ICCJ. Decizia nr. 3538/2012. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3538/2012
Dosar nr.2116/320/2006
Şedinţa publică din 15 aprilie 2011
Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 16 ianuarie 2006, pe rolul Judecătoriei Craiova, sub nr. 811/C/2006, reclamantul S.E.C. a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, în contradictoriu cu pârâtul B.F., să fie obligat acesta din urmă la plata sumei de 1.400 lei, reprezentând despăgubiri materiale, precum şi a sumei de 9.000.000 euro cu titlu de daune morale, toate rezultate în urma producerii accidentului rutier din 23 iunie 2005.
Pe parcursul procesului, reclamantul şi-a precizat acţiunea, arătând că temeiul juridic al acesteia îl constituie dispoziţiile art. 998 C. civ., şi a completat-o, solicitând obligarea pârâtului şi la plata sumei de 1.000.000 euro, reprezentând despăgubiri băneşti pentru folosul de care a fost lipsit ca urmare a neplăţii sumelor datorate de pârât în urma accidentului pe care acesta l-a produs, precum şi obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 lei pentru fiecare zi de întârziere în plata sumelor datorate, de la data introducerii acţiunii şi până la plata sumei datorate.
Prin încheierea de şedinţă nr. 5841 din 13 iunie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală a admis cererea reclamantului şi a dispus strămutarea judecării cauzei la Judecătoria Târgu Mureş.
Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 11 septembrie 2006.
La termenul din 20 aprilie 2007, reclamantul a precizat, în şedinţă publică, micşorarea câtimii despăgubirilor materiale, în sensul că solicită obligarea pârâtului la plata sumei de 500 lei daune materiale la care se adaugă o dobândă de 25% calculată de la momentul încheierii convenţiei şi până la momentul plăţii. A arătat că îşi menţine cererea de obligare a pârâtului la plata sumei de 9.000.000 euro daune morale.
A mai menţionat că a încheiat un contract cu pârâtul cu privire la despăgubiri.
Judecătoria Târgu Mureş, prin sentinţa civilă nr. 4231 din 5 septembrie 2008, a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureş.
Tribunalul Mureş, secţia civilă, prin sentinţa nr. 1900 din 28 noiembrie 2008, a admis, în parte, cererea formulată şi precizată de reclamantul S.E.C. şi a obligat pe pârâtul B.F. la plata sumei de 500 lei cu titlu de despăgubiri către reclamant; au fost respinse celelalte pretenţii solicitate.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:
Analizând cu prioritate excepţia de netimbrare a cererii, invocată de pârât, instanţa a respins această excepţie, întrucât, prin încheierea pronunţata în şedinţa publică din data de 20 aprilie 2007, instanţa a admis cererea reclamantului de acordare a ajutorului public judiciar şi a dispus scutirea acestuia de plata taxei judiciare de timbru (fila 164-165 dosar).
Cu privire la fondul cauzei, instanţa a calificat cererea de chemare în judecată ca fiind o cerere în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ.
Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, se impune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa unei fapte ilicite, cauzarea unui prejudiciu, vinovăţia făptuitorului şi existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.
În fapt, la data de 23 iulie 2005, seara, în urma unui accident de circulaţie cauzat de pârât, reclamantul a suferit leziuni care au necesitat pentru vindecare 14-16 zile îngrijiri medicale.
Fapta a fost recunoscută de pârât, prin întâmpinarea formulată în prezenta cauză. De asemenea, pârâtul şi-a recunoscut şi vinovăţia, arătând, în întâmpinare, că a fost de acord să plătească reclamantului, cu titlu de despăgubiri, o sumă de 500 lei.
Prin urmare, raportat la prevederile art. 998-999 C. civ., instanţa constată că existenţa faptei ilicite şi a vinovăţiei nu au fost contestate de pârât.
Cu privire la raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciul cauzat reclamantului, Tribunalul a adus următoarele precizări:
Din actele dosarului reiese existenţa unui raport de cauzalitate direct între acel accident de circulaţie şi leziunile provocate reclamantului, descrise în certificatul medico-legal nr. 1558/A2 din 24 iunie 2005 (fila 2 dosar). Din cuprinsul certificatului medico-legal reiese că reclamantul a suferit următoarele leziuni: „plagă verticală de 6 cm gambă dreapta; tumefacţie şi echimoză violacee; articulaţie tibio-tarsiană stângă şi faţă dorsală picior, excoriaţie de 10/6 cm pe fond tumefist cot stâng posterior; acuză cefalee, ameţeli".
S-a stabilit că reclamantul a necesitat 14-16 zile îngrijiri medicale.
Reclamantul a depus ulterior o serie de adeverinţe medicale şi reţete (filele 363-371, 378-387 şi 388-394 dosar).
Instanţa a înlăturat aceste înscrisuri, ca nefiind utile cauzei, întrucât se referă la alte afecţiuni cu privire la care nu s-a dovedit că ar fi în raport de cauzalitate directă cu accidentul rutier din data de 23 iunie 2005.
Chiar dacă martorii M.G. (fila 415 dosar) şi A.M.E. au amintit de stări de rău cu privire la sănătatea reclamantului, nu reiese că aceste stări aveau legătură directă de cauzalitate cu vătămările cauzate în urma accidentului rutier amintit. Reclamantul urma o serie de tratamente medicale pentru alte afecţiuni, care nu constituie o urmare a vătămărilor din accident.
În aceste condiţii, în prezenta cauză, prejudiciul produs constă în efectul negativ suferit de reclamant prin accidentul de circulaţie din data de 23 iunie 2005 - şi anume vătămări ale stării de sănătate, care au necesitat pentru vindecare 14-16 zile îngrijiri medicale, conform certificatului medico-legal amintit.
Acesta este motivul pentru care, la primul termen de judecată stabilit la Tribunalul Mureş, pentru soluţionarea prezentei cauze (după ce Judecătoria Târgu Mureş şi-a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei), instanţa a revenit asupra probei privind efectuarea unei expertize medico-legale (în sensul dispus prin încheierea de şedinţă din data de 14 septembrie 2007), precum şi a dispoziţiei de emitere a unei adrese către dr. Z.S.P., pentru a comunica mai multe acte. S-a revenit, pentru aceleaşi motive, şi asupra dispoziţiei de solicitare de relaţii de la Uniunea Veteranilor de Război Dolj.
Instanţa a apreciat că nu este utilă, concludentă şi pertinentă în cauză cererea reclamantului privind înscrierea în fals, în sensul solicitat la termenul de judecată din data de 14 septembrie 2007 (filele 313-314 dosar).
În consecinţă, a apreciat cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul produs reclamantului, prin raportare la vătămările cauzate acestuia la data de 23 iunie 2005, astfel cum rezultă din certificatul medico-legal amintit mai sus.
Cu privire la cuantumul prejudiciului, Tribunalul a avut în vedere faptul că între părţi a intervenit o înţelegere, la data de 16 iulie 2005 (actul intitulat „Chitanţă", existent la fila 161 dosar).
Din cuprinsul acestui înscris, coroborat cu poziţia reclamantului exprimată în şedinţa publică din data de 20 aprilie 2007 şi cu poziţia pârâtului exprimată în memoriul intitulat „concluzii scrise" (fila 181 verso dosar), reiese că, între părţi, a intervenit o convenţie cu privire la cuantumul despăgubirilor pe care pârâtul s-a obligat să le plătească reclamantului pentru vătămările cauzate acestuia în urma accidentului amintit mai sus.
Din coroborarea probelor menţionate cu declaraţiile martorilor audiaţi, reiese că părţile se înţeleseseră cu privire la acoperirea întregului prejudiciu cauzat reclamantului, prejudiciu care consta exclusiv în despăgubiri materiale.
Atât martorul D.V. (propus de pârât - fila 331 dosar), cât şi martora A.M.E. (fila 417) au amintit de faptul că reclamantul intenţiona să îi ceară pârâtului o despăgubire în sumă de 500 lei. Martora A.M.E. a declarat că reclamantul i-a şi arătat convenţia pe care o încheiase cu pârâtul, reclamantul spunându-i că acea sumă de 500 lei reprezenta cheltuielile efectuate de el ca urmare a accidentului (la medicul legist şi pentru tratamentele administrate).
Cu privire la susţinerile pârâtului că şi-ar fi îndeplinit obligaţia asumată printr-o altă modalitate de plată - şi anume în produse şi prin munca pe care bunica pârâtului a asigurat-o în gospodăria reclamantului, instanţa a reţinut următoarele:
Martorul O.D. a declarat că pârâtul l-a rugat în mai multe rânduri să se deplaseze la locuinţa reclamantului cu diferite produse.
Martorii D.V. şi Z.C. au amintit de faptul că bunica pârâtului îl ajuta pe reclamant la lucrările din gospodărie.
Nu se poate reţine, însă, îndeplinirea de către pârât a obligaţiei pe care şi-a asumat-o prin convenţia intitulată „Chitanţă", întrucât obligaţia pârâtului constă în plata unei sume de bani cu titlu de despăgubire. Nu reiese din niciun act al dosarului faptul că între părţi ar fi intervenit o înţelegere de a înlocui obiectul convenţiei (respectiv că în locul sumei de bani, pârâtul să execute o altă prestaţie către reclamant). Novaţia nu se poate prezuma (art. 1130 C. civ.), astfel că obligaţia pârâtului asumată prin acea convenţiei intitulata „Chitanţă" se poate stinge doar prin plată, conform art. 1091 C. civ.
Din aceste motive, instanţa a apreciat că cererea reclamantului este întemeiată în parte, în ce priveşte obligarea pârâtului la plata de despăgubiri materiale în sumă de 500 lei.
Tribunalul a considerat, ca nefondată, pretenţia reclamantului constând în obligarea pârâtului să plătească şi dobânda de 25 % pe lună, invocând convenţia părţilor intitulată „Chitanţă". Reclamantul, în calitate de creditor al obligaţiei care are ca obiect plata unei sume de bani (în speţă, fiind vorba de recuperarea unui prejudiciu cauzat ca urmare a răspunderii civile delictuale, prejudiciu cu privire la care părţile au încheiat o convenţie), nu poate pretinde ca echivalent al prejudiciului încercat prin întârzierea executării de către pârât, decât dobânda legală (art. 1088 alin. (1) C. civ.).
Din aceste motive, instanţa a apreciat că acea clauza este lovită de nulitate, neputând produce efecte juridice.
Faţă de înţelegerea intervenită între reclamant şi pârât şi având în vedere efectele pe care o convenţie le produce între părţi (conform art. 969 C. civ., convenţia are putere de lege între părţile contractante), precum şi faptul că, pentru motivele arătate mai sus, nu se poate reţine o alterare a condiţiilor de viaţa ale reclamantului cauzate de vătămările redate în cuprinsul certificatului medico-legal de la fila 2 dosar, instanţa a considerat că cererea acestuia, de obligare a pârâtului la plata de daune morale este nefondată.
Cu privire la cererea precizatoare, prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata unor daune cominatorii (câte 10 lei pentru fiecare zi de întârziere), această cerere este nefondată întrucât daunele cominatorii (ca şi mijloc de constrângere a debitorului de a executa o obligaţie) nu se aplică obligaţiilor care au ca obiect o sumă de bani, întrucât o astfel de obligaţie este producătoare de dobânzi.
Împotriva acestei sentinţe, reclamantul S.E.C. a formulat apel, care a fost admis prin Decizia civilă nr. 13/A din 27 ianuarie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a fost schimbată, în parte, sentinţa atacată, în sensul că:
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului dobânda legală aferentă sumei de 500 lei, acordată cu titlu de despăgubiri, începând cu data scadenţei, respectiv 16 iulie 2005, până la achitarea efectivă a debitului; suma de 3000 lei cu titlu de daune morale; suma de 274,94 lei cu titlu de cheltuieli de judecată; suma de 63 lei către stat, reprezentând contravaloarea raportului de expertiză medico-legală, ce a fost avansată din fondurile Ministerului Justiţiei.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a avut în vedere aceeaşi situaţie de fapt cu cea reţinută de prima instanţă.
În plus, a arătat că, întrucât reclamantul nu a formulat plângere penală împotriva pârâtului, prin rezoluţia nr. 4339/P/2005 din 30 august 2005, Parchetul de pe lângă Judecătoria Craiova a dispus neînceperea urmăririi penale, care a fost menţinută prin rezoluţia nr. 3311/II/2/2005 din 29 noiembrie2005 a Prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Craiova.
Pentru accidentul rutier produs, pârâtul a fost sancţionat contravenţional, prin procesul-verbal de contravenţie din 19 august 2005 (fila 231 în dosarul primei instanţe).
La data de 16 iulie 2005, părţile au încheiat o convenţie, consemnată într-un înscris intitulat „Chitanţă" (fila 161 în dosarul primei instanţe), prin care pârâtul s-a obligat să plătească reclamantului suma de 500 lei, cu titlu de despăgubiri materiale, reprezentând cheltuieli efectuate de acesta ca urmare a accidentării sale de către pârât. Pârâtul s-a angajat să plătească această sumă de bani pe parcursul lunilor august, septembrie, octombrie, cu o dobânda de 25 % pe lună, calculată începând cu data încheierii convenţiei.
Întrucât pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată prin convenţia menţionată, reclamantul l-a chemat în judecată, precizându-şi acţiunea de câteva ori, cea din urmă fiind făcută la data de 14 aprilie 2008 (fila 484), când a solicitat obligarea pârâtul la plata sumei de 500 lei, cu o dobândă de 25% pe lună, cu titlu de despăgubiri materiale, daune morale în cuantum de 9.000.000 euro în echivalent lei la cursul BNR din data plaţii, despăgubiri pentru folosul de care a fost lipsit prin neplata sumelor menţionate, în cuantum de 1.000.000 euro, penalităţi de 10 lei pe zi de întârziere, începând cu data introducerii acţiunii până la plata efectivă a sumelor datorate.
În apel, reclamantul a mai arătat că despăgubirile materiale pe care le solicită sunt în cuantum de 1020 lei, reprezentând contravaloarea tratamentului medical, iar cheltuielile de judecată efectuate sunt în cuantum de 1726 lei.
Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată, în drept, pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ.
Din perspectiva condiţiilor răspunderii civile delictuale, fapta ilicită a pârâtului constă în nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la conducerea pe drumurile publice, respectiv încălcarea prevederilor art. 135 lit. h) din HG nr. 1391 din 4 octombrie 2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, constând în neacordarea priorităţii de trecere pietonului care traversează drumul public, prin loc special amenajat, marcat şi semnalizat corespunzător.
În ceea ce priveşte vinovăţia pârâtului, din probele administrate rezultă că aceasta a fost în culpă cu privire la producerea accidentului, sub forma neglijenţei, în sensul că nu a prevăzut consecinţele faptei sale ilicite, deşi, în circumstanţele date, trebuia şi putea să le prevadă. De altfel, aceste aspecte nu au fost contestate de către pârât.
Legătura de cauzalitate între accidentul produs şi leziunile constate prin certificatul medico-legal mai sus menţionat a fost stabilită prin actul medico-legal respectiv, în sensul că leziunile constatate, care au necesitat un număr de 14-16 zile de îngrijiri medicale, au fost consecinţa accidentului rutier.
Curtea a înlăturat susţinerile apelantului, în sensul că urmările accidentului ar fi fost mult mai grave decât cele reţinute în certificatul medico-legal şi că ar exista o legătură de cauzalitate între vătămarea corporală suferită în urma accidentului şi afecţiunile pe care le are în prezent, întrucât aceste susţineri sunt contrazise de expertiza medico-legală efectuată în cauză.
Astfel, conform concluziilor raportului de expertiză, zonele în care a fost lovit reclamantul în timpul accidentului nu sunt vitale, singura zonă vitală putând fi considerată extremitatea craniană, în contextul în care, în urma impactului, reclamantul s-a lovit cu capul de parbriz. La acest nivel nu au fost descrise, însă, leziuni traumatice, fiind stabilit diagnosticul general de traumatism cranio-cerebral minor. Urmare a accidentului rutier produs, viaţa reclamantului nu a fost pusă în primejdie, neputând surveni decesul acestuia.
Totodată, s-a stabilit că vătămarea corporală suferită nu poate duce, în viitor, la apariţia unui risc major de accident vascular, infarct, alte afecţiuni grave sau deces, iar între leziunile traumatice suferite şi afecţiunile patologice ale reclamantului nu există legătură de cauzalitate, aceste afecţiuni apărând pe un fond patologic preexistent.
Concluziile raportului de expertiză mai arată că tratamentul medical prescris în adeverinţele şi actele medicale ale reclamantului nu are nicio legătură de cauzalitate cu traumatismul suferit în urma accidentului, reclamantul nu a fost internat pentru leziunile suferite, nu a efectuat vreun tratament în condiţii ambulatorii şi nu a avut complicaţii în perioada imediat ulterioară accidentului, legate de o evoluţie nefavorabilă a leziunilor traumatice suferite.
Prin urmare, Curtea a constatat că urmările accidentului produs sunt leziunile constatate în certificatul medico-legal şi care au necesitat pentru vindecare 14-16 zile de îngrijiri medicale.
În ceea ce priveşte prejudiciul material, în mod legal, prima instanţă a constatat incidenţa dispoziţiilor art. 969 C. civ., părţile evaluând acest prejudiciu la momentul respectiv, constând în tratament medical şi contravaloarea ochelarilor reclamantului, fiind acordată suma de 500 lei cu acest titlu, conform convenţiei părţilor.
Cum tratamentul medical prescris în adeverinţele şi actele medicale pe care reclamantul le-a depus la dosarul cauzei nu are nicio legătură de cauzalitate cu traumatismul suferit în urma accidentului, astfel cum s-a stabilit prin raportul de expertiză, nu se justifică majorarea sumei stabilite iniţial de părţi ca fiind îndestulătoare pentru acoperirea prejudiciului patrimonial cauzat, iar solicitarea apelantului în sensul majorării pretenţiilor reprezentând despăgubiri materiale, în apel, de la 500 lei la 1020 lei, nu poate fi primită.
Din această perspectivă, instanţa a constatat că facturile şi chitanţele depuse în apel, la filele 74-75, reprezentând cheltuieli cu ochelarii de vedere, taxa IML şi medicamente probează suma solicitată de reclamant cu titlu de despăgubiri materiale, în cuantum de 500 lei, iar chitanţele depuse în copie la filele 79, 80, 81, 83, 93, reprezentând contravaloarea unor medicamente achiziţionate în perioada 2007-2008, au fost înlăturate ca probe, în contextul în care, prin raportul de expertiză, s-a stabilit că între leziunile traumatice suferite şi afecţiunile patologice ale reclamantului nu există legătură de cauzalitate, aceste afecţiuni apărând pe un fond patologic preexistent, iar tratamentul medical prescris în adeverinţele şi actele medicale depuse ulterior nu are nicio legătură de cauzalitate cu traumatismul suferit în urma accidentului, reclamantul neefectuând vreun tratament în condiţii ambulatorii şi neavând complicaţii în perioada imediat ulterioară accidentului, legate de o evoluţie nefavorabilă a leziunilor traumatice suferite.
Cu privire la cererea reclamantului de a i se acorda şi dobânda aferentă sumei de 500 lei, de 25% pe lună, astfel cum s-a stabilit prin convenţia părţilor, Curtea a constatat că, în mod legal, instanţa de fond a constatat că această clauză este lovită de nulitate şi nu poate produce efecte juridice. Aceasta întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 5 din OG nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, în raporturile civile, dobânda nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an, iar conform art. 9 din acelaşi act normativ, în raporturile civile, obligaţia de a plăti o dobândă mai mare decât cea stabilită în condiţiile prezentei ordonanţe este nulă de drept.
Cu toate acestea, obiectul obligaţiei fiind o sumă de bani, pe care pârâtul nu a plătit-o, deşi s-a obligat în acest sens, potrivit art. 1088 C. civ., daunele interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală.
Obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat se naşte în momentul în care sunt întrunite toate condiţiile răspunderii civile delictuale. Ca o consecinţă juridică, debitorul obligaţiei de reparare este de drept pus în întârziere, putând fi ţinut la plata de daune moratorii. Aceasta cu atât mai mult cu cât părţile au evaluat de comun acord prejudiciul material cauzat imediat după producerea accidentului, la valoarea de 500 lei, creanţa fiind certă, lichidă şi exigibilă la data încheierii convenţiei.
Pentru aceste motive, instanţa de apel a obligat pe pârât să plătească reclamantului dobânda legală aferentă sumei de 500 lei, calculată de la scadenţă, 16 iulie 2005, până la data achitării efective a debitului.
Pentru aceleaşi considerente, Curtea a constatat că, în mod legal, prima instanţă a respins şi cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru folosul de care a fost lipsit prin neplata sumelor datorate de pârât, dobânda legală acoperind beneficiul nerealizat.
Curtea a constatat că, în mod legal, a fost respinsă şi cererea prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata unor daune cominatorii de 10 lei/zi de întârziere, întrucât daunele cominatorii reprezintă un mijloc de constrângere a debitorului să execute o obligaţie, de a face sau de a nu face, care implică faptul personal al debitorului. Daunele cominatorii nu sunt un procedeu de executare silită în natură a obligaţiilor. De aceea, recurgerea la acest mijloc este admisibilă numai în cazul obligaţiilor a căror executare în natură este imposibilă. Daunele cominatorii nu se confundă cu daunele interese moratorii şi cu daunele interese compensatorii, deoarece se acordă fără a se urmări repararea unui prejudiciu şi au caracter provizoriu.
În consecinţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 1084 C. civ., pentru întârziere în executarea obligaţiei asumate, de plată a sumei de 500 lei, cu titlu de despăgubiri materiale, beneficiul nerealizat se acoperă prin acordarea de daune-interese moratorii, care, potrivit art. 1088 C. civ., nu pot fi mai mari decât dobânda legală.
Ca urmare a vătămărilor corporale cauzate, reclamantul a suferit şi un prejudiciu nepatrimonial, constând în durerile fizice cauzate persoanei umane şi disconfortul psihic cauzat de suferinţele fizice, aspecte care rezultă şi din declaraţiile martorilor M.G. şi A.M.E.
În ceea ce priveşte acordarea daunelor morale, având în vedere că prejudiciul este nu numai condiţia răspunderii civile delictuale, dar şi măsura ei, instanţa a constatat ca prejudiciul suferit de reclamant este şi nepatrimonial, neputând fi evaluat în bani, însă, pentru a atenua suferinţele fizice ale reclamantului, a apreciat că i se cuvin compensaţii băneşti.
Sub acest aspect, Curtea a constatat că este nelegală sentinţa, în contextul în care stabileşte, pe de o parte, că daune morale nu se pot acorda întrucât exced convenţiei părţilor, iar, pe de altă parte, că prin fapta ilicită a pârâtului nu s-a cauzat reclamantului nici un prejudiciu moral.
Astfel, convenţia anterior menţionată, încheiată de părţi, este exclusiv cu privire la despăgubiri materiale şi nu limitează dreptul reclamantului de a solicita şi alte despăgubiri, nefăcând nicio referire cu privire la întinderea reparaţiei integrale, nu cuprinde o manifestare de voinţă clară a reclamantului, în sensul de a nu mai avea alte pretenţii, ci doar o acceptare a evaluării prejudiciului material cauzat prin fapta ilicită a pârâtului.
Prejudiciul nepatrimonial, cauzat direct personalităţii fizice, rezultă din atingerile aduse sănătăţii şi integrităţii corporale a reclamantului, constând în dureri fizice şi disconfortul psihic cauzat de acestea (pretium doloris).
La stabilirea cuantumului compensaţiilor băneşti pentru acest prejudiciu, instanţa a avut în vedere importanţa şi gravitatea prejudiciului nepatrimonial suferit, precum şi criteriul echităţii, întrucât aceste despăgubiri nu trebuie să reprezinte o îmbogăţire nejustificată a reclamantului şi nici o exploatare neîntemeiată a patrimoniului pârâtului.
Raportat la cele două criterii, Curtea a considerat că suma de 3000 lei reprezintă o reparaţie echitabilă a suferinţelor fizice şi psihice îndurate de reclamant ca urmare a leziunilor ce au necesitat pentru vindecare 14-16 zile de îngrijiri medicale.
Cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de reclamant, acesta a depus numai cu ocazia judecării apelului chitanţe doveditoare a efectuării acestor cheltuieli, la filele 76-78, 80, 82-88, 90-92, 93-96, reprezentând contravaloarea taxelor poştale aferente corespondenţei cu instanţa, tarif de cazare în Târgu-Mureş, hârtie de scris, costul xerocopierii unor înscrisuri, în cuantum total de 274,94 lei.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 274 din C. proc. civ., fiind în culpă procesuală, pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului suma de 274,94 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Totodată, constatând că, prin încheierea din data de 02 aprilie 2009, instanţa a admis cererea apelantului pentru acordarea ajutorului public judiciar şi l-a scutit de la plata decontului expertizei medico-legale efectuată de I.M.L. Târgu-Mureş, costul expertizei în cuantum de 63 lei, astfel cum rezultă din cuprinsul acesteia, fiind achitat din fondurile Ministerului Justiţiei, Curtea a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 18 din OUG nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, potrivit cărora cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviinţarea ajutorului public judiciar vor fi puse în sarcina celeilalte părţi, dacă aceasta a căzut în pretenţii.
Prin încheierea nr. 7/CA din 24 martie 2010, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie a respins, ca nefondată, cererea de lămurire cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului Deciziei nr. 13/A din 27 ianuarie 2010, formulată de petentul S.E.C., cu următoarea motivare:
În şedinţa din data de 27 ianuarie 2010, instanţa a analizat şi s-a pronunţat asupra cererilor apelantului reclamant referitoare la administrarea unor probe, sesizarea organelor de cercetare penală sub aspectul săvârşirii unor infracţiuni de către intimatul B.F. şi agentul de poliţie Ş.A., astfel cum rezultă din conţinutul deciziei menţionate, în partea introductivă.
În ceea ce priveşte analiza materialului probator administrat, aceasta s-a făcut în considerentele hotărârii pronunţate.
Asupra tuturor acestor dispoziţii instanţa nu mai poate reveni, ele urmând a fi cenzurate de instanţa de control judiciar.
Constatând că toate motivele invocate de petent au făcut obiectul analizei instanţei de apel şi, în contextul în care nu se încadrează în prevederile art. 2811 C. proc. civ., Curtea a respins cererea petentului, ca nefondată.
Prin încheierea de şedinţă din Camera de Consiliu din data de 15 aprilie 2010, aceeaşi instanţă a respins cererea de îndreptare a erorii materiale, formulată de petentul S.E.C., referitor la încheierea nr. 7/CA din 24 martie 2010, având în vedere următoarele considerente:
Ulterior pronunţării Deciziei nr. 13/ A din 27 ianuarie 2010, petentul a solicitat completarea acestei hotărâri cu privire la acte anexate la borderoul depus la termenul din 19 martie 2009, reprezentând dovezi cu privire la cheltuielile de judecată pretinse şi pe care Curtea le-a înlăturat, pentru ca instanţa să se refere la persoanele (judecători, grefieri, agent de poliţie, martori) acuzate de apelant de săvârşirea unor infracţiuni şi la solicitarea de a fi sesizate instituţiile abilitate cu cercetarea lor.
Totodată, s-a mai cerut a se da lămuriri cu privire la declaraţiile martorilor pârâtului, a adresei nr. 38 din 11 martie 2008 emisă de Asociaţia Naţională a Veteranilor de Război Dolj şi a planşelor fotografice, care nu au fost analizate ca probe.
Instanţa, prin încheierea nr. 7/CA din 24 martie 2010, a respins această cerere, constatând că motivele invocate de petent nu se încadrează în prevederile art. 2811 C. proc. civ., putând fi cenzurate numai de instanţa de recurs.
În prezenta cerere, petentul a invocat prevederile art. 281 C. proc. civ., solicitând îndreptarea erorilor materiale cu privire la toate aceste aspecte.
Curtea a constatat că, în şedinţa din data de 27 ianuarie 2010, instanţa a analizat şi s-a pronunţat asupra cererilor apelantului reclamant referitoare la amânarea cauzei, trimiterea dosarului la Judecătoria Craiova pentru studiu, administrarea unor probe, sesizarea organelor de cercetare penală sub aspectul săvârşirii unor infracţiuni de către intimatul B.F. şi agentul de poliţie Ş.A., astfel cum rezultă din conţinutul deciziei menţionate, în partea introductivă.
În ceea ce priveşte analiza materialului probator administrat, aceasta s-a făcut în considerentele hotărârii pronunţate.
Împrejurarea că instanţa nu a mai revenit asupra acestor dispoziţii, astfel cum petentul a solicitat prin cererea de completare a hotărârii, nu constituie o eroare materială sau o omisiune, în sensul prevederilor art. 281 din C. proc. civ.
Reţinând că toate motivele invocate de petent au făcut obiectul analizei instanţei de apel şi, în contextul în care nu se încadrează în prevederile art. 281 C. proc. civ., Curtea a respins cererea petentului, ca neîntemeiată.
Împotriva deciziei civile sus-menţionate au declarat recurs reclamantul S.E.C. şi pârâtul B.F., iar împotriva încheierilor de şedinţă nr. 7/CA din 24 martie 2010 şi din 15 aprilie 2010 a declarat recurs reclamantul.
I. Într-o formă nesistematizată şi incoerentă, recurentul reclamant a prezentat circumstanţele producerii accidentului, istoricul cauzei, obiecţiunile sale faţă de măsurile procesuale luate la fiecare termen de judecată în faţa instanţelor pe rolul cărora s-a aflat cauza sa, în diferite faze procesuale, solicitând analizarea mai multor înscrisuri.
A menţionat, totodată, care sunt criticile aduse hotărârii pronunţate de Tribunalul Mureş şi Curtea de Apel Târgu Mureş.
Dintre toate aceste susţineri şi critici, prezenta instanţă le va reda doar pe cele invocate în legătură cu Decizia pronunţată de Curtea de Apel, aceasta fiind singura hotărâre ce poate forma obiect de recurs în condiţiile art. 299 C. proc. civ.
În legătură cu această din urmă hotărâre, recurentul reclamant a arătat că instanţa de apel avea obligaţia să repare toate incorectitudinile săvârşite la Judecătoria Târgu Mureş, să elibereze copii de pe notele grefierei de şedinţă pentru ca partea să poată verifica realitatea consemnărilor din încheieri în raport de susţinerile din şedinţa publică.
Din cauza imposibilităţii sale de prezentare la instanţă, recurentul nu a putut să realizeze o apărare corespunzătoare şi nu a putut formula obiecţiuni la raportul de expertiză.
Susţine că respingerea verificării de scripte şi a cursului înscrierii în fals privind acte depuse de o altă persoană decât pârâtul nu are suport legal, motivarea instanţei referitoare la respingerea cererii privind sesizarea organelor competente cu cercetarea infracţiunilor invocate de reclamant este subiectivă, fiind încălcate dispoziţiile art. 222 alin. (7) C. proc. pen.
Arată că respingerea cererii de studiere a dosarului în condiţii accesibile reclamantului echivalează cu interzicerea accesului la propriul dosar.
Instanţa de apel a reţinut incomplet critica privind administrarea probelor, nefăcând nicio apreciere în legătură cu declaraţiile martorilor pârâtului, ceea ce era obligatoriu, nu s-a pronunţat asupra adresei de la Asociaţia Veteranilor de Război nr. 38 din 11 martie 2008, deşi era o probă concludentă şi utilă stabilirii adevărului, ceea ce echivalează cu un interes material, personal sau de altă natură pentru judecătorii Curţii; în raport de conţinutul acestei adrese, instanţa trebuia să înlăture declaraţia martorului D.V., propus de pârât.
Susţine că au fost încălcate dispoziţiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ., privind obligaţia judecătorilor de a pune în dezbaterea părţilor orice împrejurare de fapt şi de drept.
Afirmă că nu au fost respectate nici prevederile art. 295 alin. (2) C. proc. civ., cu privire la completarea şi refacerea probelor cerute la fond, impunându-se reaudierea martorilor propuşi de reclamant, consemnarea declaraţiilor martorilor acestei părţi, rediscutarea în contradictoriu a martorilor solicitaţi de către pârât, decăderea din probe faţă de momentul depunerii întâmpinării, neconsemnarea planşelor fotografice depuse ca probe concludente.
Mai susţine că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unei cereri formulate la termenul din 19 martie 2009, privind nulitatea actelor făcute de Judecătoria Târgu Mureş după ridicarea excepţiei de necompetenţă materială a acestei instanţe, la termenul din 11 aprilie 2008.
Arată că precizările din certificatul medico-legal ar fi trebuit să oblige instanţa să constate legătura de cauzalitate dintre leziunile suferite de victimă şi afecţiunile ulterioare şi aceasta să sesizeze din oficiu că raportul de expertiză este subiectiv şi să solicite opinia I.N.M.L. Bucureşti.
Cu privire la constatarea instanţei de apel că pârâtul este în culpă şi fapta sa este ilicită deoarece „nu a prevăzut consecinţele faptei sale", instanţa nu a analizat cu atenţie declaraţia pârâtului de la filele 162 şi 163 în care acesta arată „că se face vinovat de accidentul de circulaţie din 23 iunie2005, ora 20,10, în sensul că, în momentul în care l-a accidentat pe reclamant, nu privea atent pe şosea pe direcţia de mers şi se uita în partea stângă a şoselei de unde o persoană îi făcuse semn să oprească".
Or, un şofer care nu este atent la trafic îşi asumă, în mod deliberat, consecinţele faptei sale.
Instanţa nu a analizat, în mod corect, nici declaraţiile martorilor reclamantului, ajungând la concluzii greşite în privinţa susţinerilor acestei părţi.
De asemenea, dacă instanţa ar fi acordat posibilitatea să formuleze obiecţiuni la raportul de expertiză medico-legală, ar fi constatat că urmările accidentului de circulaţie au fost mult mai grave decât cele reţinute în certificatul medico-legal şi că există o mare legătură de cauzalitate între vătămarea corporală suferită în urma accidentului şi afecţiunile prezentate.
Solicită să se analizeze obiecţiunile la raportul de expertiză ataşate cererii de recurs.
Susţine că, în mod greşit, instanţele au apreciat că dobânda de 25% lunar convenită nu are legătură cu tratamentul făcut ulterior accidentului.
Dobânda reprezintă despăgubirea convenită de părţi chiar dacă datoria ar fi fost achitată la timp, dar şi în cazul neachitării acesteia.
Este o eroare a instanţei de apel să susţină că dobânda reprezintă majorarea sumei stabilite iniţial pentru tratamentul făcut conform actelor medicale depuse ulterior accidentului.
Constatarea instanţei de apel privind nulitatea clauzei referitoare la dobândă nu are suport legal, nefiind incidente, în cauză, prevederile art. 5 din OG nr. 9/2000, deoarece chitanţa întocmită între reclamant şi pârât nu vizează o obligaţie bănească, ci este o convenţie între părţi, care are putere de lege.
Înlăturarea dobânzii convenţionale, de către Curte, este abuzivă şi dovedeşte necunoaşterea legii.
Convenţia materializată în acest înscris îndeplineşte toate condiţiile de valabilitate prevăzute de art. 498 C. civ., are stabilit obiectul la care pârâtul s-a obligat, în conformitate cu art. 962 C. civ., în sensul plăţii sumei de 5.000.000 lei, reprezentând cheltuieli efectuate de reclamant cu ocazia accidentului, pe care pârâtul s-a angajat să le plătească în decurs de 2 luni, cu o dobândă de 25% pe lună, începând de la data încheierii convenţiei şi până la achitare.
Convenţia are putere de lege conform art. 969 C. civ., trebuie executată cu bună-credinţă, potrivit art. 970 din acelaşi cod, iar reclamantul, în calitate de creditor, are dreptul să ceară şi să dobândească îndeplinirea exactă a obligaţiei.
Potrivit art. 1082 C. civ., în calitate de debitor, pârâtul trebuie să plătească daunele interese pentru neexecutare şi întârzierea obligaţiei, solicitate de reclamant prin cererea de chemare în judecată.
În continuare, reclamantul redă conţinutul art. 1087, 1174 şi 1176 C. civ., susţinând că a respectat, la încheierea convenţiei, şi dispoziţiile art. 1180 din acelaşi cod, în sensul trecerii menţiunii „bun şi aprobat", ulterior redactării înscrisului, de către pârât.
Susţine că au fost încălcate dispoziţiile art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În mod nelegal, instanţa a respins cererea privind obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro ca despăgubiri pentru folosul de care a fost lipsit prin neplata sumei convenite.
Dacă ar fi încasat suma de bani convenită, respectiv 875 lei cu dobânda pe trei luni, în anul 2005, reclamantul ar fi pornit o afacere profitabilă şi ar fi realizat un câştig.
De asemenea, în mod nelegal, au fost înlăturate şi daunele cominatorii, pârâtul având obligaţia să achite suma datorată convenită.
În mod greşit nu au fot acordate daune morale reclamantului.
Mai susţine că suma de 274,94 lei cheltuieli de judecată faţă de suma totală dovedită cu înscrisurile depuse la dosar reprezintă o încălcare a legii, cheltuielile de judecată ridicându-se la suma de 2385,64 lei.
Arată, în continuare, că despăgubirile materiale se ridică la suma de 1020 lei, plus suma de 1726 lei cheltuieli de judecată, rezultând în urma recalculării acestor sume, de către reclamant, un total de 2385,64 lei şi nu suma de 274,94 lei.
Susţine că are acte justificative pentru cheltuielile făcute în apel, aceste fiind altele decât cele depus la 19 martie 2009 şi sunt în sumă de 822,20 lei.
Menţionează că instanţa de apel nu a analizat toate criticile sale expuse în 24 de pagini şi 138 de puncte.
Invocă jurisprudenţa Curţii Europene în cauza Boldea contra României, în care s-a statuat că „dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 pct. 1 din Convenţie înglobează şi dreptul părţilor la proces de a prezenta observaţiile pe care le consideră relevante pentru cauza lor şi de aici rezultă obligaţia instanţei de a proceda la o analiză efectivă a mijloacelor, argumentelor şi probelor cerute de părţi fără a le stabili anticipat relevanţa".
Tot în această cauză, Curtea Europeană a mai statuat că „un factor de mare greutate îl constituie atitudinea părţii în timpul procedurii penale, respectiv manifestarea interesului faţă de procesul său", ceea ce reclamantul a dovedit, dar nu a fost reţinut.
A solicitat ca instanţa de recurs să analizeze obiecţiunile sale la raportul de expertiză întocmit în cauză, să înlăture declaraţiile martorilor pârâtului, precum şi întâmpinările şi înscrisurile depuse de pârât, ca fiind false, să dispună reaudierea martorilor reclamantului, să încuviinţeze efectuarea unei contraexpertize.
Pentru toate aceste considerente, a solicitat admiterea căii de atac şi, pe fond, admiterea în integralitate a acţiunii, astfel cum a fost formulată şi precizată.
II. Recurentul pârât B.F. a criticat Decizia pentru următoarele motive:
În mod greşit, instanţa de apel a dispus obligarea pârâtului la acordarea daunelor morale, necoroborând declaraţiile martorilor, certificatul medico-legal şi concluziile raportului de expertiză în care se reţine că tratamentul medical prescris reclamantului în adeverinţele medicale nu are legătură de cauzalitate cu traumatismul suferit de acesta în urma accidentului.
Astfel, reclamantul nu a fost internat pentru leziunile suferite, nu a efectuat un tratament în condiţii ambulatorii, nu a avut complicaţii în perioada imediat ulterioară, suferinţele fizic şi psihice fiind nedovedite.
În subsidiar, recurentul pârât apreciază că suma acordată este prea mare în raport de zilele de îngrijiri medicale reţinute prin certificatul medico-legal, respectiv 14-16 zile.
A solicitat admiterea căii de atac şi, pe fond, respingerea cererii privind obligarea sa la acordarea daunelor morale în cuantum de 3000 lei, iar, în subsidiar, micşorarea cuantumului acestei sume, cu acordarea unui termen de 6 luni pentru a fi achitate, în raport de faptul că recurentul pârât nu realizează niciun venit.
În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ.
III. Recurentul reclamant a criticat încheierile nr. 7/CA din 24 martie 2010 şi 15 aprilie 2010, în sensul de a se analiza cererile formulate în cuprinsul cererii de completare şi lămurire a deciziei recurate, cererea de retragere a cetăţeniei române formulată la 22 martie 2010, precum şi cele pentru îndreptarea erorilor materiale săvârşite în încheierea nr. 7/CA din 24 martie 2010.
A solicitat admiterea recursului şi, în consecinţă, admiterea cererii de completare şi lămurire a deciziei recurate, precum şi admiterea cererii de îndreptare a erorilor materiale din încheierea nr. 7/CA din 24 martie 2010.
Recurentul reclamant a depus la dosar un set de înscrisuri constând în acte medicale, bilete de călătorie, chitanţe privind cheltuieli de cazare şi note scrise.
Analizând Decizia şi încheierile atacate, în raport de acele critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
I. În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamant împotriva Deciziei nr. 13/ A din 27 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Târgu Mureş, Înalta Curte va avea în vedere doar criticile de nelegalitate a deciziei, referitoare la următoarele aspecte:
a. - greşeli procedurale săvârşite de instanţa de apel în legătură cu pretinsul refuz de a elibera copii de pe notele grefierului de şedinţă şi în legătură cu nepronunţarea asupra cererii formulate la termenul din 19 martie 2009 privind nulitatea actelor făcute de Judecătoria Târgu Mureş după invocarea excepţiei de necompetenţă materială, susţineri ce se vor analiza din perspectiva art. 304 cpt.5 C. proc. civ.;
b. - încălcarea dreptului la apărare determinat de imposibilitatea de a se prezenta în instanţă şi a formula obiecţiuni la raportul de expertiză medico-legală, precum şi de a avea acces la dosar în condiţii accesibile părţii – 304 pct. 5 C. proc. civ.;
c. - greşita respingere a cererii de plată a dobânzii convenţionale de 25% lunar, aferentă sumei acordate cu titlu de despăgubiri materiale, raportat la textele de lege C. civ. care, în opinia recurentului, ar fi fost încălcate, şi la inaplicabilitatea art. 5 din OG nr. 9/2000 – art. 304 pct. 9 C. proc. civ.;
Celelalte susţineri ale recurentului, astfel cum au fost redate în precedent, nu vor fi analizate deoarece nu sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare sau de modificare prevăzute în art. 304 C. proc. civ., pentru considerentele ce se vor prezenta în continuare.
a. Referitor la greşelile procedurale săvârşite de instanţa de apel, susţinerile reclamantului sunt neîntemeiate.
În ceea ce priveşte pretinsul refuz al Curţii de Apel de a comunica reclamantului copii de pe caietul de note al grefierului de şedinţă, acesta nu se subsumează încălcării vreunei norme procedurale deoarece toate cererile formulate de parte, în apel, pentru eliberarea copiilor respective, se referă la menţiunile din caietul de note al grefierului de şedinţă consemnate în dosarul de fond, aflat pe rolul Judecătoriei Târgu Mureş, respectiv al Tribunalului Mureş.
Or, potrivit art. 104 alin. (1) 7 din H.C.S.M. nr. 387/2005, pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, caietul de note trebuie numerotat şi sigilat şi se depune la arhiva instanţei, unde se va păstra timp de 3 ani, socotiţi de la data ultimelor note.
Prin urmare, nu instanţa de apel era abilitată să elibereze copii de pe acest caiet, reclamantul trebuind să se adreseze instanţei unde se află în păstrare acest caiet; de asemenea, nu există nicio dispoziţie legală prin care să se abiliteze sau să fie obligată instanţa de control judiciar să ordone unei alte instanţe să comunice părţii interesate copii de pe documente sau de pe diferite registre, inclusiv de pe caietul grefierului de şedinţe, deţinute în arhiva celei din urmă.
În acest sens, instanţa de apel a comunicat reclamantului, la data de 24 martie 2009 (fila 168 dosar apel), că nu se află în posesia notelor grefierului de şedinţă aferente termenelor cauzei la instanţele anterioare, astfel încât obţinerea copiilor solicitate se putea realiza doar prin intermediul unei cereri adresate de reclamant la aceste instanţe, iar nu prin efectuarea unei corespondenţe între instanţa de apel şi instanţele de fond, pe rolul cărora s-a aflat dosarul înainte şi ulterior declinării.
În consecinţă, nu se poate imputa Curţii încălcarea vreunei norme de procedură în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., astfel încât motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 din acelaşi cod nu este incident.
De altfel, recurentul nici nu arată, în mod concret, în ce ar consta neconformitatea celor consemnate în încheierile redactate în dosarul instanţei de fond în raport de susţinerile făcute în şedinţă publică la termenele de judecată care au avut loc în faza procesuală respectivă, astfel încât, şi din acest punct de vedere nu se poate reţine vreo vătămare produsă părţii în urma imposibilităţii obţinerii de copii de pe caietul de note al grefierului, demers care, oricum, era la îndemâna recurentului.
A mai arătat că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cererii formulate la termenul din 19 martie 2009 privind nulitatea actelor făcute de Judecătoria Târgu Mureş după invocarea excepţiei de necompetenţă materială.
Această susţinere, alături de alte solicitări, a fost formulată prin intermediul cererii înregistrate în dosarul de apel la 9 martie 2009 (filele 61-65), cerere care a fost luată în discuţie la termenul din 19 martie 2009 şi rezolvată sub anumite aspecte, mai precis, s-a încuviinţat efectuarea expertizei medico-legale cerută de parte, iar cu privire la celelalte solicitări s-a arătat, de către Curte, că vor fi analizate odată cu fondul cauzei, astfel încât nu se poate considera că instanţa a omis să se pronunţe asupra cererii respective.
Este adevărat că, în considerentele deciziei recurate, instanţa de apel nu a mai reluat problema în discuţie, dar aceasta nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii sub acest aspect, în condiţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece susţinerile referitoare la nulitatea măsurilor procesuale dispuse de Judecătoria Târgu Mureş ulterior invocării, de către reclamant, a excepţiei necompetenţei materiale, nu se circumscriu unui veritabil motiv de apel, care să impună Curţii obligaţia de a se pronunţa asupra lui.
Astfel, apelantul nu individualizează actele sau măsurile procesuale efectuate de instanţa necompetentă, care ar fi fost lovite de nulitate, în condiţiile în care, cel puţin în materie de probatoriu, dispoziţiile art. 160 C. proc. civ. prevăd că dovezile administrate de instanţa necompetentă rămân câştigate judecăţii şi instanţa competentă va dispune refacerea lor doar pentru motive temeinice. Prin urmare, încuviinţarea şi administrarea probelor de o instanţă necompetentă nu reprezintă, în accepţiunea legiuitorului, acte procesuale lovite de nulitate.
De asemenea, şi alte măsuri ale instanţei, cum ar fi încuviinţarea unei cereri pentru lipsă de apărare, primirea în dosar a unei cereri reconvenţionale, a unei cereri de modificare a acţiunii, ş.a. nu pot fi considerate măsuri procesuale lovite de nulitate.
Refuzul unei instanţe necompetente de a îndeplini anumite acte procesuale sau de a încuviinţa anumite probe este, de asemenea, nerelevant din moment ce partea interesată le poate reitera în faţa instanţei competente.
Pentru aceste considerente era important ca recurentul să indice, în dosarul de apel, ce acte procesuale săvârşite de Judecătoria Târgu Mureş, ca instanţă necompetentă, sunt lovite de nulitate pentru a se putea aprecia, în primul rând, dacă această sancţiune subzistă în cazul lor sau dacă vătămarea produsă reclamantului prin efectuarea lor nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii primei instanţe, bineînţeles a celei competente să soluţioneze cauza.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, în raport şi de felul nulităţii care ar afecta asemenea acte, pentru cele condiţionate de vătămare, nulitatea ar fi putut să fie înlăturată de instanţa competentă fie prin neluarea în seamă a actului procesual îndeplinit de instanţa necompetentă, fie prin refacerea lui, la cererea părţii interesate.
În plus, recurentul nu a arătat în ce modalitate actele procesuale efectuate de Judecătoria Târgu Mureş, cu privire la care a invocat generic nulitatea, au fundamentat soluţia instanţei de fond competente.
Prin urmare, în legătură cu această critică, Înalta Curte constată că nu se poate reţine nici încălcarea formelor procedurale prevăzute sub sancţiunea nulităţii în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 5, şi nici absenţa motivării acestui aspect, conform art. 304 pct. 7, în condiţiile în care susţinerile respective nu sunt suficient individualizate pentru a putea fi circumscrise unui motiv de apel.
Recurentul reclamant a mai invocat şi alte nereguli procedurale prin cererea de recurs, dar care nu pot fi verificate de prezenta instanţă, tot determinat de caracterul incomplet al susţinerilor.
Astfel, a arătat că instanţa de apel avea obligaţia să repare toate incorectitudinile săvârşite de Judecătoria Târgu Mureş, fără să menţioneze care sunt acestea şi în ce mod au influenţat soluţia pronunţată de instanţa competentă.
A mai afirmat că respingerea verificării de scripte şi a cursului înscrierii în fals nu are suport legal, fără să arate, însă, textul de lege încălcat şi motivele pentru care s-ar fi impus a se da curs acestor cereri, raportat la argumentele instanţei de apel avute în vedere la respingerea solicitării privind demararea procedurii de verificare de scripte şi înscriere în fals. Această instanţă a arătat, în partea introductivă a deciziei, că cererile respective au fost respinse deoarece nu vizează înscrisuri relevante în dovedirea pretenţiilor reclamantului.
Recurentul a susţinut şi încălcarea art. 129 alin. (4) C. proc. civ., dar fără să arate ce împrejurări de fapt sau de drept importante în soluţionarea cauzei nu au fost supuse dezbaterii părţilor.
Sub acest aspect, critica nu poate fi primită nu doar pentru că nu este suficient dezvoltată, dar şi raportat la faptul că principiul rolului activ al judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu alte principii ce guvernează procesul civil, cel al disponibilităţii şi cel al contradictorialităţii. În cauză, reclamantul a avut toate mijloacele procesuale pentru a determina punerea în dezbatere a oricăror aspecte de fapt sau de drept pe care le-ar fi considerat relevante în soluţionarea cauzei, inclusiv din perspectiva administrării probatoriului, astfel încât nu se poate reproşa instanţei că nu s-a substituit în poziţia procesuală a uneia dintre părţi şi în apărarea intereselor acesteia.
În regulă generală, procesul civil este un proces al intereselor private, astfel încât revine în sarcina celui care face o afirmaţie să probeze pretenţiile sale, conform art. 1169 C. civ., în speţă, reclamantului.
De asemenea, tot în materie de probatoriu, recurentul a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 295 alin. (2) C. proc. civ., cu privire la completarea şi refacerea probelor administrate la instanţa de fond, susţinând că se impunea reaudierea martorilor propuşi de el, în contradictoriu cu cei ai pârâtului, precum şi încuviinţarea depunerii planşelor fotografice.
Mai susţine că pârâtul trebuia decăzut din administrarea probelor faţă de momentul depunerii întâmpinării.
Nici aceste susţineri nu se circumscriu motivelor de recurs astfel cum sunt reglementate în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Criticile referitoare la refacerea probatoriului nu pun în discuţie încălcarea vreunui text de lege, art. 295 alin. (2) C. proc. civ. fiind invocat în mod formal, recurentul având posibilitatea formulării oricăror cereri în materie de probatoriu în faţa instanţei de apel.
În realitate, prin aceste critici, el tinde la schimbarea situaţiei de fapt reţinută de instanţă în baza probelor administrate, intenţionând să probeze că refacerea probatoriului în faţa instanţei de apel ar fi justificat admiterea în totalitate a pretenţiilor sale.
Or, după abrogarea motivului de casare prevăzut de art. 304 cpt.11 C. proc. civ., prin art. 1 pct. 112 din OUG nr. 138/2000, instanţa de recurs nu mai poate verifica temeinicia deciziei recurate, respectiv nu mai poate reevalua situaţia de fapt în raport de probele administrate.
Aprecierea asupra necesităţii refacerii sau completării probelor administrate la prima instanţă sau a administrării de probe noi, în apel, reprezintă atributul exclusiv al instanţei învestite cu cererea de probatoriu şi nu poate fi cenzurat de către instanţa de recurs.
Dacă refacerea probatoriului în apel s-ar fi impus pentru încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor legale în materie de către prima instanţă, atunci respingerea unei asemenea cereri de către Curtea de Apel ar fi putut fi cenzurată din perspectiva unor motive de nelegalitate.
Reclamantul nu se află, însă, în acest caz, susţinerile lui vizând exclusiv concludenţa probelor în stabilirea situaţiei de fapt, iar nu aspecte legate de nelegalitate în materie de probatoriu, astfel încât nu pot fi cenzurate de această instanţă.
Cât priveşte decăderea pârâtului din administrarea unor probe faţă de momentul depunerii întâmpinării, această chestiune reprezintă o simplă afirmaţie, care nu poate forma obiect de control judiciar de către instanţa de recurs din moment ce, în apel, nu s-a administrat nicio probă la solicitarea pârâtului.
A mai susţinut recurentul reclamant că respingerea, de către instanţa de apel, a cererii de sesizare a organelor competente în legătură cu săvârşirea anumitor infracţiuni de către pârât şi de către poliţistul Ştirbu Alin are la bază o motivare pur subiectivă, susţinere care, de asemenea, nu se poate încadra în niciun motiv de casare sau de modificare.
În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea art. 222 alin. (7) C. proc. pen., care menţionează că „plângerea greşit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată se trimite organului competent", aceasta nu poate fi cenzurată în cadrul prezentului dosar, deoarece nu rezultă care este relevanţa dispoziţiei legale menţionate în soluţionarea cauzei de faţă.
Astfel, reclamantul nu arată ce plângere a fost înregistrată la un organ de urmărire penală sau judiciar necompetent, care era organul competent să o soluţioneze şi care ar fi relevanţa acestui aspect asupra cauzei de faţă.
b. Referitor la încălcarea dreptului la apărare, nici aceste critici nu sunt întemeiate.
Nu se poate reţine că reclamantul s-ar fi aflat în imposibilitate de a formula obiecţiuni la raportul de expertiză medico-legală efectuat în dosarul de apel determinat de încălcarea vreunei dispoziţii procedurale de către instanţă.
Astfel, deşi raportul de expertiză nu se comunică părţilor, neexistând nicio normă procedurală care să prevadă o asemenea obligaţie pentru instanţă, în speţă, Curtea de Apel Târgu Mureş, la cererea apelantului, i-a comunicat acestuia în două rânduri copii de pe raport, la 21 octombrie 2009 şi la 18 noiembrie 2009, astfel încât acesta avea posibilitatea să formuleze obiecţiuni, dacă aprecia necesar.
Prezenţa sa în instanţă nu era şi nu este obligatorie, iar imposibilitatea de a se prezenta din motive medicale sau de altă natură nu poate fi considerată un impediment în formularea obiecţiunilor deoarece acestea puteau fi trimise prin poştă sau fax, astfel cum reclamantul a procedat în cazul tuturor cererilor transmise instanţei.
În consecinţă, nu se poate reţine încălcarea dreptului la apărare al apelantului reclamant sub acest aspect.
Cât priveşte analizarea obiecţiunilor formulate la raportul de expertiză medico-legală, ataşate cererii de recurs, o asemenea verificare nu se poate realiza de către prezenta instanţă, expertiza nefiind probă admisibilă în această fază procesuală, în raport de dispoziţiile art. 305 C. proc. civ.
De asemenea, contestând, în esenţă, concluziile expertului referitoare la lipsa legăturii de cauzalitate între vătămarea corporală produsă reclamantului în urma accidentului de circulaţie şi afecţiunile ulterioare ale acestuia, pentru care s-a prescris un anumit tratament medical conform actelor medicale depuse la dosar, recurentul tinde la schimbarea situaţiei de fapt reţinută de instanţa de apel sub acest aspect, în raport de probele administrate în cauză. Or, cum s-a arătat deja, faţă de actuala structură a recursului, cele reţinute, în fapt, de instanţa anterioară nu mai pot fi reanalizate de prezenta instanţă.
Pe de altă parte, obiecţiunile respective, nefiind formulate în condiţiile legii, şi anume depuse în dosarul de apel, la termenul de judecată ulterior depunerii raportului de expertiză (în speţă, la termenul ulterior comunicării raportului, conform dispoziţiei instanţei), nici nu pot fi avute în vedere pentru casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, determinată de o eventuală insuficientă stabilire a situaţiei de fapt.
Nu subzistă nici susţinerile privind respingerea cererii de studiere a dosarului „în condiţiile accesibile reclamantului", ceea ce ar echivala cu interzicerea accesului la propriul dosar şi, în cele din urmă, cu imposibilitatea unui exerciţiu corespunzător al dreptului la apărare.
Astfel, din actele dosarului de apel, nu rezultă că reclamantul s-ar fi prezentat în instanţă şi i s-ar fi refuzat accesul la dosar şi nici ce constituie, în accepţiunea părţii menţionate, „condiţii accesibile de studiu".
Dimpotrivă, la cererea apelantului, i s-au comunicat acestuia copii de pe înscrisuri, raport de expertiză, încheieri, neexistând la dosar nicio cerere de studiu.
Într-adevăr, prin unele dintre cererile trimise instanţei prin fax, acesta solicită să i se asigure accesul la dosar, dar nu rezultă că acesta s-ar fi prezentat la sediul instanţei, ar fi cerut dosarul spre studiu, iar instanţa ar fi respins o asemenea cerere.
Prin urmare, criticile sus menţionate nu sunt întemeiate.
c. În ceea ce priveşte respingerea cererii de obligare a pârâtului la plata dobânzii convenţionale, Curtea de Apel, păstrând soluţia primei instanţe sub aspectul nulităţii clauzei din convenţia părţilor referitoare la cuantumul dobânzii, a considerat, în mod corect, că acordarea acesteia nu este posibilă raportat la dispoziţiile art. 5 şi 9 din OG nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţiile băneşti.
Instanţa de apel a reţinut că, prin înscrisul intitulat „Chitanţă", încheiat între părţi la 16 iulie2005, pârâtul s-a obligat să plătească reclamantului, pe parcursul lunilor august, septembrie şi octombrie, suma de 500 de lei cu titlu de despăgubiri materiale, reprezentând cheltuieli efectuate de acesta din urmă ca urmare a accidentării sale, cu o dobândă de 25% pe lună, calculată începând cu data încheierii convenţiei.
În mod corect, această instanţă a confirmat soluţia Tribunalului privind nulitatea clauzei referitoare la dobândă, faţă de dispoziţiile art. 5 şi 9 din OG nr. 9/2000.
Potrivit art. 5 alin. (1), „În raporturile civile dobânda nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an", în caz contrar, „obligaţia de a plăti o dobândă mai mare decât cea stabilită în condiţiile prezentei ordonanţe fiind nulă de drept".
Cum o dobândă de 25% pe lună depăşeşte, în mod neîndoielnic, limita procentului stabilit în art. 5, clauza convenţională este lovită de nulitate şi, ca atare, nu poate opera în favoarea reclamantului, chiar dacă este rezultatul acordului de voinţă al părţilor.
Aceasta nu înseamnă că este încălcat principiul forţei obligatorii a contractului între părţi, astfel cum este prevăzut de art. 969 C. civ., ci că, în materie de dobândă, în raporturile civile, se aplică regula prevăzută în OG nr. 9/2000, în sensul că aceasta nu poate fi depăşi, nici chiar prin convenţia părţilor, limita stabilită în art. 5, în caz contrar, clauza referitoare la obligarea debitorului la plata unei dobânzi mai mari fiind nulă de drept.
În cauza de faţă, constatând nulitatea clauzei privind obligarea pârâtului la plata unei dobânzi superioare celei prevăzute de lege, Curtea a procedat, printr-o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 1088 C. civ., la stabilirea în sarcina părţii menţionate a obligaţiei de plată a dobânzii legale.
Contrar susţinerilor recurentului, nu se poate contesta natura obligaţiei de plată a despăgubirilor aferente prejudiciului rezultat în urma accidentului, respectiv de obligaţie bănească, astfel încât art. 5 şi 9 din OG nr. 9/2000 sunt pe deplin incidente în cauză.
Cât priveşte pretinsele greşeli din considerentele instanţei de apel referitoare la faptul că dobânda de 25% pe lună nu ar avea legătură cu tratamentul efectuat ulterior accidentului şi că aceasta ar reprezenta o majorare a sumei stabilite de părţi pentru acest tratament, recurentul se află în eroare raportat la motivele pentru care plata dobânzii respective a fost înlăturată.
Instanţa de apel nu a adus o asemenea motivare în ceea ce priveşte stabilirea unui alt nivel al dobânzii, ci a făcut referire la textele de lege sus-menţionate, prin aplicarea cărora a rezultat că reclamantului i se cuvine doar dobânda legală aferentă despăgubirilor de 500 lei convenite de părţi.
În privinţa majorării despăgubirilor de la 500 lei la 1020 lei, instanţa de apel a constatat că aceasta nu se justifică determinat de cheltuielile pretinse de reclamant pentru un tratament despre care Curtea a considerat că nu are legătură de cauzalitate cu accidentul produs, aceste argumente nefiind avute în vedere referitor la dobânda convenită de părţi.
De asemenea, nu neîndeplinirea condiţiilor de valabilitate sau de opozabilitate ale convenţiei încheiate la 16 iulie 2005 au determinat respingerea cererii reclamantului cu privire la acordarea dobânzii de 25% pe lună, ci argumentele deja prezentate, referitoare la incidenţa art. 5 şi 9 din OG nr. 9/2000.
Cât priveşte dreptul reclamantului, în calitate de creditor al obligaţiei neexecutate privind plata despăgubirilor de 500 de lei, de a obţine îndeplinirea exactă a obligaţiei, cu obligaţia corelativă a debitorului, de a plăti daune interese pentru neexecutare, aceste dispoziţii legale, generice în materie de executare a obligaţiilor, trebuie raportate la dispoziţiile speciale în materie de obligaţii băneşti şi, respectiv, de dobânzi, astfel cum sunt reglementate în art. 1088 C. civ. şi în OG nr. 9/2000.
OG nr. 9/2000 reglementează, în prezent, dobânda legală şi, în art. 1, menţionează principiul potrivit căruia „Părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti".
Această libertate a voinţei părţilor este, totuşi, limitată la procentul de 50% pe an, cu care dobânda stabilită de părţi o poate depăşi pe cea legală.
Cum clauza din convenţia părţilor a vizat o dobândă mai mare, motiv pentru care a fost înlăturată, reclamantului nu i se cuvine decât dobânda legală, cum a reţinut, corect, instanţa de apel.
Având în vedere că, întotdeauna, obligaţiile băneşti pot fi executate în natură, neexecutarea unei asemenea obligaţii nu poate avea drept consecinţă obligarea debitorului la plata despăgubirilor compensatorii, care ar consta tot într-o sumă de bani, ci numai obligarea lui la plata despăgubirilor moratorii (pentru întârziere).
Or, în acest caz, însăşi legea evaluează prejudiciul produs creditorului prin lipsa de folosinţă a unei sume de bani şi acesta constă tocmai în cuantumul dobânzii legale datorate pe perioada întârzierii la executare.
În concluzie, în mod corect, Curtea de Apel a dispus obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente datoriei de 500 lei, până la executarea obligaţiei, şi nu a dobânzii convenite de părţi, de 25% pe lună.
Celelalte susţineri din cererea de recurs formulată de reclamant nu pot fi analizate deoarece nu se încadrează în cazurile de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Astfel, recurentul reclamant a mai arătat că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra declaraţiilor martorilor propuşi de pârât, asupra adresei din 11 martie 2008 emise de Asociaţia Veteranilor de Război, care era esenţială în rezolvarea cauzei, nu a înlăturat declaraţia martorului D.V., toate aceste afirmaţii vizând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 10 şi pct. 11 C. proc. civ., abrogate prin art. 1 pct. 1111 din OUG nr. 138/2000, introdus prin art. 1 pct. 49 din Legea nr. 219/2005, respectiv prin art. 1 pct. 112 din aceeaşi ordonanţă de urgenţă.
De asemenea, a prezentat circumstanţele producerii accidentului, avute în vedere şi de instanţele anterioare, a criticat Decizia deoarece, în mod greşit, instanţa de apel nu a reţinut legătura de cauzalitate dintre leziunile suferite în urma accidentului şi afecţiunile ulterioare ale reclamantului, sens în care ar fi trebuit să solicite opinia I.N.M.L. Bucureşti, şi nu a procedat la o analiză corectă a declaraţiilor martorilor, aspecte care ţin tot de stabilirea situaţiei de fapt pe aspectul în discuţie în raport de probele administrat şi nu mai pot fi reapreciate în faza procesuală actuală.
Mai susţine că, în mod nelegal, nu i s-a acordat beneficiul nerealizat ca urmare a neplăţii la timp a sumei datorate şi a dobânzii aferente, în cuantum de 1.000.000 euro, arătând că, dacă ar fi avut sumele de bani respective, ar fi demarat o afacere profitabilă.
Raportat la considerentele instanţei de apel, care a arătat că, în speţă, beneficiul nerealizat constă în dobânda legală aferentă despăgubirilor neachitate de pârât, recurentul nu a menţionat ce text de lege a fost încălcat în rezolvarea capătului de cerere respectiv, cu alte cuvinte, ce dispoziţie C. civ., neaplicată de această instanţă, îi permitea să obţină suma de bani pretinsă, cu titlu de beneficiu nerealizat, aferent neexecutării unei obligaţii băneşti.
Prin urmare, critica reprezintă o simplă afirmaţie, ce nu poate fi analizată din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
În aceeaşi manieră a procedat recurentul şi în privinţa neacordării daunelor cominatorii, nearătând ce text de lege care-i conferea dreptul la primirea lor nu a fost aplicat de Curte, precum şi în cazul daunelor morale, partea susţinând doar că, în mod greşit, nu au fost acordate despăgubirile pretinse cu acest titlu; or, Curtea de Apel a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 3000 de lei daune morale, susţinerea recurentului, pe lângă faptul că nu este dezvoltată, nici nu vizează soluţia pronunţată, în cauză, asupra acestei cereri.
Cât priveşte cheltuielile de judecată, susţine că suma de bani la care a fost obligat pârâtul cu acest titlu, de 274,94 lei, este insuficientă faţă de dovezile administrate în cauză, critică ce se circumscrie motivului de casare reglementat de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., în prezent abrogat.
În final, a susţinut incompleta motivare a deciziei, invocând în acest sens jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Boldea contra României.
Şi această critică nu este insuficient argumentată şi nu permite verificarea ei din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece recurentul nu arată care dintre susţinerile sale, prezentate, în apel, ca, de altfel, în toate fazele procesuale ale cauzei, într-o manieră nesistematizată, reprezenta un motiv de apel care nu a fost analizat de Curte şi, astfel, i s-ar fi adus atingere dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În concluzie, o parte dintre susţineri nu sunt susceptibile de încadrare, iar motivele ce au putut fi încadrate în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. nu sunt întemeiate, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant împotriva Deciziei nr. 13/ A din 27 ianuarie 2010, ca nefondat.
II. Recurentul pârât B.l. a criticat Decizia pe aspectul greşitei acordări a daunelor morale în favoarea reclamantului, argumentele sale fiind neîntemeiate.
Astfel, în mod corect, instanţa de apel a considerat că daunele morale nu sunt excluse de convenţia părţilor asupra întinderii prejudiciului material, neavându-şi izvorul în acordul de voinţă, ci în consecinţele de ordin negativ pe care accidentul provocat de pârât le-a produs asupra stării de sănătate şi confortului fizic şi psihic al reclamantului.
De asemenea, şi în absenţa criteriilor legale în configurarea unor asemenea daune, în mod corect, Curtea avut în vedere o serie de elemente relevante în evaluarea lor, rezultat al jurisprudenţei create, cu aceeaşi valoare juridică, ca şi în cazul în care ar fi fost prevăzute în lege, şi anume importanţa şi gravitatea prejudiciului nepatrimonial produs, raportat şi la criteriul echităţii, în sensul unui echilibru între satisfacţia de ordin patrimonial cuvenită reclamantului pentru disconfortul fizic produs în urma accidentului şi implicaţiile de ordin financiar asupra patrimoniilor părţilor.
Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel nu a avut în vedere tratamentul medical prescris prin adeverinţele şi actele medicale ulterioare producerii accidentului, care au fost înlăturate în mod expres de Curte, ci „durerile fizice şi disconfortul psihic cauzate de atingerile aduse sănătăţii şi integrităţii corporale a reclamantului", aspecte care ţin de latura nepatrimonială a prejudiciului.
Vătămarea integrităţii corporale a unei persoane se poate concretiza nu numai într-un prejudiciu patrimonial determinat şi evaluabil în bani, constând, ca în speţă, în cheltuielile medicale aferente refacerii sănătăţii, dar şi într-un alt prejudiciu, care lipseşte persoana, chiar pentru o perioadă de timp determinată, de posibilitatea deplină de a se bucura de confortul fizic corespunzător unei persoane sănătoase.
Tocmai un asemenea prejudiciu a fost avut în vedere de Curte, care a considerat că acordarea sumei de 3000 de lei pentru suferinţele fizice şi psihice create reclamantului reprezintă o sumă de bani corespunzătoare pentru diminuarea acestui disconfort.
Cât priveşte faptul că daunele morale nu ar fi fost dovedite, această susţinere pune în discuţie motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ. şi care nu mai poate fi analizat pentru considerentele deja arătate în precedent, iar susţinerea privind cuantumul prea mare al sumei de bani acordate cu acest titlu este o simplă afirmaţie de ordin subiectiv, care nu se încadrează, de asemenea, în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Atât timp cât instanţa şi-a argumentat soluţia pronunţată pe aspectul daunelor morale, prezentând criteriile avute în vedere la stabilirea lor, cuantumul sumei acordate reprezintă aprecierea acestei instanţe şi care nu poate fi cenzurată, în recurs, decât dacă ar fi rezultatul unor chestiuni de nelegalitate, ceea ce nu este cazul.
Referitor la stabilirea unui termen de 6 luni înăuntrul căruia recurentul pârât să poată executa obligaţia de plată a acestei sume, determinat de absenţa veniturilor părţii, Înalta Curte constată că o asemenea cerere trebuia formulată în faţa instanţei de apel, având în vedere că apelul declarat de reclamant viza şi neacordarea daunelor morale, existând riscul pentru pârât ca apelul să fie admis pe acest capăt din cererea de chemare în judecată, ceea ce s-a şi întâmplat.
Conform art. 262 C. proc. civ., termenul de graţie, în cazul în care se admite o asemenea cerere, se acordă prin hotărârea care dezleagă pricina, în consecinţă, prin cea care rezolvă fondul cauzei.
Cum o asemenea cerere nu a fost formulată în apel, prezenta instanţă nu o poate analiza direct în recurs, nefiind în ipoteza rejudecării cauzei după casare sau modificare, caz în care ar fi putut avea în vedere această cerere.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat, faţă de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 8 din acelaşi cod nu au fost avute în vedere de prezenta instanţă deoarece textele de lege respective au fost invocate în mod formal, criticile recurentului pârât nesubsumându-se acestor cazuri.
III. Recurentul reclamant a criticat şi încheierile ulterioare Deciziei recurate nr. 7/CA din 24 martie 2010, prin care s-a respins, ca nefondată, cererea de lămurire cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului acestei decizii, precum şi încheierea pronunţată la 15 aprilie 2010, prin care s-a respins cererea de îndreptare a erorii materiale din încheierea nr. 7/CA din 24 martie 2010, ambele formulate de partea menţionată.
Susţine că aceste cereri nu au fost analizate, de către instanţă, afirmaţie neîntemeiată deoarece, în considerentele celor două încheieri, instanţa de apel a redat, în mod clar şi convingător, argumentele pentru care cele două cereri sunt neîntemeiate, argumente care au fost expuse şi în cuprinsul considerentelor de faţă.
În esenţă, cu privire la solicitarea de lămurire a deciziei, instanţa de apel, redând conţinutul acestei cereri, a constatat că susţinerile apelantului nu se încadrează în art. 2811 C. proc. civ., deoarece nu vizează dispozitivul deciziei, ci chestiuni preliminare, care au fost, oricum, analizate în partea introductivă a hotărârii, sau modalitatea de analiză a materialului probator, care, de asemenea, nu poate fi cenzurată decât pe calea recursului, instanţa ce a pronunţat hotărârea în urma acestei analize neputând reveni asupra soluţiei date.
Referitor la cea de-a doua cerere, de îndreptare a erorilor materiale pretins strecurate în încheierea din 24 martie 2010, Curtea a considerat că modul de rezolvare a cererii de lămurire a deciziei nu poate constitui obiect de îndreptare, deoarece nu constituie o eroare materială sau o omisiune în sensul art. 281 C. proc. civ.
Aceste argumente au condus la respingerea celor două cereri, prin încheierile atacate, neputându-se reţine, în consecinţă, nemotivarea soluţiilor adoptate, în condiţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Cât priveşte neanalizarea cererii reclamantului de renunţare la cetăţenia română, aceasta nu putea forma obiect de analiză al instanţei de apel, în condiţiile art. 281 sau 2811 C. proc. civ., implicând o altă procedură de soluţionare şi alte organisme decât Curtea de Apel Târgu Mureş, conform capitolelor V şi VI din Legea cetăţeniei române nr. 21/1991 republicată.
Ca atare, şi recursul declarat de reclamant împotriva încheierii nr. 7/CA din 24 martie 2010 şi încheierii pronunţate la 15 aprilie 2010, ambele în Camera de Consiliu, de Curtea de Apel Târgu Mureş, urmează a fi respins, ca nefondat, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) din Cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul S.E.C. şi de pârâtul B.F. împotriva Deciziei nr. 13/A din 27 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, precum şi pentru cauzele privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.E.C. împotriva încheierilor nr. 7/CA din 24 martie 2010 şi din 15 aprilie 2010 ale Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, precum şi pentru cauzele privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3398/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3277/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
