de drept condamnare cu caracter politic, astfel încât a apreciat ca fiind fondat primul capăt de cerere formulat.
în ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, tribunalul a reținut că reclamanta nu au suferit personal vreo condamnare cu caracter politic, această condamnare fiind suportată de tatăl său, decedat în anul 1969.
Tribunalul a reținut că interpretarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu poate conduce la concluzia că reclamanta din prezenta acțiune beneficiază de dreptul la obținerea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare de către tatăl său deoarece, pe de o parte, interpretarea exclusiv literală nu poate sta la baza soluției întrucât nu sunt îndeplinite o serie de condiții de validitate ale cerințelor logicii formale, în ceea ce privește modul de redactare a textului, iar, pe de altă parte, această soluție ar putea fi trasă doar pe baza unei interpretări literale, însă interpretarea istorico-teleologică, sistematică, logică și prin analogie nu converg către o astfel de soluție.
împotriva Sentinței civile nr. 405 din 04 iunie 2010 a Tribunalului Vrancea a declarat apel reclamanta criticând-o pe motive de nelegalitate și netemeinicie.
în esență, reclamanta a arătat că tribunalul a interpretat greșit dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, text care prevede în mod expres posibilitatea acordării de despăgubiri și moștenitorilor până la gradul al doilea inclusiv pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea autorului lor.
A solicitat ca, reanalizând situația de fapt, pe baza probelor administrate, să se constate că prejudiciul moral suferit de autorul său prin condamnare este evident și, pe cale de consecință, să i se acorde despăgubirile morale în cuantumul solicitat prin acțiune.
Prin Decizia nr. 64/A din 18 aprilie 2011, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a admis apelul civil declarat de către reclamanta B.M. împotriva Sentinței civile nr. 405 din 04 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Vrancea în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea.
A schimbat în parte sentința în sensul că a admis și capătul de cerere privind plata de daune morale și, pe cale de consecință a obligat pe pârât la plata a 4.000 euro (echivalentul în lei la data plății) cu titlu de daune morale către reclamantă.
Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele:
Prin Deciziile nr. 1358, 1360 și 1354 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) teza I precum și dispozițiile art. 1 pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009, astfel încât, la acest moment, temeiul juridic invocat de reclamanți prin acțiune nu mai există.
în aceste condiții, principala problemă juridică ce se ridică în speța de față este aceea de a se stabili în ce măsură reclamanta se mai poate prevala de dispozițiile Legii nr. 221/2009 în condițiile în care Curtea Constituțională, după ce a declarat neconstituțională plafonarea despăgubirilor morale instituită prin O.U.G. nr. 62/2010, prin Decizia nr. 1354/2010, a declarat neconstituționale și prevederile Legii nr. 221/2009 în ceea ce privește posibilitatea acordării daunelor morale pentru suferințele încercate de persoanele condamnate politic, soțiile acestora precum și de descendenții acestora, până la gradul al doilea inclusiv (Decizia nr. 1358/2010).
Raportat la această împrejurare, generată de opțiunea Curții Constituționale, există în jurisprudență două opinii: prima dintre acestea susține că după data publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curții Constituționale prin care a fost declarată neconstituționalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceste prevederi devin inaplicabile, chiar și în situația în care a fost pronunțată o hotărâre în primă instanță, în conformitate cu dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituția României și cea de-a doua opinie care susține că decizia Curții Constituționale nu își produce efectele specifice în cazul în care, la data publicării în Monitorul Oficial, cauza se afla deja pe rolul instanței de fond, și, cu atât mai puțin, în cazul în care, în respectiva cauză fusese deja dată o hotărâre în primă instanță.
Curtea a apreciat că această a doua opinie este cea pe care este chemată să o urmeze în speța de față în considerarea următoarelor argumente:
Reclamanta a promovat acțiunea de față la data de 09 aprilie 2010, deci înainte de pronunțarea celor două decizii de neconstituționalitate.
Față de această împrejurare, dat fiind faptul că în speța de față este vorba de aspecte litigioase ce interesează dreptul de proprietate, Curtea a apreciat că se impune a se stabili, raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în privința Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, dacă la data publicării deciziilor mai sus menționate, reclamanta avea sau nu un "bun" sau, măcar, o "speranță legitimă", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea de la Strasbourg a statuat în cauzele în care se reclama nerespectarea dreptului de proprietate că existența unor hotărâri prin care s-a dispus retrocedarea unui imobil constituie premisele pentru a aprecia că reclamantul dispunea de un "bun" la momentul la care se adresează, ulterior, instanțelor de judecată, în baza respectivei hotărâri.
De altfel, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului, într-o hotărâre de dată recentă, pronunțată într-o cauză contra Georgiei, respectiv în cauza Klaus și Iouri Kiladze (10 februarie 2010), a reținut că existența unei legi cu caracter general de reparație pentru persoanele care au suferit condamnări și represiuni cu caracter politic reprezintă o speranță legitimă, chiar dacă la momentul sesizării primei instanțe, respectiv în anul 1998, art. 9 din legea denumită de Curtea de la Strasbourg "legea din 11 noiembrie 1997" făcea trimitere la adoptarea unei legi ulterioare care să detalieze condițiile în care se vor putea obține compensațiile morale (legea nu a mai fost adoptată de autoritățile interne).
Curtea de la Strasbourg a apreciat că, la momentul sesizării instanțelor interne, reclamanții aveau, în baza art. 9 din "legea din 11 noiembrie 1997", o creanță suficient de clară pentru a fi considerată exigibilă.
Prin urmare, cu atât mai mult atunci când există o lege, cum este cazul Legii nr. 221/2009, în forma ei inițială, nemaifiind nevoie de adoptarea unei legi ulterioare care să detalieze dispoziții existente în legea deja în vigoare, se poate afirma, în raport de constatările Curții de la Strasbourg în cauza Klaus și Iouri Kiladze împotriva Georgiei, că subzistă o speranță legitimă a reclamantei de a-și vedea judecată acțiunea ce formează obiectul prezentului dosar.
Această speranță legitimă nu poate fi înfrântă prin intervenția unui act juridic care anulează efectul respectivei legi, în timpul judecății sau ulterior pronunțării unei hotărâri, fie ea chiar și nedefinitivă.
A aprecia altfel, ar însemna să se creeze un tratament diferit aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză. Or, respectarea principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.
în aceste condiții, reținând că reclamanta avea o "speranță legitimă" în sensul art. 1 din Protocolul 1, Curtea a apreciat că pretențiile acesteia constând în acordarea de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării politice a autorului ei trebuie analizate în raport de prevederile Legii nr. 221/2009.
Sub un prim aspect, Curtea a constatat că în mod greșit tribunalul a reținut că cererea reclamantei de acordare a daunelor morale nu poate fi primită pe considerentul că Legea nr. 221/2009 nu permite acordarea de despăgubiri descendenților pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor.
în realitate, așa cum în mod expres se prevede în textul art. 5 din actul normativ mai sus menționat, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative și repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.
Prin urmare, reclamanta, în calitate de descendentă a autorului ei are calitate de persoană îndreptățită, în sensul Legii nr. 221/2009, și poate solicita acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare de tatăl său.
Textul art. 5 din actul normativ mai sus menționat, în forma sa inițială, permite o dezdăunare concretă, pecuniară a celor care au suferit condamnări sau care au fost victimele unor măsuri administrative cu caracter politic.
în aprecierea justeții acordării despăgubirilor la care se referă Legea nr. 221/2009 instanța este obligată să verifice dacă într-adevăr solicitantul sau autorul acestuia a suferit o condamnare politică sau a fost victima unei măsuri administrative cu caracter politic, fiind lipsită de relevanță, din acest punct de vedere, împrejurarea că acesta a beneficiat anterior și de prevederile Decretul-lege nr. 118/1990 ori ale O.U.G. nr. 214/1999.
Raportat la situația de fapt concretă din speța dedusă judecății, având în vedere și faptul că împrejurările care conturează dreptul reclamantei la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit s-au întâmplat cu destul de mulți ani în urmă, în vreme ce cuantificarea acestuia se realizează în prezent, Curtea a apreciat că suma de 4.000 euro este deopotrivă suficientă și îndestulătoare pentru a compensa prejudiciul moral suferit prin condamnare.
împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta B.M. cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea.
Reclamanta B.M., invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., a criticat decizia instanței de apel sub aspectul cuantumului daunelor acordate susținând că sunt mult prea mici în comparație cu suferințele fizice și psihice îndurate și a solicitat modificarea în parte a sentinței apelate în sensul acordării de despăgubiri în cuantum de 50.000 euro.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea a susținut, prin recursul său, că prin Deciziile nr. 1358, 1354 și 1360 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituționala a României a statuat că dispozițiile art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale.
Deciziile Curții Constituționale a României sunt obligatorii și de imediată aplicare. Prin urmare, în urma acestor decizii, instanța de judecată nu mai putea acorda despăgubiri morale în temeiul Legii nr. 221/2009.
Așadar, prin Decizia nr. 64/A din data de 18 aprilie 2011, Curtea de Apel Galați a nesocotit dispozițiile obligatorii ale Deciziilor Curții Constituționale 1358, 1354 și 1360 din 21 octombrie 2010, acordând în mod nelegal despăgubiri morale.
A solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei instanței de apel în sensul respingerii acțiunii formulate de B.M., ca neîntemeiată.
Examinând recursurile declarate în cauză, înalta Curte constată că recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea este fondat iar recursul reclamantei este nefondat, pentru considerentele care succed.
Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați și a stabilit că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
înalta Curte a reținut că prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010) Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic). Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.
în consecință, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Potrivit art. 3307C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluționarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Cum Decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 20011 a fost publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, în baza textului de lege menționat anterior, ea a devenit obligatorie la această dată și urmează a fi avută în vedere în soluționarea prezentului litigiu.
înalta Curte constată că Decizia Curții Constituționale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 prin care instanța de control constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
La acea dată, în cauza de față nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă. Prin urmare, în aplicarea Deciziei în interesul legii nr. 12/2011, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamanta și-a întemeiat pretențiile deduse judecății, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluționarea cauzei de față.
Având în vedere considerentele expuse, criticile formulate de reclamantă privind cuantumul despăgubirilor morale acordate de instanța de apel nu se mai impun a fi analizate, nemaiavând relevanță și eficiență juridică o asemenea analiză câtă vreme dispozițiile legale care au constituit temeiul juridic în baza căruia au fost solicitate aceste daune morale și-au încetat efectele.
Față de dezlegarea cuprinsă în Decizia în interesul legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp ale Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și de prevederile art. 3307C. proc. civ., s-a constatat că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. așa încât înalta Curte în temeiul art. 312 C. proc. civ., a respins recursul declarat de reclamantă, ca nefondat și a admis recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea împotriva Deciziei nr. 64/A din 18 aprilie 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă, pe care a modificat-o în tot în sensul că a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta B.M. împotriva sentinței civile nr. 405 din 4 iunie 2010 a Tribunalului Vrancea.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3079/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3074/2012. Civil → |
|---|
