ICCJ. Decizia nr. 3282/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin Sentința civilă nr. 656 din 30 martie 2010 Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta F.A., a anulat Dispoziția nr. 671 din 10 martie 2004 emisă de pârâtul Primarul Municipiului Constanța, a obligat pârâtul Primarul Municipiului Constanța să înainteze dosarul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea acordării de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, pentru imobilul compus din teren în suprafață de 516 mp și două construcții Corp A, regim de înălțime - D+P+1E și Corp B, regim de înălțime P (parțial) și P+1E, situat în Constanța, B-dul T., județul Constanța.
A respins ca nefondate capetele de cerere privind restituirea în natură a imobilului și acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent formulate în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanța și a obligat pârâtul Primarul Municipiului Constanța către reclamantă la plata sumei de 2.200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut că imobilul a fost preluat în temeiul Decretului nr. 111/1959, situație care se încadrează în categoria măsurilor abuzive de preluare conform art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001. Reclamanta F.A. are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu deoarece a fost instituită legatar universal de către G.F.V., proprietarul imobilului la data preluării.
Prin expertiza tehnică efectuată s-a stabilit identitatea imobilului notificat de autoarea reclamantei și s-a constatat că imobilul a fost vândut chiriașilor motiv pentru care instanța a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, respectiv că reclamanta este îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Dispozitivul Sentinței civile nr. 656/2010 a fost îndreptat în temeiul art. 281 C. proc. civ., prin încheierea pronunțată la 15 iunie 2010 instanța stabilind cuantumul cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.508,28 RON în sarcina pârâților.
împotriva Sentinței civile nr. 656 din 30 martie 2010 și a încheierii din 10 aprilie 2007 au declarat apel pârâții Municipiul Constanța prin Primar și Primarul Municipiului Constanța, iar prin Decizia civilă nr. 36 din 26 ianuarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, s-a admis apelul pârâților Primarul Municipiului Constanța și Municipiul Constanța prin Primar, s-a schimbat în tot încheierea din 10 aprilie 2007 și Sentința civilă nr. 656 din 30 martie 2010 a Tribunalului Constanța în sensul admiterii excepției tardivității formulării contestației și s-a respins ca tardivă contestația formulată de reclamantă.
Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente:
Potrivit art. 24 alin. (1) și (7) din Legea nr. 10/2001, în forma aflată în vigoare la data emiterii Dispoziției nr. 671 din 10 martie 2004, dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, după caz, deținătorul imobilului este obligat ca prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art .23 alin. (1) să facă persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului [alin. (1)], iar dacă oferta este refuzată, persoana îndreptățită poate ataca în justiție decizia prevăzută la alin. (1), în termen de 30 de zile de la data comunicării acesteia.
Legea nr. 10/2001 a instituit astfel, în funcție de situațiile intervenite în cadrul procedurii administrative, două categorii de acțiuni în justiție pe care persoana interesată le poate folosi.
O primă categorie se referă la acțiunea împotriva deciziei/dispoziției cuprinzând oferta de restituire prin echivalent, în cazul în care oferta a fost refuzată.
Deși legea în formă inițială a omis să prevadă expres, în literatura și practica judiciară s-a admis, mutatis mutandis, că acțiunea în justiție este deschisă și atunci când decizia sau dispoziția atacată nu ar cuprinde nicio ofertă de restituire prin echivalent (sau s-a respins ca neîntemeiată sau nefondată cererea de restituire în natură, cum este și cazul în speță).
Nu poate fi acceptată concluzia instanței de fond referitoare la lipsa reglementării cu privire la termenul de contestare a soluției de respingere a notificării pentru că în baza acestui raționament, al inexistenței unei reglementări, nici contestația împotriva dispoziției/deciziei de respingere nu ar fi admisibilă câtă vreme textul care ar reglementa o asemenea contestație lipsește.
Rezultă din cele mai sus expuse că termenul pentru formularea contestației prin care s-a respins cererea de restituire a imobilului este, potrivit art. 24 alin. (1) și (7) din Legea nr. 10/2001 [actual art. 26 alin. (3)], de 30 de zile și el curge de la data comunicării dispoziției/deciziei.
Termenul de 30 de zile stabilit de lege pentru formularea contestației (o cale de atac specială împotriva actului emis de unitatea deținătoare la finalul procedurii administrative) este un termen de decădere, sancțiunea care intervine în cazul nerespectării lui fiind stingerea dreptului procedural neexercitat în termen.
în speță, în mod necontestat, dispoziția atacată i-a fost comunicată notificatoarei G.F.V. la 18 martie 2004, la adresa indicată prin notificare, rue S.L., Paris, Franța.
Decesul doamnei G.F.V. a intervenit la 23 ianuarie 2005, conform certificatului medical emis de dr. J.S., așadar după expirarea termenului de 30 de zile prevăzut pentru formularea contestației, respectiv a datei de 19 aprilie 2004.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta F.A. solicitând casarea ei cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Astfel recurenta susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, în condițiile în care dreptul său de a contesta dispoziția de respingere a cererii de restituire a imobilului, este supus normei în vigoare la momentul la care a luat naștere, conform principiului "tempus regit actum", iar cum Legea nr. 10/2001 în forma aflată în vigoare la momentul emiterii Dispoziției nr. 671 din 10 martie 2004, nu prevedea un termen în acest sens, excepția tardivității invocată în cauză este neîntemeiată.
Față de această situație recurenta solicită casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe pentru soluționarea pe fond a cauzei.
Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. înalta Curte reține următoarele:
Notificarea nr. 460 din 19 iulie 2001 privind restituirea în natură a imobilului din Constanța, B-dul T., formulată de V.G.F., a fost soluționată prin Dispoziția nr. 671 din 10 martie 2004, în sensul respingerii notificării motivat de faptul că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate cu privire la acest imobil.
Această dispoziție i-a fost comunicată notificatoarei V.G.F. la 18 martie 2004 așa cum rezultă din dovezile de comunicare.
Deși notificatoarea cunoștea conținutul Dispoziției nr. 671 din 10 martie 2004 prin care i-a fost respinsă notificarea ce viza imobilul situat în Constanța B-dul T. (compus din teren de 516 mp și două construcții corp A și B și respectiv P+1E) nu a întreprins în timpul vieții ei (decesul notificatoarei a survenit la 23 ianuarie 2005) niciun demers judiciar în sensul anulării ei.
Este real că notificatoarea a instituit-o pe reclamantă ca legatar universal, însă în condițiile în care notificatoarea nu a atacat dispoziția sus evocată în timpul vieții, această calitate nu-i poate oferi reclamantei posibilitatea ca la circa 2 ani de la decesul notificatoarei să atace Dispoziția nr. 671 din 10 martie 2004, câtă vreme aceasta din urmă nu întreprinsese în timpul vieții sale niciun demers judiciar de anulare a dispoziției.
Din această perspectivă este de reținut că instanța de apel a făcut o legală interpretare a dispozițiilor art. 24 alin. (1) și (7) din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data emiterii Dispoziției nr. 671 din 10 martie 2004, reținând astfel excepția tardivității plângerii ce vizează anularea dispoziției sus evocate.
Din aceleași motive sus-enunțate este nefondată și critica legată de incidența principiului tempus regit actum, în condițiile în care reclamanta a atacat dispoziția la circa 2 ani de la data decesului antecesoarei sale și respectiv de la data instituirii sale ca legatar universal.
Astfel nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantei a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3242/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3223/2012. Civil → |
|---|
