ICCJ. Decizia nr. 310/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.310/2012
Dosar nr. 5429/2/2010
Şedinţa publică din 23 ianuarie 2012
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 79 din 16 ianuarie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive, a fost admisa acţiunea şi au fost obligate pârâtele să răspundă prin decizie sau dispoziţie motivată la notificările formulate de reclamanţi, privind imobilul situat în comuna Popeşti Leordeni, judeţul Ilfov, str. Garian Alexandru, fostă Volga, fostă str. Cap. Stoica, compus din 268 m.p. teren şi construcţie tip moară.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că pârâtele au calitate procesuală pasivă, având în vedere că obiectul cauzei este obligaţia de a răspunde la notificările adresate acestora de către reclamanţi, cu privire la imobilul în litigiu, pârâtele fiind astfel persoane obligate în raportul de drept dedus judecăţii.
Asupra fondului cauzei, tribunalul a constatat că, în speţă, pârâţii nu au justificat în nici un mod atitudinea în raport cu obligaţia legală analizată, rămânerea lor în pasivitate o perioadă de timp atât de îndelungată constituind în aceste condiţii un impediment în realizarea drepturilor reclamantei, întrucât valorificarea drepturilor conferite de această lege specială de reparaţie acesteia se face obligatoriu prin parcurgerea etapei procedurii administrative prealabile, procedură în cadrul căreia se naşte, de altfel, şi această obligaţie corelativă a unităţii deţinătoare de a răspunde, în condiţiile legii, solicitării persoanei îndreptăţite. Apărările formulate de către pârâţi se referă la fondul cererii formulate de reclamant, or, obiectul dedus judecăţii este cel de a obliga persoanele destinatare ale notificării să se conformeze obligaţiei de a răspunde acesteia în raport de probele administrate, depuse de către petent şi în raport de dispoziţiile legale incidente în speţă, instanţa nefiind investită cu aspectul legat de temeinicia sau netemeinicia notificării formulate de petent.
În situaţia că entităţile în cauză deţin numai o parte a bunurilor imobiliare solicitate se face aplicarea art. 27 al Legii nr. 10/2001, conform cărora dispoziţiile art. 25 sunt aplicabile şi în situaţia în care persoana juridică notificată deţine numai în parte bunurile imobile solicitate. În această situaţie persoana juridică deţinătoare va emite Decizia motivată de retrocedare numai pentru partea din imobil pe care o deţine.
Prin Decizia civila nr. 789 din 28 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a lV-a civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate împotriva acestei sentinţe de reclamanţii S.I., S.Şt., S.G., M.A., N.M., U.R., P.M., P.M., B.M., S.D., S.A. şi S.R. şi pârâţii SC G. SA şi A.V.A.S.
Pentru a pronunţa aceasta decizie, Curtea a reţinut următoarele considerente:
În ceea ce priveşte criticile invocate de către apelanţii-reclamanţi, Curtea constată că Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată în recursul în interesul legii deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu-şi găseşte aplicabilitatea în speţa de faţă, întrucât a dezlegat problema de drept referitoare la modul în care instanţele trebuie să soluţioneze acţiunile prin care s-a solicitat acestora restituirea imobilelor în natură, în cazul în care s-a făcut uz de procedura de restituire prevăzută în Legea nr. 10/2001 iar unitatea deţinătoare nu s-a pronunţat prin decizie sau prin dispoziţie motivată asupra cererii, în termenul de 60 de zile de la data înregistrării notificării.
Or, prezenta acţiune nu are ca obiect o astfel de acţiune, în revendicarea imobilului preluat de către stat, nici nu reprezintă o contestaţie împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a notificării, în speţă, instanţa fiind investită cu o cerere de chemare în judecată având ca obiect „obligaţia de a face privind emiterea unor dispoziţii în legătură cu notificările depuse la entităţile în cauză".
Prin urmare, în mod corect instanţa de fond a apreciat că unităţile notificate aveau obligaţia, instituită prin art. 23 alin (1) din Legea nr. 10/2001 ca, în termen de 60 zile de la data înregistrării notificărilor şi depunerii actelor doveditoare, să se pronunţe prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
În ceea ce priveşte criticile apelantului SC G. SA, Curtea apreciază că modul de interpretare şi aplicare în speţă a dispoziţiilor art. 21 alin. (1), (3) şi (5) din Legea nr. 10/2001 trebuie să fie în concordanţă cu principiile de drept civil cu care norma specială se completează şi anume că manifestarea de voinţă trebuie interpretată în sensul de a produce efecte juridice, regăsită într-o formă specifică, în limitarea efectelor nulităţii actului juridic nul prin conversiunea acestuia într-un act valabil.
Faptul că, în speţă, apelanţii-reclamanţi şi-au manifestat voinţa în termenul defipt de lege [(alin. (1) şi (5) din art. 21)], chiar dacă nu au fost respectate cerinţele de formă, comunicarea notificării prin executorul judecătoresc, nu înseamnă că această manifestare de voinţă rămâne fără efecte juridice.
În ceea ce priveşte modalitatea de răspuns la notificare, cât şi termenul în care trebuie să se răspunsă, Curtea retine ca acestea sunt imperative, iar nu cu caracter de recomandare,pentru că altă calificare ar deturna finalitatea urmărită de legiuitor.
Adresa emisă apelanta-pârâtă SC G. SA nu poate suplini Decizia/dispoziţia cerută de lege şi împiedică aplicarea prevederilor art. 24 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 10/2001, deoarece, prin ipoteză, actul ce poate fi atacat lipseşte, iar aceste dispoziţii sunt de strictă interpretare.
În ceea ce priveşte apelul formulat de A.V.A.S., calitatea sa procesuală pasivă este atrasă de implicarea sa în procesul de privatizare al societăţii deţinătoare, ambele părţi fiind ţinute să răspundă în legătură cu modalitatea de judecare a măsurilor reparatorii prevăzute expres de lege.
Prin Decizia civilă nr. 9286 din 13 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Decizia sus arătată a fost casată cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa supremă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Măsura dispusă prin sentinţa fondului, de obligare a pârâţilor să răspundă notificărilor reclamanţilor nu putea fi impusă tuturor pârâţilor, întrucât soluţionarea notificărilor de către aceştia impune anumite interferenţe, respectiv restituirea prin echivalent este posibilă numai dacă nu sunt întrunite cerinţele legale pentru restituirea în natură.
Pentru justa soluţionare a cauzei în aplicarea Legii nr. 10/2001 este necesar să se stabilească cărui pârât îi revine competenţa de soluţionare a notificării fie prin restituirea în natură, fie prin echivalent, în funcţie de regimul juridic al imobilelor teren şi construcţie.
În ce priveşte pârâta A.V.A.S., s-a reţinut că oricum obligaţia sa conferită de Legea nr. 10/2001 nu poate fi de restituire a imobilului în natură decât dacă este deţinătorul acestuia în sensul acestei legi.
În Decizia de casare s-a mai reţinut că aspectele invocate în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive urmează a fi avute în vedere de instanţă cu ocazia stabilirii entităţii abilitată legal în soluţionarea notificării.
Cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată, s-a reţinut în Decizia de casare că aceasta constă în „obligaţia de a face", de demitere a unor dispoziţii privind notificările, instanţa nefiind sesizată cu o acţiune prin care să se solicite obligarea la restituire, nefiind astfel incidentă Decizia de recurs în interesul legii.
Astfel, prin Decizia civilă nr. 144 din 15 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV–a civilă, s-a respins, ca nefondate, apelurile reclamanţilor B.M., N.M., P.M., S.M., S.A., S.D., S.G., S.I., S.R., S.Şt. şi U.I. şi de SC G. SA Bucureşti şi s-a admis apelul A.V.A.S. şi s-a schimbat în parte hotărârea instanţei de apel fiind obligată pârâta SC G. să soluţioneze prin Decizia motivată notificările formulate de reclamanţi în condiţiile Legii nr. 10/2001 cu privire la construcţia moară din comuna Popeşti Leordeni, str. Garian Alexandru, fostă Volga, fostă Str. Cap. Gheorghe Stoica şi s-a respins cererea faţă de Primăria Oraşului Popeşti Leordeni şi Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 din cadrul Primăriei Popeşti Leordeni, ca rămasă fără obiect, urmare a emiterii Dispoziţiei nr. 271 din 30 aprilie 2010 de restituire în natură a terenului. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, au fost reţinute următoarele considerente:
Prin Dispoziţia nr. 271 din 30 aprilie 2010 emisă de Primarul Oraşului Popeşti Leordeni s-a restituit în natură reclamantelor terenul de 268 m.p. situat în str. Garian Alexandru fostă Volga identificat conform anexei.
Conform relaţiilor comunicate de SC G. SA, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în structura acţionariatului SC G. SA intra şi S.R., prin F.P.S., care deţinea 39,8834 % din capitalul social, corespunzător sumei de 2.368.576.000 lei, la momentul actual societatea fiind integral privatizată şi construcţia moară figurând în patrimoniul SC G. SA.
Se mai precizează, de asemenea, că aceasta construcţie moară a fost evaluată la nivelul datei de 15 mai 1998 la suma de 23.915.000 lei şi că SC G. SA a elaborat documentaţia pentru obţinerea titlului de proprietate asupra terenului aferent morii, însă până la acest moment nu a obţinut titlul de proprietate asupra acestuia.
În acelaşi sens sunt şi relaţiile comunicate de A.V.A.S. si extrasul din registrul acţionarilor referitor la SC G. SA.
De altfel, aceeaşi situaţie a rezultat si din actele si probele produse in primul ciclu procesual, anume in întâmpinarea depusă la dosar fond depusă la data de 21 martie 2007, A.V.A.S. confirmă faptul că SC G. este o societate cu capital majoritar de stat, iar în adresa depusă la dosar fond, datată 2002, A.V.A.S. comunică către SC G. SA faptul că având în vedere că SC G. este privatizată doar în proporţie de 60 %, restul de 40 % fiind deţinută de A.P.A.P.S., soluţionarea notificării reclamanţilor este de competenţa Consiliului de Administraţie al SC G. SA.
În raport de aceste acte, Curtea constată ca, rămânând obiect al litigiului exclusiv construcţia moară, din probele administrate a rezultat ca aceasta se află în patrimoniul SC G. SA, aceasta fiind deci unitatea deţinătoare atât la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cât şi la data soluţionării cauzei.
Rămâne a stabili dacă în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, caz în care unitatea deţinătoare este obligată să soluţioneze notificarea, sau dimpotrivă sunt incidente dispoziţiile art. 29 din aceeaşi lege, caz în care A.V.A.S. ar avea competenţa de soluţionare a notificării potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ca instituţie care a efectuat privatizarea.
Potrivit art. 21 din Legea nr. 10/2001, imobilele terenuri şi construcţii preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă sau o societate comercială la care statul este acţionar ori asociat majoritar, vor fi restituite persoanei îndreptăţite în natură prin decizie sau după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare.
Iar în alin. (2) al aceluiaşi text, se arată că prevederile alin. (1) sunt aplicabile şi în cazul în care statul sau o autoritate publică centrală sau locală ori o organizaţie cooperatistă este acţionar sau asociat minoritar al unităţii care deţine imobilul, dacă valoarea acţiunilor sau părţilor sociale deţinute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire se cere.
În raport de datele comunicate de SC G. SA, Curtea constată că la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 statul era încă asociat majoritar la această societate (deţinând pachetul majoritar de acţiuni), situaţie în raport de care în condiţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, notificarea având ca obiect construcţia se soluţionează prin Decizia organului de conducere al unităţii deţinătoare SC G. SA.
Competenţa de soluţionare a notificării asupra construcţiei moara revine SC G. SA chiar şi în contextul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, daca s-ar considera ca Statul nu era asociat majoritar, întrucât dacă valoarea construcţiei moară era la momentul mai 1998 de 23.915.000 lei, devine evident că în timpul scurs până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (februarie 2001) valoarea acestei clădiri nu putea să devină mai mare decât valoarea participaţiei statului la capitalul social al SC G. SA, care era de 2.368.576.000 lei.
Oricât de mare ar fi fost inflaţia în această perioadă şi orice metodă de evaluare s-ar putea folosi, devine evident că oricum valoarea construcţiei moară nu putea să devină de 100 ori într-o nouă evaluare la nivelul anului 2001.
Trebuie avuta in vederea si starea fizica a construcţiei in discuţie, astfel cum rezulta din fisa de evaluare depusa la fila 53 dosar apel rejudecare, in aceasta fisa menţionându-se ca la nivelul anului 1998 uzura era intre 70 si 97 % pe diversele componente, iar valoarea contabila a morii este chiar si mai mica decât cea de evaluare, astfel încât nu era posibila o evaluare la o suma de 100 ori mai mare la nivelul anului 2001 (data intrării in vigoare a Legii nr. 10/ 2001) comparativ cu anul 1998.
Astfel, instanţa de apel a constatat că analiza dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 se face numai în mod absolut subsidiar, căci în cauză statul era asociat majoritar la data intrării in vigoare a acestei legi, ceea ce atrage incidenţa alin. (1) al art. 21.
Ca atare, s-a reţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în raport de care competenta de soluţionare a notificării reclamanţilor referitor la construcţia moară revine unităţii deţinătoare SC G. SA.
În consecinţă, nu revine A.V.A.S. nicio obligaţie de soluţionare a acestei notificări, întrucât această instituţie are competenţă de soluţionare a notificării numai în situaţia prevăzută de art. 29 din Legea nr. 10/ 2001, anume in cazul in care imobilul notificat se afla in patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate alta decât cele prevăzute în art. 21 alin. (1) şi (2) din lege (anume o societate comerciala privatizată integral la data intrării in vigoare a legii sau când statul este asociat minoritar şi participaţia sa este mai mica decât valoarea imobilului). Nu este îndeplinită aşadar în cauza ipoteza textului art. 29 din Legea nr. 10/2001 (si evident nu suntem nici in ipoteza in care A.V.A.S. să apară în sine ca unitate deţinătoare).
În ce priveşte terenul în litigiu, instanţa de apel a constatat că cererea reclamanţilor a rămas fără obiect, prin dispoziţia nr. 271 din 30 aprilie 2010 emisă de Primarul oraşului Popeşti Leordeni soluţionându-se deja notificările reclamanţilor şi dispunându-se deja restituirea în natură a acestuia către reclamanţi.
S-a mai apreciat că, într-adevăr, modul de interpretare şi aplicare în speţă a dispoziţiilor art. 21 alin. (1), (3) şi (5) din Legea nr. 10/200, cu referire la cerinţa înaintării notificării prin intermediul executorilor judecătoreşti, nu trebuie sa dea satisfacţie unui formalism excesiv, ci înseşi principiilor de drept civil conform cărora manifestarea de voinţă trebuie interpretată în sensul de a produce efecte juridice.
Cerinţa în discuţie nu este impusă de lege ca o formulă sacramentală a cărei lipsă să împiedice producerea consecinţelor juridice recunoscute de lege, esenţială fiind însăşi manifestarea de voinţa făcută în termenul defipt de lege [(alin. (1) şi (5) din art. 21)].
Pe de alta parte, s-a reţinut că reclamanţii au formulat notificare în condiţiile Legii nr. 10/2001 prin executorul judecătoresc I.V., aceasta fiind adresată într-adevăr Primăriei, iar nu către SC G. SA, dar în condiţiile art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 notificarea înregistrată face dovada deplină în faţa oricărei autorităţi sau persoane, chiar dacă a fost adresata altei unităţi decât cea care deţine imobilul.
Aşadar, comunicarea notificării către SC G. SA nu prin executorul judecătoresc nu atrage consecinţa pierderii de către reclamanţi a dreptului lor la masurile reparatorii prevăzute de lege.
Aceasta nu îndreptăţeşte totodată nici refuzul SC G. SA de soluţionare a notificării, deci SC G. SA nu se poate apăra susţinând că în aceste condiţii nesoluţionarea de către această societate a notificării nu le mai este imputabilă şi nu ar putea fi obligaţi în prezenta cauză la soluţionarea acesteia, întrucât termenul de 60 zile de soluţionare a notificării prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001 este imperativ, iar SC G. SA trebuia să soluţioneze notificarea cu care a fost investita, astfel cum considera de cuviinţă.
În ceea ce priveşte adresa emisa de SC G. către reclamanţi sub nr. 1404 din 30 august 2001, adresa pe care societatea o invoca drept dispoziţie de soluţionare a notificării în sensul art. 25 din Legea nr. 10/2001, Curtea constata că în raport de conţinutul acestei adrese nu se poate recunoaşte o asemenea valenţă acestei adrese, prin aceasta adresa SC G. SA nedispunând în niciun fel, nici măcar în sensul declinării competenţei sale în favoarea A.P.A.P.S., ci se mărgineşte la a „sugera" reclamanţilor să se adreseze A.P.A.P.S. ca instituţie implicată în privatizare.
Decizia sau dispoziţia de soluţionare a notificării trebuie să îndeplinească anumite cerinţe, în raport de funcţia sa de soluţie dată notificării, anume să fie rezultatul deciziei luate de organele de conducere ale unităţii, în urma analizării actelor depuse de notificatori, şi să tranşeze într-un fel asupra pretenţiilor emise prin notificare,într-un sens sau altul şi motivat.
Adresa emisă de apelanta-pârâtă SC G. SA nu poate suplini Decizia/dispoziţia cerută de lege, neavând un asemenea conţinut, ci reprezentând o simplă corespondenţă goală de orice conţinut relevant asupra pretenţiei emisă prin notificare.
Pentru aceste motive, în baza art. 296 C. proc. civ., va fi respins apelul declarat de SC G. SA.
În ce priveşte apelul declarat de înşişi reclamanţi, Curtea constată că singura critica adusă prin acesta este în sensul că greşit instanţa de fond nu a dispus direct restituirea imobilului către ei, ci doar a obligat la soluţionarea notificării.
Aceasta critica a fost tranşată în mod direct însă prin Decizia de casare nr. 9286 din 13 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel cum s-a redat mai sus instanţa supremă respingând aceeaşi critică adusă în recurs de reclamanţi, cu motivarea că obiectul judecăţii l-a constituit doar obligaţia de a face (de a soluţiona notificarea), iar nu o cerere de obligare la restituire în natură.
Aşa fiind, acest aspect legat de obiectul si limitele judecăţii fiind tranşat irevocabil, în condiţiile art. 315 C. proc. civ., nu mai poate fi discutat la acest moment.
Legat de acest aspect, Curtea constata ca nu poate primi nici solicitarea reclamanţilor făcută cu prilejul concluziilor orale în faţa sa în sensul de a se dispune de către Curte obligarea SC G. SA „să emită dispoziţie de restituire în natură a clădirii moară".
În cauză, astfel cum am menţionat, obiectul judecăţii îl constituie strict obligarea pârâtei să soluţioneze notificarea.
Într-adevăr, în raport de Decizia şi motivele de casare, în mod inevitabil stabilirii calităţilor procesuale pasive şi competentelor in soluţionarea notificării instanţa are de analizat incidenţa art. 21 sau art. 29 din Legea nr. 10/2001, ceea ce implica în mod inevitabil a se stabili care este (mai exact care ar putea fi) modalitatea concretă de restituire (în natura sau echivalent).
Soluţia dată în această cauză, în raport de obiectul si limitele judecăţii, anticipează însă numai caracterul modalităţii de restituire (în natura sau echivalent), nu însa şi dreptul în sine la restituire, acest ultim aspect presupunând cercetarea unor aspecte care exced obiectului judecăţii prezente. Astfel, stabilirea dreptului propriu-zis la măsuri reparatorii presupune cercetarea calităţii de persoană îndreptăţită, a calităţii de proprietar, de succesor în drepturi, a caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat etc., din perspectiva art. 2, 3 si 4 din Legea nr. 10/2001.
Niciodată nu a făcut obiectul judecăţii şi nu s-a extins analiza instanţei asupra acestor aspecte.
În cauză, având în vedere că cererea reclamanţilor a avut ca obiect exclusiv obligarea la soluţionarea notificării, instanţa nu are de cercetat decât asupra existenţei notificării, asupra existentei obligaţiei pârâţilor de a o soluţiona etc., exclusiv din aceasta perspectivă având a identifica pârâtul care are obligaţia legală de soluţionare a notificării, analiza care antamează şi asupra incidenţei art. 21 sau 29 din Legea nr. 10/2001 şi, în mod implicit, asupra caracterului modalităţii de restituire care s-ar cuveni reclamanţilor, dacă (deci sub aceasta condiţie) aceştia ar fi îndreptăţiţi la restituire.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC G. SA solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului său.
Astfel, criticile aduse de recurentă hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., susţinându-se că în condiţiile în care instanţa a admis că solicitarea reclamantului vizează notificarea prevăzută de art. 22 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ar fi trebuit să admită pentru egalitate de tratament, că răspunsul pe care l-a trimis reclamanţilor reprezintă de fapt o dispoziţie, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate şi art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Faţă de obiectul dedus judecăţii, de dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a făcut o legală interpretare şi aplicare a legii, dispunând obligarea recurentei la emiterea unei decizii motivate privind notificările reclamanţilor în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Fundamentul acestei obligaţii vizează situaţia prevăzută şi de art. 26 din Legea nr. 10/2001, în care este prevăzută îndatorirea pe care o are entitatea notificată de a emite o dispoziţie/decizie de restituire în natură sau prin echivalent.
Cum, în speţă, nu a fost emisă de către recurentă o dispoziţie motivată, care să se circumscrie dispoziţiilor legale sus evocate, instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor legale sus menţionate, obligând astfel recurenta, la emiterea unei dispoziţii de soluţionare a notificării reclamanţilor.
Cum, adresa la care face referire reclamanta nu se circumscrie exigenţelor prevăzute de Legea nr. 10/2001, susţinerile recurentei sunt nefondate, şi nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., urmează a fi obligată recurenta să plătească reclamanţilor suma de 1000 lei cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC G. SA împotriva deciziei nr. 144/ A din 15 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă recurenta-pârâtă la 1000 lei, cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi S.I., N.M. şi U.I.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3259/2012. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2061/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
