ICCJ. Decizia nr. 381/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 381/2012
Dosar nr.995/105/2010
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2012
Asupra recursului constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la 26 februarie 2010, T.G. a solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 şi în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat prin măsura administrativă abuzivă a excluderii sale din liceu, dispusă în perioada de referinţă a legii.
Tribunalul Prahova, secţia civilă, prin sentinţa nr. 1228 din 4 aprilie 2010 a admis acţiunea formulată de reclamanta T.G. în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P. şi, în consecinţă, l-a obligat pe pârât la plata sumei de 2000 euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat prin măsura administrativă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat, din actele dosarului, că tatăl reclamantei a fost condamnat prin sentinţa civilă nr. 2054/1953 a Tribunalului Raional Cricov, iar în perioada de detenţie, familia acestuia a fost supusă unor măsuri administrative abuzive, în speţă, în ceea ce o priveşte pe reclamantă, exmatricularea din şcoală, măsuri necontestate de către pârât.
S-a reţinut că dauna morală a fost denumită pe rând în doctrina dreptului "orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane" sau "prejudiciul care rezultă dintr-o atingere adusă intereselor personale şi care se manifestă prin suferinţele fizice sau morale pe care le resimte victima", în cauză fiind vorba de suferinţa de natura psihică determinată de natura condamnării la care a fost supus autorul reclamantei, prin atingerile aduse integrităţii fizice, sănătăţii, demnităţii acestuia.
Pentru prejudiciul moral suferit urmare măsurii administrative abuzive dispusă, ceea ce a atras consecinţe negative în plan fizic, psihic, în raport de art. 1 alin. (3) şi art. 3 din Legea nr. 221/2009, tribunalul apreciind că prin aceasta nu se poate ajunge la o îmbogatire fără justă cauză, a obligat pe pârât la plata sumei de 2000 euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat prin măsura administrativă ce i s-a aplicat reclamantei.
Prin Decizia nr. 41 din 21 februarie 2011, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin Direcţia generală a finanţelor publice Prahova împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o în tot în sensul că a respins acţiunea formulată de T.G. ca neîntemeiată. A respins ca nefondat apelul reclamantei împotriva hotărârii pronunţate de tribunal.
Instanţa de apel, examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi ţinând cont de efectele Deciziilor nr. 1354/2010, nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale, a reţinut ca prim aspect, că apelul declarat de reclamantă a fost analizat din perspectiva apărărilor formulate la instanţa de fond, dând astfel curs dispoziţiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ.
S-a constatat că acţiunea pendinte judecăţii a fost promovată de reclamantă sub imperiul Legii nr. 221/2009, act normativ care instituie o procedură specială, în baza căreia instanţele judecătoreşti sunt abilitate să constate caracterul politic al condamnărilor care îndeplinesc cerinţele reglementate de art. 1 alin. (2) sau al măsurilor administrative prevăzute de art. 3 ori care pot fi asimilate acestora, conform art. 4 şi respectiv să acorde, în baza art. 5 alin. (1) lit. a), despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
La un moment ulterior însă pronunţării sentinţei prin care s-a admis în parte acţiunea reclamantei, respectiv la data de 15 noiembrie 2010 s-a publicat în M. Of. al României Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, prin care s-au declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.
Prin raportare la dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţia României, instanţa a constatat că la data soluţionării apelului, în condiţiile în care, în intervalul de 45 de zile de la publicarea Deciziei nr. 1358/2010 în M. Of., Parlamentul nu a pus de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, se află în situaţia în care dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele juridice.
S-a reamintit, în acest sens, că potrivit doctrinei, o dispoziţie constatată a fi neconstituţională încetează să mai existe, la modul general şi absolut, întrucât încalcă un interes general, reglementat de legea fundamentală a statului.
În acest sens, în cauza Konolos împotriva României, Curtea Europeană a statuat că în dreptul românesc, controlul constituţionalităţii, pe calea unei excepţii, constituie unicul instrument prin care o persoană poate acţiona pentru a contesta o dispoziţie legală, în ipoteza în care drepturile sale constituţionale i-au fost atinse.
În continuare, instanţa europeană a statuat că, asigurând respectarea principiilor şi a normelor constituţionale, inclusiv a drepturilor omului, Curtea Constituţională îndeplineşte rolul de garant pentru buna funcţionare a unei societăţi democratice.
În acest context, Curtea Europeană a concluzionat că deciziile Curţii Constituţionale care admit o excepţie de neconstituţionalitate sunt, conform Constituţiei, de aplicare imediată şi obligatorii pentru toate autorităţile publice, inclusiv puterea judecătorească şi produc efecte erga omnes, constituind totodată izvor de drept, în condiţiile în care instanţele naţionale nu mai pot aplica un text de lege declarat neconstituţional.
S-a constatat că în cauza pendinte judecăţii nu se pune problema retroactivităţii legii civile, ci a aplicabilităţii legii constituţionale, care reprezintă neîndoielnic un ansamblu de norme de interes public.
Norma constituţională produce efecte asupra tuturor raporturilor juridice născute în legătură cu norma de drept a cărei constituţionalitate este supusă verificării, raporturi ce sunt încă nedefinitivate până la data finalizării controlului de constituţionalitate a normei aplicabile în speţă.
S-a reţinut că în cauză se pune în realitate problema concurenţei dintre interesul privat al reclamantei şi cel public, general recunoscut de societate, care lipseşte de eficienţă interesul privat în condiţiile limitării prevăzute de legea de funcţionare şi organizare a Curţii Constituţionale, instituţie abilitată să verifice concordanţa normelor de drept cu cele ale legii fundamentale.
În condiţiile acestea, prin efectul normelor care reglementează calea de atac a apelului, s-a constatat că verificarea legalităţii hotărârii fondului trebuie efectuată prin prisma normei existentă la data soluţionării apelului şi nu în funcţie de cea existentă la data soluţionării fondului, întrucât în apel se consolidează dreptul câştigat la fond, prin aceea că hotărârea devine definitivă şi în acelaşi timp executorie.
În acest context, instanţa de apel nu a putut să menţină ca valide drepturi acordate de prima instanţă în baza unor texte de lege declarate neconstituţionale la data soluţionării apelului, întrucât, într-o astfel de ipoteză, curtea ar pronunţa deliberat o hotărâre ilegală, constituind drepturi în baza unei dispoziţii constatată neconstituţională.
Totodată, s-a avut în vedere că legiuitorul român a introdus prin art. 2 pct. 1 din Legea nr. 177/2010 un nou caz de revizuire, pentru situaţia în care Decizia de constatare a neconstituţionalităţii a fost pronunţată ulterior rămânerii definitive a hotărârii, fiind evident că pentru hotărârile care nu sunt definitive, înlăturarea efectelor dispoziţiei constatată neconstituţională stă în sarcina instanţei de apel.
În considerarea celor menţionate, curtea, constatând că la data soluţionării apelului, dispoziţiile textului de lege pe care reclamanta şi-a fundamentat cererea privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite şi-au încetat efectele juridice, în baza dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ. raportat la art. 147 alin. (1) din Constituţia României şi art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, a admis apelul declarat de pârât şi a schimbat în tot sentinţa, în sensul că a respins acţiunea, respingând totodată ca nefondat apelul declarat de reclamantă.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta T.G., întemeiat pe motivele de nelegalitate cuprinse la art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, în principal, prin casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la curtea de apel, iar în subsidiar, prin modificarea în tot a deciziei, în sensul admiterii apelului propriu şi respingerii apelului pârâtului, cu consecinţa admiterii acţiunii, astfel cum a fost formulată.
A arătat că în mod eronat tribunalul nu s-a pronunţat asupra tuturor capetelor de cerere, astfel că deşi a admis în parte pretenţiile băneşti, nu a constatat şi caracterul politic al măsurii administrative ce i-a fost aplicată de regimul comunist, iar instanţa de apel, prin respingerea apelului declarat de reclamantă, a respins în totalitate acţiunea, cu toate că în ceea ce priveşte caracterul politic al măsurii administrative, Legea nr. 221/2009 nu a fost declarată neconstituţională.
A considerat că instanţa de apel nu a motivat apelul declarat de reclamantă ci doar pe cel al Statului Român prin prisma faptului că dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale, aspect care justifică casarea cu trimitere spre rejudecare, pentru a nu fi privată de un grad de jurisdicţie.
A apreciat că şi în situaţia declarării neconstituţionalităţii respectivului text de lege, în cazul în care legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia de modificare a legii, instanţa de apel ar fi trebuit să aplice prevederile internaţionale la care România a aderat, care fac parte din dreptul intern şi au prioritate în raport cu legea internă.
A mai arătat că a fost grav prejudiciată întrucât măsura cu caracter politic a excluderii din liceu i-a schimbat viaţa pentru totdeauna, instanţele fondului neacordându-i nici măcar o reparaţie parţială pentru prejudiciul moral, fie şi prin constatarea caracterului politic al respectivei măsuri.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
Criticile din recurs referitoare la greşita soluţionare a apelurilor prin prisma Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale nu pot fi primite.
Astfel, împrejurările privind îndeplinirea de către reclamantă a condiţiilor prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu sunt relevante în soluţionarea cauzei, faţă de aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curţii Constituţionale.
Problema de drept care se pune în speţă nu este deci cea a faptului dacă reclamanta este sau nu îndreptăţită la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O. câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acesteia.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Nu poate fi primită nici critica privitoare la faptul că instanţa de apel, în mod eronat, admiţând apelul pârâtului, a schimbat în tot sentinţa şi a respins acţiunea ca neîntemeiată, fără a observa că tribunalul nu s-a pronunţat şi asupra capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative aplicate.
Se constată că prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamanta nu a solicitat constatarea caracterului politic al măsurii administrative la care a fost supusă ci numai obligarea pârâtului la plata daunelor morale pentru prejudiciul cauzat, cu atât mai mult cu cât prin cererea de chemare în judecată, T.G. a arătat i s-a recunoscut, prin hotărâre irevocabilă, calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, deci practic caracterul politic al măsurii excluderii din liceu.
Se reţine totodată că apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului nu a fost motivat, partea precizând că va depune motivele în termen legal, ceea ce nu s-a realizat până la pronunţarea deciziei de către curtea de apel.
În aceste condiţii, în raport de dispoziţiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., care reglementează caracterul devolutiv al căii de atac, instanţa a analizat apelul declarat de reclamantă numai pe baza celor invocate de parte în primă instanţă, judecând în limitele cererii introductive de instanţă.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta T.G. împotriva Deciziei nr. 41 din 21 februarie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 402/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 335/2012. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
