ICCJ. Decizia nr. 2061/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2061/2012
Dosar nr.49282/3/2009
Şedinţa publică din 21 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea din 14 decembrie 2009, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamantul G.D. l-a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P., pentru a fi obligat la plata sumei de 1.830.000 euro, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a detenţiei politice pe o durată de 24 de luni şi a degradării profesionale.
Prin sentinţa civilă nr. 574 din 22 aprilie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis în parte acţiunea reclamantului şi constatând caracterul politic al măsurii dispuse asupra reclamantului prin Decizia M.A.I. nr. 534/1952 a obligat pârâtul să-i plătească suma de 20.000 de euro cu titlu de daune morale.
Tribunalul a constatat caracterul politic al măsurii administrative dispusă faţă de reclamant prin Decizia M.A.I. nr. 534/1952, pentru perioada de 13 mai 1952-25 aprilie 1954, în care a fost internat într-o unitate de muncă forţată timp de aproximativ 2 ani de zile, motivat de faptul că şi-a exprimat nemulţumirea faţă de abuzurile societăţii de la acea vreme şi că a îndemânat alţi cetăţeni să se alăture convingerilor sale, fiind considerat agitator anticomunist şi periculos pentru societate.
Măsura administrativă constând în internarea într-o unitate de muncă forţată, timp de aproximativ 24 de luni, luată împotriva reclamantului, reprezintă o măsură administrativă, cu caracter politic, ceea ce-i dă reclamantului dreptul la despăgubiri, conform art. 5 din aceeaşi lege.
În ceea ce priveşte paguba suferită, tribunalul a reţinut că prejudiciul, ca element primordial al răspunderii civile, reprezintă rezultatul dăunător, de natură patrimonială sau nepatrimonială, efect al încălcării drepturilor subiective şi interesele legitime ale unei persoane.
Spre deosebire de prejudiciul patrimonial, care are un conţinut economic şi poate fi evaluat pecuniar, prejudiciul moral reprezintă acele consecinţe dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani, constând în încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale, cum ar fi moartea persoanei, dureri fizice sau psihice, atingeri aduse onoarei, cinstei, demnităţii, restrângerea posibilităţilor fiinţei umane de a se bucura de plăcerile fireşti ale vieţii etc.
La aprecierea cuantumului daunelor morale, tribunalul a avut în vedere şi faptul că nu poate exista un echivalent pecuniar absolut al suferinţei morale, iar faptul recunoaşterii prin Legea nr. 221/2009 reprezintă deja o importantă reparaţie morală de care a beneficiat reclamant, mai ales că acesta, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, primeşte despăgubiri materiale, iar cuantumul indemnizaţiei primite pentru perioada 01 aprilie 1990 – 31 martie 2010, este de 19.945 RON, stabilind astfel ca echivalent al prejudiciului produs reclamantului suma de 20.000 de euro la a cărui plată a fost obligat pârâtul.
În apel, a fost invocată drept motiv de ordine publică, incidenţa deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1354/2010 şi nr. 1358/2010, prin care prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituţionale atât în reglementarea dată prin OUG nr. 62/2010, cât şi în cea din textul iniţial al legii.
Curtea de apel analizând cu prioritate motivul de ordine publică constând în inexistenţa temeiului juridic din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pentru acordarea de daune morale persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, a constatat următoarele:
Conform art. 3 din Legea nr. 221/2009, în redactarea în vigoare de la data intentării acţiunii, 14 decembrie 2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic, orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internare în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu dacă au fost întemeiate pe actele normative (decrete, hotărâri ale Consiliului de miniştrii, ordine anume enumerate în cuprinsul acestui text).
Reclamantul, care a fost încadrat într-o colonie de muncă pe timp de 24 de luni, prin Decizia M.A.I. nr. 534/1952, nu se încadrează în nici unul din actele normative enumerate prin dispoziţiile art. 3 din lege.
Însă, conform art. 4 alin. (2) din aceeaşi lege, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora.
Chiar dacă în petitul acţiunii, reclamantul nu a solicitat în mod expres constatarea caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva sa, din examinarea acţiunii în întregul său, rezultă cu evidenţă că acesta şi-a justificat cererea privind acordarea de daune morale tocmai ca o consecinţă a caracterului politic al măsurii administrative dispusă împotriva sa. Ca urmare, în mod implicit, acesta a solicitat constatarea caracterului politic al măsurii administrative.
Sub acest aspect, just prima instanţă s-a pronunţat asupra caracterului politic al măsurii administrative luată faţă de reclamant prin Decizia M.A.I. nr. 534/1952, pentru perioada de detenţie 13 mai 1952 – 25 aprilie 1954.
Că această măsură a avut caracter politic o demonstrează adresa din 18 octombrie 1990 a Ministerului de Interne, din care rezultă că reclamantul ar fi avut manifestări duşmănoase faţă de regimul politic instalat, astfel încât just prima instanţă a admis primul capăt de cerere al acţiunii.
Referitor la pretenţia de acordare de daune morale pentru suportarea acestei măsuri şi consecinţele ulterioare consumării acesteia, în majoritate, Curtea a reţinut că potrivit art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, pot beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral, numai persoanele care au suferit prin condamnare, chiar dacă li s-au acordat măsuri reparatorii prin Decretul-lege nr. 118/1990.
Persoanele care au suferit ca efect al unor măsuri administrative de strămutare şi stabilire de domiciliu obligatoriu, situaţie în care se află şi reclamantul, pot beneficia în temeiul art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, doar de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor preluate, ca efect al măsurii administrative de strămutare, excepţie făcând doar cele care au obţinut astfel de despăgubiri prin echivalent, în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Cum reclamantul nu a făcut obiectul unei condamnări penale, nu poate beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral, în condiţiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Acestuia nu i se pot acorda despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor de care a fost lipsită ca efect al măsurii administrative, în condiţiile art. 5 lit. b) din aceeaşi lege, deoarece nu a emis astfel de pretenţii în prezentul litigiu, iar despăgubirile pentru prejudiciul moral suferit nu i se cuvin în condiţiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
De asemenea, raportat la temeiul juridic invocat prin cererea de chemare în judecată (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009), curtea a constatat că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, iar aceste prevederi legale au fost declarate neconstituţionale.
La data intentării acţiunii, 14 decembrie 2009, erau într-adevăr în vigoare dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, nemodificate. Sentinţa de admitere a acţiunii pronunţată în prezenta cauză, nu are însă caracter definitiv, fiind supusă apelului.
După pronunţarea sentinţei atacate, respectiv la datele de 20 octombrie 2010 şi 21 octombrie 2010, dispoziţiile art. I pct. 1 şi art. II din OUG nr. 62/2010 privind modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituţionale prin deciziile nr. 1354/2010 şi nr. 1358/2010 pronunţate de Curtea Constituţională.
Este adevărat că la data intentării acţiunii şi judecării în primă instanţă, exista un drept recunoscut prin lege, respectiv dreptul la despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite ca urmare a unor condamnări penale cu caracter politic, stabilit prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Dar, în termen de 45 de zile de la publicarea deciziilor Curţii Constituţionale din 20 şi 21 octombrie 2010, efectele juridice ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi art. I pct. 1 şi 2 din OUG nr. 62/2010, şi-au încetat efectele, întrucât, nici Parlamentul şi nici Guvernul, nu au pus de acord dispoziţiile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
În acest sens îşi au aplicabilitate prevederile art. 147 din Constituţia României, conform cu care, dispoziţiile din legile şi ordonanţe în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Ca urmare, instanţa de apel se află astfel în situaţia de a aplica o prevedere legală care nu mai există (fiind declarată neconstituţională), unei situaţii juridice, ale cărei efecte nu s-au consumat în perioada în care aceasta s-a aflat în vigoare.
În consecinţă, având în vedere că raportul juridic de drept material ivit între reclamant şi stat nu şi-a produs efectele până la data declarării neconstituţionalităţii prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, întrucât nu s-a pronunţat o hotărâre definitivă în acest sens, curtea a reţinut că nu mai poate face aplicarea lor, decât cu preţul supravieţuirii legii vechi, ceea ce este contrar principiului aplicării imediate a legii noi.
De asemenea, nu a fost primit nici argumentul potrivit căruia la data intentării acţiunii, 01 octombrie 2009, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, erau în vigoare, şi deci, ar trebui să fie aplicate raportului juridic dedus judecăţii, căci singure, aceste prevederi legale, nu constituie o speranţă legitimă pentru acordarea despăgubirilor morale, în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel cum s-a decis în mod constant în jurisprudenţa C.E.D.O., atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne, şi atunci când cererile reclamanţilor sunt respinse în mod irevocabil de instanţele naţionale, nu se poate vorbi despre o speranţă legitimă în dobândirea proprietăţii.
În acest sens, s-a reţinut a fi relevantă Decizia asupra admisibilităţii din 02 decembrie 2008, în cauza S. şi alţii contra Bulgariei, prin care instanţa de contencios a drepturilor omului a statuat că dispoziţiile din legea referitoare la obţinerea compensaţiilor, au fost anulate, nu ca urmare a unei decizii a unui organism ad hoc, ci ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate a acesteia, ceea ce a condus la concluzia curţii, în sensul că reclamanţii nu au putut dobândi o speranţă legitimă în obţinerea compensaţiilor respective.
Ca urmare, reclamantul nu este deţinătorul unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Referitor la pretinsa încălcare a prevederilor art. 20 din Constituţia României şi a Rezoluţiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096 şi nr. 1481, Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1360 din 21 octombrie 2010, a reţinut pe bună dreptate că prin adoptarea Legilor nr. 118/1990, nr. 18/1991, nr. 112/1995, nr. 10/2001 şi nr. 247/2005, cât şi a OUG nr. 214/1999, România a acordat satisfacţie morală şi materială persoanelor persecutate politic în perioada comunistă, aşa încât, nu se pune problema încălcării lor.
Or, reclamantul a fost beneficiarul unor despăgubiri sub forma unei indemnizaţii lunare, astfel cum rezultă din Hotărârea nr. 1096 din 24 octombrie 1990 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului-lege nr. 118/1990.
Drept urmare, constatând lipsa temeiului juridic pentru îndrituirea la daune morale în temeiul Legii nr. 221/2009, Curtea de Apel Bucureşti, în majoritate, a constatat întemeiat apelul pârâţilor care prin Decizia nr. 286/ A din 15 mai 2011, a fost admis, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei tribunalului, în sensul respingerii ca nefondată a cererii de acordare a daunelor morale.
A fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva aceleiaşi sentinţe, restul dispoziţiilor hotărârii atacate fiind menţinute.
Împotriva susmenţionatei hotărâri au declarat recurs reclamantul şi pârâtul Statul Român prin M.F.P., criticând-o pentru nelegalitate.
În dezvoltarea recursului său, încadrat în prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., reclamantul a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi a dat o hotărâre lipsită de temei legal ori cu aplicarea greşită a legii, întrucât dispoziţiile legale constatate a fi neconstituţionale îşi produc efectele, astfel cum dispun prevederile art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţia României, numai pentru viitor.
La data introducerii acţiunii erau în vigoare dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispoziţii ce guvernează şi fixează cadrul legal aplicabil cauzei, respectiv legea în vigoare la acea dată.
În caz contrar, ar însemna ca durata de soluţionare a cauzei să fie cea care decide, în final, soluţia instanţei, ceea ce nu este admisibil, întrucât s-ar crea diferenţieri nejustificate între persoane care deşi au introdus în aceeaşi zi, cererile de chemare în judecată, au privit soluţia în mod diferit, în funcţie de durata soluţionării procesului, cu încălcarea dispoziţiilor art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului, precum şi a dispoziţiilor art. 6 din acelaşi act internaţional, referitoare la dreptul părţilor, respectiv obligaţia instanţei de a asigura părţilor un proces echitabil.
Au fost invocate astfel cauzele F. c. Suediei, S. c. Marea Britanie în care C.E.D.O. a constat că există discriminare în sensul art. 14 atunci când persoane aflate în situaţii identice sau comparabile sunt tratate preferenţial unele faţă de altele, fără a exista o justificare obiectivă şi rezonabilă.
Or, nu poate fi considerată drept o justificare obiectivă şi rezonabilă aceea de a se crea diferenţieri între diverse persoane cât priveşte soluţia instanţei în raport de durata de soluţionare a unui proces.
Drept urmare, s-a susţinut ca fiind greşită interpretarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, care se referă, în opinia recurentului, doar la acţiunile introduse pentru viitor iar nu şi pentru cele introduse anterior modificării menţionate.
În acord cu recomandările cuprinse în Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Consiliului Europei, instanţa de judecată nu ar trebui să pronunţe soluţii discriminatorii privind victimele regimului comunist, opus celor acordate în condiţiile codului penal în vigoare.
Chiar dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale, această împrejurare nu are relevanţă, cât priveşte dreptul reclamantului la despăgubiri ce îşi găseşte temei şi în baza dreptului comun, art. 998 C. civ., care îşi găseşte aplicabilitatea în această ipoteză.
Cu referire la această ultimă chestiune, a învederat că dreptul la despăgubiri, având ca temei legal dreptul comun, nu este prescris, în raport de accesul la propriul dosar existent la C.N.S.A.S., respectiv în anul 1998, moment în raport cu care cererea sa se află înlăuntrul termenului general de prescripţie.
Dreptul reclamantului îşi găseşte, de asemenea, consacrare şi într-o mulţime de acte şi tratate internaţionale, enumerate şi care impun, în considerarea priorităţii normei internaţionale, aplicarea sa prin raportare la normele dreptului intern.
Instanţa a interpretat greşit art. 5 din Legea nr. 221/2009, refuzând aplicarea normei art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi persoanelor faţă de care s-au luat măsuri administrative, deşi legea nu face o atare distincţie.
Pârâtul Statul Român prin M.F.P. a susţinut, criticând dispoziţia instanţei de apel, de menţinere a hotărârii primei instanţe referitor la constatarea caracterului politic a măsurii administrative luată faţă de reclamant, ca şi a celei de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, că cererea reclamantei nu a privit şi constatarea caracterului politic a acestei măsuri, astfel încât, în mod greşit, cu încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanţa de apel a menţinut hotărârea primei instanţe.
Deşi a admis apelul său şi pe cel al Ministerului Public, instanţa de apel a menţinut dispoziţia primei instanţe de obligare la plata cheltuielilor de judecată pretinse de reclamant, deşi nu mai era parte căzută în pretenţii.
Recurentul-pârât şi-a încadrat calea de atac în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.
Referitor la calea de atac dedusă judecăţii, se constată următoarele:
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemata să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun" al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici nomele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.".
Cum deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data 15 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal şi nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susţine recurentul, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa C.E.D.O., rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Nu poate fi primit nici critica privind necesitatea soluţionării cererii deduse judecăţii prin raportare la normele dreptului comun, art. 998 C. civ., întrucât temeiul de drept al cererii deduse judecăţii l-au constituit dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în raport şi în limitele căruia s-au şi pronunţat instanţele.
Modificarea cererii de chemare în judecată nu poate opera, la judecata în primă instanţă, decât în condiţiile art. 132 C. proc. civ., până la prima zi de înfăţişare, iar în apel este inadmisibilă, potrivit art. 294 C. proc. civ., motiv pentru care se constată că instanţele s-au pronunţat cu respectarea dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., context în care criticile reclamantului relativ la acest aspect se vădesc a nu fi fondate.
Procedând la soluţionarea cauzei inclusiv prin raportare la normele şi jurisprudenţa convenţională, obligatorie potrivit art. 20 din Constituţia României şi dat fiind caracterul de recomandare al celorlalte acte internaţionale invocate în cererea de recurs (rezoluţii adoptate de organisme ale Uniunii Europene) se constată, de asemenea, ca nefondată critica aceluiaşi reclamant privind încălcarea actelor şi tratatelor internaţionale la care România este parte.
Deşi întemeiate criticile reclamantului privind greşita înlăturare de la beneficiul măsurilor reparatorii sub forma despăgubirilor morale a persoanelor ce au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, distincţie ce nu este făcută de lege, şi pe care nici interpretul nu o poate face (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemunus), acestea nu sunt de natură să reformeze soluţia instanţei de apel atâta vreme cât, aşa cum s-a reţinut mai sus, însăşi temeiul legal al acestei pretenţii nu mai există şi deci nu mai poate justifica acordarea despăgubirilor pretinse.
Critica încadrată în recursul aceleiaşi părţi în dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., dat fiind conţinutul său normativ ce determină câmpul de aplicaţiune al acestui motiv de casare, ce vizează greşita interpretare a actului juridic dedus în justiţie (înţeles ca negotium) iar nu interpretarea/greşita aplicare a normei legale (ce se verifică a aparţine celui de-al noulea motiv de recurs din a cărui perspectivă au fost analizate criticile părţii) pentru considerentele expuse, de asemenea nu poate fi primită.
Nu sunt fondate nici criticile din recursul pârâtului întrucât, deşi nu a fost încadrată într-un petit distinct al cererii de chemare în judecată, pretenţia reclamantului de acordare a daunelor morale este consecinţa constatării caracterului politic al măsurii administrative dispuse împotriva sa, chestiune legal soluţionată de instanţele fondului.
Nici critica privind greşita sa obligare la cheltuieli de judecată către reclamant nu este fondată întrucât, pe de o parte, aceasta a fost invocată omisso medio, direct în recurs, iar pe de altă parte obligaţia dispusă în sarcina acestui pârât îşi găseşte corespondent în dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., legal aplicate de prima instanţă, neputându-i fi imputată reclamantului constatarea neconstituţionalităţii unei norme adoptate de stat (pârâtul în cauză), culpa procesuală aparţinându-i acestuia din urmă.
Deşi s-au invocat şi prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenta nu a dezvoltat critici ce ar putea fi subsumate acestui motiv de recurs, context în care această critică apare a fi exclusiv formală.
Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile deduse judecăţii urmează să fie respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul G.D. şi de pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 286/ A din 15 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 310/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2043/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
