ICCJ. Decizia nr. 3321/2012. Civil. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3321/2012
Dosar nr. 1061/57/2011
Şedinţa publică de la 11 septembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia comercială, la data de 13 septembrie 2011, sub nr. 1061/57/2011, contestatorul SC F.P. SA Bucureşti a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei comerciale nr. 715/2011 din 01 iunie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia comercială, în dosarul nr. 5521/85/2010, solicitând admiterea contestaţiei în anulare, anularea deciziei atacate şi, în urma rejudecării recursului, admiterea acestuia şi modificarea sentinţei primei instanţe, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.
La termenul de judecată din data de 16 noiembrie 2011, contestatorul SC F.P. SA Bucureşti a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 59 şi art. 61 alin. (2) din O.G. nr. 18/2010, depunând, în acest sens, cerere scrisă la dosar, solicitând să se constate ca excepţia formulată este admisibilă, în conformitate cu prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, şi înaintarea dosarului către Curtea Constituţională, competentă să se pronunţe asupra constituţionalităţii art. 59 şi art. 61 alin. (2) din O.G. nr. 18/2010.
La termenul de judecată din data de 07 decembrie 2011, instanţa a pus în discuţia părţilor cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocată de contestator, şi, după ce a luat concluziile părţilor asupra acestei excepţii, deliberând, a respins, ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 59 şi 61 alin. (2) din O.G. nr. 18/2010, în raport cu prevederile art. 44, art. 45, art. 135 şi, respectiv, art. 56, coroborat cu art. 16 din Constituţie.
În baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, raportat la alin. (1) a aceluiaşi articol din lege, instanţa a apreciat că excepţia nu are legătură cu prezenta cauză, al cărui obiect îl constituie contestaţia în anulare, în această fază, arătând că doar în ipoteza admiterii contestaţiei s-ar rediscuta fondul.
În acest sens s-a reţinut că, sub aspectul admisibilităţii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, contestatorul a arătat că textul legal atacat este cuprins într-o ordonanţă a guvernului (O.G. nr. 18/2010), fiind, astfel, obiect al controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, că respectivul text legal nu a fost declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi nici pe calea controlului exercitat cu ocazia legiferării, iar textele de lege în discuţie sunt fundamentale pentru soluţionarea cauzei.
A apreciat instanţa că, în speţă, textul art. 59 şi art. 61 alin. (2) din O.G. nr. 18/2010, a căror neconstituţionalitate a fost invocată de către contestator, nu are legătură cu cauza în cadrul căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, obiectul acesteia fiind reprezentat de o contestaţie în anulare a deciziei comerciale nr. 15/2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, cadrul de soluţionare al acestei căi extraordinare de atac fiind reprezentat de dispoziţiile art. 317- 321 C. proc. civ.
În aceste condiţii, instanţa a apreciat cererea de sesizare a Curţii Constituţionale că este inadmisibilă, prevederile a căror pretinsă neconstituţionalitate a fost invocată - art. 59 şi art. 61 alin. (2) din O.G. nr. 18/2010 - neavând incidenţă asupra modului de soluţionare a contestaţiei în anulare din dosarul nr. 1061/57/2011 al Curţii de Apel Alba lulia.
Împotriva soluţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, reprezentantul contestatorului a arătat, în şedinţă publică, că înţelege să declare recurs.
La data de 12 decembrie 2011, contestatorul SC F.P. SA Bucureşti a depus, în scris şi motivat, recursul declarat împotriva încheierii pronunţate de Curtea de Apel Alba-Iulia în data de 07 decembrie 2011, prin care a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale în dosarul nr. 5521/85/2010, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a încheierii recurate, iar, pe fond, admiterea cererii privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 59 şi 61 alin. (2) din O.G. nr. 18/2010.
În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile art. 3041 C. proc. civ., recurentul - contestator SC F.P. SA Bucureşti a invocat, în esenţă, următoarele motive:
I. Dreptul de a ridica excepţia de neconstituţionalitate este înscris în Constituţie şi în lege şi nu este limitat de nici o altă normă.
Art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind Organizarea Curţii Constituţionale instituie un drept de acces la procedura controlului de constituţionalitate, care poate fi exercitat „în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia";.
Singurele condiţii de exercitare a acestui drept sunt cele înscrise în art. 29 din Legea nr. 47/1992. Dreptul în discuţie nu este limitat în mod expres nici de art. 318 C. proc. civ., precum nici de o altă prevedere C. proc. civ.; or, exercitarea unui drept poate fi limitată numai în mod expres.
II. Excepţia invocată are legătură cu soluţionarea cauzei.
Noţiunea de soluţionare a cauzei în faza contestaţiei în anulare.
În acest sens, a susţinut recurentul - contestator, la soluţionarea admisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa nu poate aprecia soluţia cu privire la contestaţia în anulare şi cu atât mai puţin asupra judecării recursului. De aceea, la pronunţarea asupra excepţiei, recursul şi contestaţia în anulare aparţin aceleiaşi cauze. Cu alte cuvinte, instanţa este învestită simultan cu 3 acţiuni: excepţia de neconstituţionalitate, contestaţia în anulare şi recursul.
Prin urmare, arată recurentul - contesta tor, excepţia de neconstituţionalitate are legătură cu soluţionarea cauzei, în înţelesul art. 29, chiar dacă nu are legătură cu temeiul procedural al contestaţiei în anulare.
La data de 10 septembrie 2012, intimata Societatea Naţională de gaze Naturale „R."; SA Mediaş a depus întâmpinare la dosar, prin care a solicitat respingerea recursului, în principal - ca fiind lipsit de interes, şi, în subsidiar - ca nefondat.
Examinând, cu prioritate, excepţia lipsei de interes invocată, în conformitate cu prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte constată că aceasta este nefondată.
Astfel, intimata Societatea Naţională de Gaze Naturale „R."; SA Mediaş a invocat excepţia lipsei de interes a declarării recursului de către contestatorul SC F.P. SA Bucureşti, pe care o deduce din soluţionarea, în mod irevocabil, a contestaţiei în anulare în cadrul căreia a invocat excepţia de neconstituţionalitate, fiind evident ca nu se va mai trece la rejudecarea recursului, şi, cu atât mai mult, în acest moment, nu există interesul/ folosul practic în susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.
Excepţia este vădit nefondată; pentru exercitarea recursului trebuie îndeplinite condiţiile generale necesare pentru exerciţiul acţiunii civile, deoarece activitatea juridică nu poate fi iniţiată şi întreţinută fără justificarea unui interes.
Or, în cauza, interesul promovării de către contestator a căii de atac a recursului este dat tocmai de soluţia pronunţată, în defavoarea acestuia, asupra cererii sale de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate şi nu poate fi reapreciat după cum contestaţia în anulare, în cadrul căreia a fost invocată, ar ti fost soluţionată în mod irevocabil.
Aşa fiind, întrucât contestatorul justifică un interes actual în promovarea recursului, excepţia invocată de către intimată urmează a fi respinsă, ca nefondată.
Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, înalta Curte, în majoritate, constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
După cum rezultă din analiza dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, modificată şi republicată, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia";.
Potrivit dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională poate fi sesizată cu o excepţie de neconstituţionalitate a unei legi sau ordonanţe, ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, dacă respectiva excepţie este ridicată de una din părţile unui litigiu aflat în curs de judecată, ori de instanţa de judecată din oficiu, dacă dispoziţiile a căror neconstituţionalitate se invoca au legătură cu soluţionarea cauzei şi nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Rezultă, aşadar, că alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, prevede condiţii privind atât obiectul excepţiei de neconstituţionalitate - respectiv, legi sau ordonanţe în vigoare sau dispoziţii în vigoare ori asemenea acte normative -, cât şi o condiţie relativă la existenţa unei legături între norma atacată sub aspectul constituţionalităţii şi obiectul cauzei cu soluţionarea căreia a fost învestită instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate.
Potrivit art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerinţe stipulate expres de textul legislativ: a) starea de proces ivita te, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului; b) activitatea legii, în sensul că excepţia priveşte un act normativ, lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare; c) prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale; d) interesul procesual al rezolvării prealabile a excepţiei de neconstituţionalitate.
Pentru admisibilitatea sesizării Curţii Constituţionale aceste condiţii trebuie îndeplinite cumulativ, astfel că, neîndeplinirea uneia dintre aceste cerinţe conduce la respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu respectiva excepţie de neconstituţionalitate.
Instanţa de judecată în faţa căreia s-a invocat o excepţie de neconstituţionalitate nu are competenţa examinării acesteia, ci exclusiv a pertinenţei excepţiei, în sensul legăturii ei cu soluţionarea cauzei, în orice fază a procesului şi oricare ar fi obiectul acestuia, şi a îndeplinirii celorlalte cerinţe legale.
În cauză, excepţia de neconstituţionalitate invocată privind dispoziţiile art. 59 şi art. 61 alin. (2) din O.G. nr. 18/2010, raportat la art. 44, art. 45 şi art. 13.5, precum şi art. 56, coroborat cu art. 16 din Constituţia României, vizează texte de lege care sunt în vigoare şi nu s-au constatat, anterior, printr-o decizie a Curţii Constituţionale, că sunt neconstituţionale.
Referitor la condiţia de admisibilitate privind legătura cu soluţionarea cauzei, este de observat că raportul cu soluţionarea cauzei trebuie să privească incidenţa dispoziţiei legale, a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată, în privinţa soluţiei ce se va pronunţa asupra cauzei deduse judecăţii, adică, a obiectului procesual aflat pe rolul instanţei judecătoreşti.
Astfel, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Aceasta presupune, pe de o parte, existenţa unei legături directe dintre norma contestată şi soluţia procesului principal, iar, pe de altă parte, rolul concret pe care îl avea decizia sa în proces, ea trebuind să aibă efecte materiale asupra conţinutului deciziei judecătorului.
Dreptul de a invoca o excepţie de neconstituţionalitate este un drept subiectiv, protejat de lege, care nu are caracter absolut şi trebuie exercitat în condiţiile şi în limitele stabilite de lege (cu bună - credinţă), cu respectarea scopului legii, şi nu pentru a se încerca denaturarea legii sau a se împiedica aplicarea unei instituţii şi norme legale.
În speţă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurentul - contestator SC F.P. SA Bucureşti a îndeplinit numai trei dintre cerinţele art. 29 din Legea nr. 47/1992, în sensul că: a fost invocată de recurent în cadrul unui proces pendinte pe rolul unei instanţe de judecată, iar, până în prezent, Curtea Constituţională nu a declarat neconstituţional textul art. 59 şi art. 61 alin. (2) din O.G. nr. 18/2010, deşi în legătură cu acesta s-a mai invocat excepţia de neconstituţionalitate, în cadrul altor litigii, excepţie respinsă de către Curtea Constituţională.
Din analiza normelor criticate sub aspectul constituţionalităţii, prin raportare la obiectul cauzei în cursul judecării căreia a rost invocată excepţia, se constată că în mod just instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare formulate de contestator a constatat inadmisibilitatea excepţiei, deoarece normele criticate nu au legătură cu soluţionarea cauzei în cadrul căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, obiectul acesteia fiind reprezentat de o contestaţie în anulare împotriva deciziei comerciale nr. 715/2011 din 01 iunie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia comercială, în dosarul nr. 5521/85/2010, cadrul de soluţionare al acestei căi extraordinare de atac fiind reprezentat de dispoziţiile art. 317-321 C. proc. civ.
Astfel, în mod întemeiat a apreciat prima instanţă că recurentul nu a oferit temeiuri care să dovedească existenţa unei legături între excepţia invocată şi soluţionarea cauzei, constatându-se în mod just că excepţiile de neconstituţionalitate invocate nu îndeplineau cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, fiind inadmisibile, hotărârea pronunţată fiind legală, temeinică şi complet motivată.
Se reţine, aşadar, că nu pot fi primite criticile invocate în recurs, soluţia pronunţată asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocate reprezentând o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor legale incidente, fiind legală, temeinică şi riguros argumentată, instanţa având în vedere obiectul excepţiei invocate în raport de obiectul cauzei în cadrul căreia a fost ridicată.
În aceste condiţii, în mod corect prima instanţă a constatat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este inadmisibilă, prevederile a căror pretinsă neconstituţionalitate a fost invocată, art. 59 şi art. 61 alin. (2) din O.G. nr. 18/2010, neavând incidenţă asupra modului de soluţionare a contestaţiei în anulare din dosarul nr. 1061/57/2011 al Curţii de Apel Alba-Iulia.
Faţă de cele de mai sus, constatându-se că nu a avut loc o încălcare sau aplicare greşită a legii de către instanţa Curţii de Apel Alba-Iulia, înalta Curte, în majoritate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat de recurentul-contestator SC F.P. SA Bucureşti, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUME LE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia lipsei de interes, invocată de către intimata S.N.G.N. R. SA Mediaş, ca nefondată.
Respinge recursul declarat de recurentul-contestator SC F.P. SA Bucureşti împotriva încheierii din 07 decembrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia a Il-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3243/2012. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 333/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
