ICCJ. Decizia nr. 3080/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București, la data de 21 septembrie 2007 și, ulterior, pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 18 martie 2009, sub nr. 10884/3/2009, reclamanții F.P. și F.I.D. au chemat în judecată pe pârâții L.M. și I.D.N. solicitând instanței să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. AA din 17 februarie 2006 de B.N.P. R.C., pentru fraudă la lege.
în motivarea cererii, reclamanții au arătat că prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare menționat mai sus s-a adus atingere unor drepturi de creanță recunoscute acestora, ca urmare a reabilitării capitale a imobilului situat în București, bd. D., sectorul 2, reabilitare ce a fost efectuată din bani proprii, așa cum s-a constatat prin Decizia nr. 4032 din 03 octombrie 2001, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, calitatea de creditor fiind recunoscută reclamantului F.P., iar cea de debitor fiind menționată în persoana pârâtei L.M.
S-a mai arătat că pârâta L.M. s-a sustras de fiecare dată de la plata acestei creanțe, prin încheierea acestui contract de vânzare-cumpărare încercând să facă același lucru. în drept, reclamanții și-au întemeiat cererea pe dispozițiile prevăzute de art. 111 C. proc. civ., art. 1010 și art. 1349 din C. civ.
La data de 11 decembrie 2007, intervenientul M.A.Y. a depus la dosarul cauzei cerere de intervenție în interesul reclamanților.
Prin Sentința civilă nr. 4017 din 22 aprilie 2008, Judecătoria sector 3 București a respins atât cererea principală, cât și cererea de intervenție în interesul reclamanților, ca neîntemeiate.
Prin Decizia civilă nr. 1640A din 08 decembrie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția necompetenței materiale în primă instanță a judecătoriei, a admis apelul declarat de reclamanți, a anulat sentința apelată și a reținut procesul spre rejudecare în primă instanță de către tribunal.
Prin Sentința civilă nr. 107 din 28 ianuarie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins atât cererea principală formulată de reclamanți, cât și cererea de intervenție formulată de intervenientul M.A.Y., în interesul reclamanților, ca neîntemeiate.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanții nu au făcut dovada că sunt creditorii vânzătoarei-pârâte, simpla existență a unor acțiuni pe rolul instanțelor de judecată neputând dovedi pretinsa creanță a acestora.
Actul de vânzare-cumpărare nr. AA din 17 februarie 2003 a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor legale și nu s-a probat existența vreunui motiv care să impună constatarea nulității absolute a acestuia.
împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții F.I.D. și F.P.
Prin Decizia civilă nr. 328A din 24 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins apelul și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimata L.M., ca nefondate.
Instanța, analizând apelul, a constat următoarele:
în raport de prevederile art. 261 C. proc. civ., nu poate fi reținută nicio neregularitate procedurală relativă la motivarea hotărârii atacate întrucât, din expunerea de motive, rezultă cu evidență structurarea argumentelor avute în vedere de instanța de apel, pentru toate susținerile reclamanților, considerente care au constituit temei al soluției adoptate de către aceasta.
în ce privește susținerea apelanților referitoare la existența unor hotărâri care le-ar recunoaște calitatea lor de creditori, în raport cu imobilul în litigiu, ca urmare a efectuării de către aceștia a unor îmbunătățiri, respectiv calitatea intimatei-pârâte de debitoare, Curtea a reținut, din analiza cererii cu care a fost sesizată prima instanță, invocarea de către reclamanți doar a Deciziei nr. 4032 din 03 octombrie 2001 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție.
Prin această hotărâre nu este recunoscut niciun drept de creanță în favoarea reclamantului F.P. față de intimata-pârâtă L.M.
în ce îl privește pe cel de-al doilea reclamant, acesta nu a indicat nicio hotărâre în raport de care Curtea să fi reținut un drept de creanță al acestuia în contradictoriu cu aceeași intimată.
Dimpotrivă, prin Decizia civilă nr. 1562 din 04 septembrie 2006 pronunțată de Cutea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a reținut că Partidul Popular Republican a obținut Sentința civilă nr. 151 din 11 ianuarie 1996 pronunțată de Judecătoria sector 2 București, față de SC A. SA, privind obligarea acesteia din urmă la plata contravalorii lucrărilor de reparații și consolidare la imobil. De asemenea, s-a reținut că recunoașterea de către P.P.R., printr-un proces-verbal, a faptului că reclamantul F.P. a suportat în realitate contravaloarea lucrărilor, ar putea justifica o acțiune a acestuia împotriva partidului sus-menționat și nu o acțiune contra pârâtei L.M.
în mod greșit au susținut apelanții că cererea formulată de intervenientul M.A.Y. a fost analizată ca o cerere de intervenție în interes propriu, din considerentele hotărârii, cât și din dispozitiv reieșind că cererea a fost apreciată ca o cerere de intervenție în interesul reclamanților.
Susținerile din cuprinsul cererii de apel referitoare la garaj nu pot fi primite, față de dispozițiile art. 294 C. proc. civ. Cererea cu care reclamanții au sesizat instanța de fond nu cuprinde nicio solicitare legată de vreun garaj.
în ce privește mansarda, prin cererea introductivă, apelantul-reclamant F.I.D. a susținut că aceasta îi aparține integral prin transformările efectuate de el asupra acestui spațiu ce a devenit astfel locuibil. Or, niciun drept de creanță, rezultat din efectuarea unor îmbunătățiri asupra unui imobil, nu conduce la dobândirea în mod automat a dreptului de proprietate asupra acestuia. Mai mult, apartamentul de la mansarda imobilului nu a făcut în niciun mod obiectul contractului de vânzare-cumpărare care face obiectul cauzei de față.
Prin urmare, la data la care pârâta L.M. a înstrăinat terenul către celălalt pârât, deținea titlu de proprietate asupra întregii suprafețe de teren, iar reclamantul era în posesia unui titlu de proprietate cu privire la o parte din același teren, aferent apartamentului de la mansardă. Or, reclamantul nefiind în posesia unei hotărâri cu care să facă dovada că titlul său este preferabil față de cel al pârâtei vânzătoare cu privire la această porțiune de teren, nu s-a putut reține ca motiv de nulitate absolută a contractului vânzarea bunului altuia.
Faptul că vânzarea-cumpărarea s-a realizat în condițiile existenței pe rolul instanțelor de judecată a unor litigii cu privire la dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu nu conduce în mod automat la constatarea nulității contractului.
Obligația vânzătoarei privind plata din preț a cotei cuvenite intervenientului, în ipoteza recunoașterii pe cale judiciară a dreptului acestuia la o astfel de cotă, constituie o obligație de rezultat, neputând fi în niciun caz asemănată cu o obligație echivalentă cu lipsa intenției de a se obliga din partea acesteia, condiție cerută de lege pentru a fi considerată nulă.
împotriva menționatei decizii au declarat și motivat recurs, în termen legal, apelanții-reclamanți F.I.D. și F.P. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea acestora s-a arătat că instanța de apel a reținut greșit că prin Decizia civilă nr. 4032 din 03 octombrie 2001 a Curții Supreme de Justiție nu s-a dovedit dreptul lor de creanță, deoarece această decizie menține soluția de casare cu trimitere spre rejudecare.
Asupra puterii de lucru judecat a acestor hotărâri s-a pronunțat și Decizia civilă nr. 1374/A din 31 octombrie 2006.
Deciziile asupra cărora s-a pronunțat atunci Tribunalul sunt, în ordine cronologică, următoarele:
- Decizia civilă nr. 4032 din 3 octombrie 2001, Sentința civilă nr. 1569 din 25 octombrie 2002, unde, în rejudecare, cererea este respinsă pentru timbraj, dar și pentru refuzul de a se administra o nouă expertiză, la dosar fiind depusă expertiza efectuată în procesul cu Municipiul București. De subliniat paragrafele în care există opinia tribunalului referitoare la calea pe care ar fi trebuit întemeiată cererea în pretenții, aceea a îmbogățirii fără justă cauză, opinie însușită ulterior de Curtea de Curtea de Apel București, și respingerea motivată a cererii intimatei L.M., ca F. să fie despăgubit în baza Legii nr. 10/2001;
- Decizia civilă nr. 390A din 3 septembrie 2003, prin care se menține soluția dată, în ceea ce privește probatoriul, cu un nou raport de expertiză tehnică, fiind respinse ambele apeluri;
- Decizia civilă nr. 1562 din 04 septembrie 2006, pronunțată de Curtea de Apel București.
Din deciziile depuse la primul termen, rezultă că F.I.D. este încă proprietar al acelui apartament, ce nu a făcut obiectul dezbaterii succesorale dintre intimata L.M. și intervenientul M.A.Y., dreptul său de proprietate fiind dovedit conform raportului de expertiză din Dosarul Tribunalului București, secția a III-a civilă, și prin împrejurarea evacuării sale din imobil.
Se critică concluziile privind cererea de intervenție formulată de intervenientul M.A.Y., susținându-se că o calificare corectă a cererii de intervenție se realizează nu în funcție de cererea cabinetului de avocatură, ci de scopul urmărit de intervenient, acela de a i se recunoaște calitatea de proprietar asupra părții de imobil ce i-a fost atribuită, nu asupra prețului, căci pârâta L.M. nu a declarat în timpul acestor procese că a vândut imobilul, la fel cum în prezenta cauză nu a declarat că a pierdut în fața lui M.A.Y. o parte a acestui imobil și că, din masa succesorală supusă dezbaterii, nu făcea parte apartamentul lui F.I.D.
Analizând recursul formulat, în raport de excepția nulității invocată din oficiu, care trebuie analizată cu prioritate datorită caracterului său peremptoriu, înalta Curte apreciază că acesta este nul pentru următoarele considerente:
Recurenții și-au întemeiat motivele de recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
în ceea ce privește art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care se referă la interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, la schimbarea naturii ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia de către instanța de apel, înalta Curte, analizând argumentele aduse în susținerea recursului, nu identifică actul juridic astfel interpretat. în consecință, apreciază că acest motiv de recurs nu este dezvoltat, fiind invocat în mod formal.
Critica privind greșita apreciere a autorității de lucru judecat a deciziilor civile enunțate, care dovedesc, în opinia recurenților, un drept de creanță în patrimoniul lor, se referă la greșita apreciere a unor probe, iar nu a actului juridic dedus judecății, încadrându-se în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., în prezent abrogat.
în ceea ce privește motivul de recurs prevăzut în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte constată că nu se invocă niciun temei de drept care ar fi încălcat sau aplicat greșit.
Instanța de apel a reținut că nu s-a dovedit prin hotărâre judecătorească sau prin alt titlu executoriu un drept de creanță al reclamanților, că un astfel de drept a fost recunoscut prin Sentința civilă nr. 151/1996 a Judecătoriei sectorului 2 București în favoarea Partidului Republican, care, printr-un proces-verbal a recunoscut că, în realitate, F.P. a suportat contravaloarea lucrărilor, ceea ce îl îndreptățește pe acesta din urmă la formularea unei acțiuni împotriva Partidului Republican.
Cu privire la F.I.D., instanța de apel a constatat că acesta deține un drept de proprietate asupra apartamentului de la mansardă și asupra a 33,5 mp din teren, ca teren aferent apartamentului, însă apartamentul nu a fost retrocedat pârâtei și nu face obiectului contractului de vânzare-cumpărare din prezenta cauză, iar pentru teren nu există o hotărâre judecătorească prin care recurentul să fi revendicat terenul, astfel încât cei 33,5 mp să nu poată fi vânduți de către pârâtă care deține, la rândul său, un drept de proprietate asupra acestui teren.
De asemenea, criticile recurenților privind existența dreptului de creanță al acestora prin raportare la expertiză și la dispunerea evacuării împotriva unuia dintre recurenți nu constituie critici de nelegalitate, ci se întemeiază pe aspecte de fapt, care nu pot constitui obiect al recursului.
Câtă vreme instanța de apel a analizat drepturile pe care se întemeiază recurenții, inclusiv prin raportare la Decizia civilă nr. 4032/2001 a Curții Supreme de Justiție, reținând că aceasta nu recunoaște niciun drept de creanță al reclamanților deoarece nu s-a pronunțat asupra fondului pretențiilor deduse judecății, criticile prin care se dorește reinterpretarea acestei probe, nu mai pot fi primite, datorită abrogării art. 304 pct. 11 C. proc. civ.
Recurenții invocă puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 1374/2006 a Tribunalului București, făcându-se trimitere și la alte hotărâri judecătorești, pe care recurenții doar le enumeră, fără a preciza în ce măsură acestea fac dovada existenței unui drept de creanță în patrimoniul lor, în condițiile în care niciuna dintre aceste hotărâri nu recunoaște reclamanților un drept de creanță împotriva pârâtei.
Posibilitatea de reapreciere a probelor de către instanța de recurs, ca și neanalizarea unor hotărâri judecătorești, precum cele invocate de recurenți în dovedirea dreptului lor de creanță, constituie critici care nu mai pot face obiect de analiză în recurs ca urmare a abrogării art. 304 pct. 10 și 11 C. proc. civ.
Nici criticile privind modul de soluționare a cererii de intervenție nu pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ. deoarece se referă la greșita calificare a cererii, motivată de împrejurarea că nu s-ar fi avut în vedere interesul real al intervenientului, fără a se expune temeiurile de drept încălcate.
Potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Pentru considerentele menționate anterior, înalta Curte a constatat că motivele de recurs invocate nu au fost susținute de argumentele aduse de recurenți, că acestea nu puteau fi încadrate în art. 304 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ., recursul a fost constatat nul.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3081/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3077/2012. Civil → |
|---|
