ICCJ. Decizia nr. 3246/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Timiș, la data de 29 mai 2008, reclamanții H.E. și H.I. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român, reprezentat de Consiliul Local al Municipiului Timișoara și de Ministerul Economiei și Finanțelor, precum și Consiliul Județean Timiș, solicitând obligarea pârâtului Statul Român să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul înscris în CF nr. X Timișoara, nr. top X, constând în teren în suprafață de 7.632 mp, situat în Timișoara, str. A., să se dispună radierea dreptului de proprietate al Statului Român și intabularea dreptului lor în cartea funciară, cu titlu de restabilire a situației anterioare, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
Reclamanții au susținut în motivarea acțiunii că au dobândit terenul revendicat în anul 1973, cu titlul de cumpărare, odată cu imobilul cu nr. top Y înscris în aceeași carte funciară. în 1981, ca urmare a plecării lor din țară, imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974, în aplicarea căruia s-a emis Decizia nr. 2708 din 22 decembrie 1980 a fostului Consiliu Popular al Județului Timiș. Prin această decizie, s-au stabilit despăgubiri în sumă de 2.815 RON pentru construcții, iar terenul a fost preluat de stat fără plata vreunei despăgubiri.
Construcțiile înscrise pe parcela cu nr. top Y au fost cumpărate de numiții S.L. și S.C., în temeiul Legii nr. 112/1995, dreptul lor fiind intabulat în cartea funciară la data de 24 iulie 2003. Prin urmare, în prezent, în cartea funciară figurează ca proprietari ai casei cumpărătorii menționați, iar ca proprietar al terenului Statul Român. în acest context, reclamanții înțeleg să revendice, prin comparare de titluri, imobilul cu nr. top X, constând în terenul de 7.632 mp, care excede suprafeței aferente construcțiilor vândute de stat.
Prin Sentința civilă nr. 3572/PI din 30 octombrie 2008, Tribunalul Timiș, secția civilă, a respins acțiunea.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că excepția inadmisibilității prezentei acțiuni este întemeiată, astfel că a fost admisă, cu prioritate și în consecință a fost respinsă acțiunea reclamanților ca inadmisibilă, constatând că nu se mai impune analizarea celorlalte excepții invocate și nici a considerentelor privind fondul pricinii.
împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termenul legal, reclamanții H.E. și H.I., solicitând desființarea ei și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Timiș, invocând în drept art. 297 alin. (1) C. proc. civ. și motivând, în esență, că în mod greșit prima instanță a respins ca inadmisibilă acțiunea, întrucât procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 are caracter preponderent administrativ și reprezintă o alternativă la acțiunea de față, de drept comun, formulată ca o acțiune în revendicare prin comparare de titluri.
Intimații Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, Consiliul Județean Timiș și Satul Român prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea apelului reclamanților, iar numiții S.L. și S.C. au formulat cerere de intervenție accesorie, în interesul pârâților Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara, Ministerul Finanțelor și Consiliul Județean Timiș, solicitând respingerea ca nefondat a apelului reclamanților. Au arătat, în motivare, că ei sunt proprietarii casei de locuit situată în Timișoara str. A., dobândind imobilul prin cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, acesta fiind înscris alături de terenul revendicat în CF nr. X Timișoara, nr. cadastral X, Y.
Prin Decizia civilă nr. 80/A din 9 aprilie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, a fost admis apelul declarat de reclamanții H.E. și H.I. împotriva Sentinței civile nr. 3572/PI din 30 octombrie 2008, pronunțată de Tribunalul Timiș, care a fost desființată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. Prin aceeași decizie a fost respinsă cererea de intervenție accesorie în interesul pârâților Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara, Ministerul Finanțelor București și Consiliul Județean Timiș formulată, de intervenienții S.L. și S.C.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut că se impune soluționarea acțiunii reclamanților, pe fond, sub toate petitele ei, în raport cu incidența textelor legale în vigoare și în limitele dispozițiilor art. 129 C. proc. civ. Instanța de apel a apreciat că în mod greșit cauza a fost soluționată de către prima instanță pe excepția inadmisibilității acțiunii, ceea ce echivalează cu un blocaj al accesului în justiție, contrar jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.
S-a mai reținut că, în raport de prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, instanța de judecată era abilitată să verifice valabilitatea titlului Statului, de preluare, prin comparație cu titlul reclamanților asupra imobilului în discuție, în condițiile în care acesta a trecut fără o justă și echitabilă plată, în proprietatea Statului Român, în temeiul art. 2 din Decretul nr. 223/1974, coroborat cu art. 13 alin. (3) din Legea nr. 59/1974, urmând a fi verificată respectarea Constituției, a legilor în vigoare și angajamentele internaționale la care Statul Român era parte la acea vreme, respectiv Constituția din 1965, art. 481 C. civ., Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948, Acordul de la Helsinki din 1975, primul Protocol adițional la Convenție, ratificat de România în 1994, toate aceste dispoziții legale reglementând ocrotirea și garantarea dreptului de proprietate al reclamanților, la data preluării imobilului de către Statul Român.
în considerentele deciziei din apel s-a mai arătat că prima instanță urmează să aprecieze dacă reclamanții au un drept de proprietate recunoscut de Convenție, față de obiectul cererii lor și, prin compararea titlurilor de proprietate, prin prisma dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, față de dispozițiile art. 480 și 481 C. civ., prin raportarea acestor texte legale la art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Curtea a considerat că această soluție se impune în speță, deoarece, privitor la modul de soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii reclamanților, prima instanță a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică, întrucât valorifică raportul dintre legea specială și legea generală, în mod greșit, făcându-se abstracție de starea de fapt specifică pricinii și particularitățile ei concrete.
împotriva Deciziei civile nr. 80/A din 09 aprilie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara au declarat recurs pârâții Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, Consiliul Local al Municipiului Timișoara și intervenienții S.C. și S.L.
Prin Decizia civilă nr. 1593 din 10 martie 2010, înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursurile, a casat decizia recurată și a dispus trimiterea cauzei la aceeași instanță de apel, pentru rejudecarea apelului.
în considerentele deciziei de casare, instanța de recurs a reținut că în mod greșit s-a făcut aplicarea art. 297 alin. (1) teza I C. proc. civ. Tribunalul, ca instanță de fond, a concluzionat că reclamanții nu beneficiază de protecția oferită proprietarului unui bun imobil prin intermediul acțiunii în revendicare prevăzută de art. 480 C. civ., reținând totodată și faptul că reclamantul nu a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001. Așa fiind, rezultă că tribunalul a primit apărarea prin care pârâții negau existența în cauza dedusă judecății a raportului de drept material specific acțiunilor în revendicare și aceasta, nu pe cale de excepție procesuală și fără vreo cercetare a fondului, ci, dimpotrivă, urmare a analizării temeiniciei cererii cu judecata căreia a fost învestit. în consecință, în mod greșit s-a admis apelul și, în baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ., s-a dispus desființarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu ignorarea caracterului devolutiv specific căii de atac a apelului.
Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara, urmare a casării cu trimitere spre rejudecarea apelului.
Prin concluziile scrise depuse la dosar și notele de ședință, pârâtul Primarul Municipiului Timișoara a reiterat inadmisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun, întrucât reclamanții nu au uzat de procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, s-a invocat incidența dispozițiilor art. 1200 pct. 4 raportate la art. 1202 alin. (2) C. civil, care reglementează prezumția de lucru judecat, în sensul că într-o acțiune civilă anterioară, ce a constituit obiectul Dosarului Tribunalului Timiș, având ca obiect revendicarea de drept comun a aceluiași imobil ce face obiectul dosarului de față, prin Sentința civilă nr. 152 din 24 ianuarie 2007 s-a admis excepția inadmisibilități acțiunii, hotărâre menținută irevocabil prin decizia instanței de recurs.
Pe fondul cauzei, s-a precizat că imobilul în litigiu, situat administrativ în Timișoara, str. M. a fost inclus în inventarul domeniului public al Municipiului Timișoara, întocmit conform Legii nr. 213/1998, aprobat prin Hotărârea Consiliului Local nr. 166/2003 și atestat prin H.G. nr. 1016/2005.
Prin Decizia nr. 696 din 5 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți.
în considerentele acestei decizii s-a reținut că, potrivit art. 1201 C. civ., este lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și împotriva lor în aceeași calitate, iar potrivit art. 166 C. proc. civ., excepția puterii de lucru judecat poate fi invocată de părți sau de instanță din oficiu în orice fază a judecății, chiar și înaintea instanței de recurs.
în raport de hotărârea judecătorească pronunțată în Dosarul Tribunalului Timiș, irevocabilă, Curtea a reținut incidența excepției autorității de lucru judecat.
Astfel, în dosarul menționat, reclamanții H.E. și H.I. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Statul Român, reprezentat de Consiliul Local al Municipiului Timișoara, Consiliul Județean Timiș, SC O.J.C.V.L.T. SRL, S.L., S.C. și Ministerul Finanțelor Publice, să se constate nulitatea absolută a actului de trecere în proprietatea statului a imobilului înscris în CF nr. X Timișoara, nr. top X și nr. top Y situat administrativ în Timișoara, str. A., compus din grădină, casă și curte, în suprafață totală de 8.198 mp; să se constate că imobilul descris a trecut în proprietate Statului Român fără titlu valabil; să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 între Statul Român și pârâții S.L. și S.C., având ca obiect construcțiile; să se dispună rectificarea CF nr. X Timișoara, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtului Statul Român asupra terenului aferent celor două parcele nr. X și Y, precum și a dreptului de proprietate al pârâților S. asupra construcțiilor și reînscrierea dreptului de proprietate asupra întregului imobil în favoarea reclamanților, condiționat de restituirea despăgubirilor în sumă de 2.815 RON pe care le-au încasat pentru construcții, actualizate cu rata inflației. în subsidiar, s-a solicitat ca, în ipoteza în care instanța consideră valabil contractul de vânzare-cumpărare încheiat între Statul Român și chiriași, să se dispună doar restituirea în natură a restului de teren, care nu este aferent construcțiilor vândute și care are o întindere de 7.632 mp.
Temeiul de drept invocat de reclamanți în cadrul acestui proces au fost dispozițiile art. 480,art. 481 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului precum și normele constituționale, atât cele actuale cât și cele în vigoare la data naționalizării, respectiv Constituția din anul 1965, precum și art. 948 și 968 C. civ., asociate cu dispozițiile art. 34 din Decretul-Lege nr. 115/1938, reluate și în prevederile Legii nr. 7/1996.
în acest proces s-a pronunțat Sentința civilă nr. 152 din 24 ianuarie 2007 a Tribunalului Timiș, care a admis excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare de drept comun, excepție invocată de pârâtul Consiliul Județean Timiș și a respins acțiunea formulată de reclamanții H.E. și H.I., ca inadmisibilă.
Deși prin Decizia civilă nr. 341/A din 20 iunie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, s-a admis apelul declarat de reclamanți împotriva Sentinței civile nr. 152 din 24 ianuarie 2007 a Tribunalului Timiș și s-a dispus desființarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond la aceeași instanță, prin Decizia civilă nr. 1774/R din 17 martie 2008 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, ca instanță de recurs, s-au admis recursurile pârâților împotriva Deciziei civile nr. 341/A din 20 iunie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, pe care a modificat-o, în sensul respingerii apelului reclamanților și menținerii ca legală a Sentinței civile nr. 152 din 24 ianuarie 2007 a Tribunalului Timiș.
în raport de caracterul irevocabil al acestei hotărâri judecătorești, Curtea a reținut că, în prezentul dosar, operează prezumția lucrului judecat, existând o identitate de părți, cauză și obiect, întrucât finalitatea ambelor acțiuni o constituie revendicarea unui imobil trecut în proprietatea Statului Român și ulterior, înstrăinat în favoarea unor persoane fizice.
în dosarul de față, reclamanții H.E. și H.I. au solicitat instanței la 26 mai 2008 (la două luni după ce irevocabil s-a respins ca inadmisibilă aceeași acțiune în revendicare imobiliară de drept comun), în contradictoriu cu Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara, Consiliul Județean Timiș și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, obligarea lor să le lase, în deplină proprietate și posesie, imobilul; să se dispună radierea dreptului de proprietate al Statului Român din CF nr. X Timișoara, aferentă acestui imobil și intabularea dreptului lor, cu titlu de restabilire a situației anterioare. Prin precizarea de acțiune depusă ulterior, reclamanții au înțeles să cheme în judecată alături de ceilalți pârâții și Municipiul Timișoara, reprezentat de Primarul Municipiului Timișoara.
Din examinarea obiectului celor două acțiuni în revendicare de drept comun, formulate de reclamanții H.E. și H.I., Curtea a reținut fără dubiu că finalitatea urmărită de aceștia prin promovarea mai multor acțiuni în revendicarea imobilului naționalizat, o constituie redobândirea proprietății asupra acestuia, prin constatarea nevalabilității titlului statului și rectificarea cărții funciare, cu restabilirea situației anterioare de CF.
Deși în apărare, relativ la excepția puterii lucrului judecat invocată de pârât, reclamanții, prin apărător ales au susținut că în cauză nu există identitate de obiect, Curtea a reținut că nu este nevoie ca obiectul să fie formulat în ambele acțiuni în același mod, ci este suficient ca din cuprinsul acțiunilor să rezulte că este același, iar scopul final urmărit de reclamanți este identic în ambele acțiuni, chiar dacă în primul litigiu s-a discutat numai pe cale incidentală un drept invocat de o parte, soluția dată de instanță are putere de lucru judecat într-o nouă acțiune în care se încearcă valorificarea aceluiași drept.
Totodată, sub aspectul identității de cauză, ca și condiție imperativă cerută pentru a opera excepția puterii lucrului judecat, ceea ce interesează este cauza raportului juridic, a dreptului pus în discuție (causa debendi), iar nu cauza acțiunii civile în ansamblul ei (causa petendi). Cauza dreptului constituie cauza cererii de chemare în judecată și identitatea ei în două litigii între aceleași părți, cu privire la același obiect .
Concluzionând, Curtea a reținut că, față de hotărârea judecătorească irevocabilă, având ca obiect acțiune în revendicare imobiliară de drept comun, în sensul respingerii ca inadmisibilă, promovarea unei noi acțiuni în revendicare imobiliară a aceluiași imobil, întemeiată pe aceleași dispoziții de drept comun, la numai două luni după respingerea irevocabilă a acelei anterioare, având însă aceeași finalitate, este inadmisibilă, întrucât operează excepția puterii lucrului judecat, conform celor de mai sus.
împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanții H.E. și H.I., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.
Fără a dezvolta în mod separat motivele de recurs invocate, recurenții au susținut următoarele:
- Instanța de apel a reținut în mod greșit ca fiind întrunite elementele autorității de lucru judecat. în primul proces, obiectul cererii de chemare în judecată a fost nulitatea deciziei de trecere a imobilului în proprietatea statului, nelegalitatea titlului statului, nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 și rectificarea cărții funciare, iar în prezenta cauză se solicită revendicarea prin comparare de titluri. De asemenea, în primul proces, acțiunea a vizat întregul imobil înscris în CF nr. X Timișoara, nr. top X și Y, construcții și teren în suprafață de 8.198 mp, iar în prezentul litigiu se revendică terenul în suprafață de 7.632 mp, de la nr. top X. Ca atare, nu există identitate de obiect, iar finalitatea este diferită;
- Pretinsa trecere a imobilului în domeniul public nu prezintă relevanță, deoarece înscrierea dreptului a avut loc la 4 iunie 2008, după formularea acțiunii de către reclamanți și înscrierea procesului în cartea funciară;
- Nu a fost avută în vedere Decizia nr. 33/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, care permite acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun. Această decizie, pronunțată la scurt timp după formulare acțiunii, determină o cauză diferită a acțiunii de față;
- A reține autoritatea de lucru judecat echivalează cu un tratament juridic diferit doar pe considerentul că reclamanții au formulat acțiunea înainte ca Decizia în interesul legii nr. 33/2008 să fie adoptată;
- S-a încălcat principiul obligativității deciziei de casare (art. 315 C. proc. civ.), prin care s-a dispus rejudecarea cauzei pe fond de către instanța de apel.
- Excepția autorității de lucru judecat a fost invocată de către pârâți în fața primei instanțe, care nu a analizat-o (deoarece a considerat că primează excepția inadmisibilității), iar pârâții nu au declarat apel împotriva sentinței;
Prin întâmpinările depuse la dosar, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș și intervenienții S.L. și S.C. au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. De asemenea, Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara, prin primar, au depus concluzii scrise, solicitând respingerea recursului declarat de reclamanți.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, care se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte reține următoarele:
Prima critică, ce vizează greșita aplicare a prevederilor art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ., este nefondată. în mod corect instanța de apel a reținut existența identității de părți, obiect și cauză, ca elemente ale autorității de lucru judecat.
Recurenții susțin că nu ar fi identitate de obiect și cauză, deoarece în primul proces, obiectul cererii de chemare în judecată a fost nulitatea deciziei de trecere a imobilului în proprietatea statului, nelegalitatea titlului statului, nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 și rectificarea cărții funciare, iar în prezenta cauză se solicită revendicarea prin comparare de titluri.
în realitate, ambele acțiuni au ca scop restituirea imobilului preluat de stat în mod abuziv, pe calea dreptului comun, cu ocolirea dispozițiilor speciale ale Legii nr. 10/2001.
Argumentul de bază, invocat în ambele cereri de chemare în judecată, pe care se construiește raționamentul demersurilor în instanță ale reclamanților, este acela al nevalabilității titlului statului. în prima acțiune, acest argument sprijină solicitarea reclamanților de a se dispune rectificarea cărții funciare, respectiv, radierea dreptului de proprietate al statului și înscrierea dreptului în favoarea reclamanților, cu consecința restituirii în natură a imobilului, iar în al doilea litigiu se utilizează același argument, al nevalabilității titlului statului, pentru a se susține preferabilitatea titlului reclamanților în raport cu cel al pârâtului Statul Român, în cadrul comparării titlurilor.
Acțiunea formulată în primul proces a fost respinsă în ansamblu ca fiind inadmisibilă, cu motivarea că o acțiune formulată pe calea dreptului comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, fără ca reclamanții să fi urmat procedura acestei legi speciale, nu poate fi examinată, deoarece tinde să eludeze dispozițiile legii speciale, obligatorie și derogatorie de la dreptul comun în materia imobilelor ce intră în domeniul său de aplicare.
Aceste argumente, care au justificat respingerea acțiunii anterioare, ca inadmisibilă, constituie motivele decisive, care vin în mod necesar să sprijine, să explice soluția adoptată de instanță și care se bucură de autoritate de lucru judecat întocmai ca dispozitivul hotărârii.
Față de soluția din primul litigiu, astfel cum a fost motivată, formularea unei noi acțiuni de drept comun, care să aibă ca scop restituirea imobilului, tot în afara procedurii legii speciale, este împiedicată de efectul negativ al puterii lucrului judecat al hotărârii anterioare, indiferent de împrejurarea că în prezenta cauză restituirea este cerută ca rezultat al comparării titlurilor, în timp ce în procesul anterior restituirea imobilului era consecința constatării nevalabilității titlului statului și rectificării cărții funciare.
Se mai susține de către recurenți că, în primul proces, acțiunea a vizat întregul imobil înscris în CF nr. X Timișoara, nr. top. X și Y, construcții și teren în suprafață de 8.198 mp, iar în prezentul litigiu se revendică terenul în suprafață de 7.632 mp, de la nr. top X. Situația învederată nu justifică concluzia recurenților, în sensul inexistenței identității de obiect, ci dimpotrivă, rezultă inechivoc faptul că, parțial, acțiunile au avut obiect identic, respectiv, restituirea terenului în suprafață de 7.632 mp, de la nr. top X.
Cea de-a doua critică, referitoare la inopozabilitatea trecerii imobilului în domeniul public, este străină de motivele care au fundamentat decizia instanței de apel. în decizia recurată nu s-a reținut, ca argument pentru respingerea acțiunii, împrejurarea că imobilul face parte din domeniu public. în consecință, înalta Curte nu consideră necesar să examineze problema includerii imobilului în domeniul public și afectele acesteia. O astfel de analiză s-ar fi justificat a fi făcută de instanța de apel, în eventualitatea admiterii prezentului recurs și a casării cu trimitere spre rejudecare (în măsura în care motivele de recurs pe aspectul autorității de lucru judecat ar fi fost găsite întemeiate).
în ceea ce privește pretinsa nesocotire a Deciziei nr. 33/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, înalta Curte constată că această decizie (prin care s-a statuat că: "în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice"), s-ar fi impus a fi aplicată doar în situația în care instanța, trecând peste excepția autorității de lucru judecat, ar fi procedat la judecarea pe fond a acțiunii în revendicare. în condițiile în care, așa cum s-a reținut anterior, excepția autorității de lucru judecat a fost în mod corect admisă, instanța de apel nu putea să mai analizeze și fondul cauzei, pentru a se pune problema modului de aplicare a deciziei în interesul legii.
Nu poate fi primită nici susținerea recurenților, în sensul că Decizia nr. 33/2008 a înalte Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, ar reprezenta un nou temei juridic al acțiunii în revendicare, de natură a înlătura autoritatea de lucru judecat a hotărârii date în procesul anterior. Potrivit art. 329 C. proc. civ., pe calea recursului în interesul legii se asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, deciziile date în interesul legii având scopul unificării practicii judiciare, nu acela de a crea noi reglementări care să constituie o cauză juridică nouă în sensul relevat de recurenți.
Se mai susține, în motivarea recursului, că recurenții ar fi discriminați prin soluția pronunțată de instanța de apel, deoarece faptul că au formulat acțiunea înainte ca Decizia în interesul legii nr. 33/2008 să fie adoptată nu poate justifica pronunțarea unei soluții pe temeiul autorității de lucru judecat.
Nici această critică nu poate fi primită, deoarece analiza discriminării presupune comparația între două situații, iar în prealabil acestei operațiuni, stabilirea categoriilor de subiecți în raport de care reclamanților din prezenta cauză li s-a aplicat în mod nelegitim un tratament diferențiat. Or, din critica acestora nu rezultă care este elementul de comparație, în raport de care se consideră discriminați.
în plus, efectele deciziei în interesul legii nu retroactivează și nu înlătură autoritatea de lucru judecat a hotărârilor irevocabile pronunțate anterior, acest principiu rezultând din prevederile art. 3307alin. (2) și (4) C. proc. civ.
Critica referitoare la încălcarea obligativității deciziei de casare este, de asemenea, nefondată. Prin Decizia civilă nr. 1593 din 10 martie 2010, înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, urmare a casării deciziei din apel, nu a trimis cauza spre rejudecare pe fond, așa cum susțin recurenții, ci a dispus rejudecarea apelului. Motivul casării cu trimitere spre rejudecare a fost acela că instanța de apel a făcut aplicarea greșită a prevederilor art. 297 alin. (1) teza I C. proc. civ., în condițiile în care calea de atac a apelului este devolutivă, permițând tribunalului să finalizeze judecata printr-o decizie care să păstreze sau să înlocuiască hotărârea ce a fost apelată (conform art. 296 C. proc. civ.).
în rejudecarea apelului, pârâții au reiterat excepția autorității de lucru judecat, excepție de ordine publică pe care instanța de apel avea obligația să o soluționeze.
împrejurarea că excepția autorității de lucru judecat a fost invocată de către pârâți și în fața primei instanțe, iar aceștia nu au declarat apel împotriva sentinței, nu înlătură posibilitatea reiterării excepției în faza rejudecării apelului declarat de reclamanți. Astfel cum arată chiar recurenții în dezvoltarea acestei critici, prima instanță nu a analizat excepția autorității de lucru judecat, deoarece a respins acțiunea pe excepția inadmisibilității, apreciată ca fiind prioritară. Soluția fiind favorabilă pârâților, aceștia nu aveau interes să declare apel împotriva sentinței tribunalului, însă, în cadrul rejudecării apelului reclamanților, intimații pârâți pot opune toate mijloacele de apărare de natură a conduce la respingerea pretențiilor îndreptate împotriva lor. Pe de altă parte, potrivit art. 166 C. proc. civ., excepția autorității de lucru judecat, ca excepție de ordine publică, poate fi invocată de oricare dintre părți, în orice fază a judecății, chiar de către instanță din oficiu.
Față de considerentele expuse, înalta Curte a constatat că recursul declarat de reclamanți a fost nefondat, a fost respins în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3284/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3258/2012. Civil → |
|---|
