ICCJ. Decizia nr. 3242/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria Sibiu (declinată apoi spre competentă soluționare Tribunalului Sibiu, prin Sentința civilă nr. 382 din 14 ianuarie 2010), reclamanții R.M. și R.H. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, obligarea acestuia la restituirea prețului de piață pentru imobilul situat administrativ în Sibiu, str. G., înscris în CF nr. X Sibiu, nr. top X și Y.
Prin Sentința civilă nr. 1127 din 11 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția civilă, au fost respinse excepțiile invocate de pârât (inadmisibilitatea acțiunii, prescripția dreptului la acțiune și autoritatea de lucru judecat) și admisă în parte acțiunea formulată de reclamanții R.M. și R.H. în consecință, a fost obligat pârâtul să plătească reclamanților, diferența dintre prețul de piață în sumă de 833.520 RON (193.990 euro în echivalent) și valoarea actualizată a prețului încasat menționat în contractul de vânzare-cumpărare nr. X/1997. A fost obligat pârâtul să plătească reclamanților, cheltuieli parțiale de judecată, în sumă de 4.152 RON.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că nu au fost încălcate dispozițiile Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, fiind aplicabile dispozițiile art. 501din Legea nr. 10/2001, introduse prin Legea nr. 1/2009, privind plata prețului de piață al imobilului.
împotriva aceste hotărâri au declarat apel atât reclamanții cât și pârâtul.
Reclamanții au solicitat schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul obligării pârâtului-intimat la plata integrală a prețului de piață pentru imobilul în litigiu, respectiv 193.000 euro, în echivalent în RON la data plății, așa cum s-a stabilit în expertiza de specialitate. în motivarea apelului, reclamanții au susținut că în mod greșit instanța de fond a reținut că prețul din contractul de vânzare-cumpărare a fost încasat, întrucât nu există nicio probă în acest sens și de fapt nu au încasat nicio sumă de bani. Pârâta-intimată nu a făcut niciun demers pentru ca reclamanții apelanți să recupereze suma plătită drept preț, deși contractul de vânzare-cumpărare nr. X/1997 a fost declarat nul.
Reclamanții au mai susținut că instanța a dispus să se scadă din prețul de piață a imobilului valoarea actualizată a prețului din contractul declarat nul, fără a pune în discuția părților acest aspect. Procedând în acest fel, instanța a încălcat principiile de bază ale procesului civil, mai ales că niciuna dintre părți nu a făcut o solicitare în acest sens.
Pârâtul a solicitat schimbarea în tot a sentinței, în sensul respingerii acțiunii formulată de reclamanți, susținând că instanța nu a verificat dacă acțiunea a fost sau nu formulată în termen legal, dacă există autoritate de lucru judecat și dacă este admisibilă.
în motivarea apelului, pârâtul a susținut că acțiunea întemeiată pe Legea nr. 1/2009 este inadmisibilă, întrucât din Decizia civilă nr. 1821/A/2003 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia reiese că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și reclamanții nu au fost de bună-credință la încheierea acestuia.
Acțiunea în restituire este prescrisă, dreptul la acțiune al reclamanților fiind născut în anul 2003. Intimații-reclamanți au încasat prețul de vânzare actualizat, respectiv suma de 80.156,72 RON în 2008, deși au achitat un preț de 6.845 RON, astfel că a avut loc o justă despăgubire iar admiterea acțiunii în temeiul Legii nr. 1/2009 ar însemna acordarea de două ori a prețului.
Apelantul a apreciat că acțiunea reclamanților este neîntemeiată și din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât, chiar dacă reclamanții au avut un bun în sensul Convenției, dreptul lor nu mai este actual, fiind anulat, iar reclamanții despăgubiți.
S-a mai susținut, în motivarea apelului declarat de pârât, că în mod greșit a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat. Chiar dacă obiectul este formulat diferit în cele două cereri, scopul final urmărit este același. Singura diferență între dosarul de față și este invocarea în prezenta cauză a art. 501din Legea nr. 10/2001, iar în cauza anterioară s-a invocat art. 50 din Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia civilă nr. 114 din 21 aprilie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a admis apelul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea. S-a menținut dispoziția referitoare la respingerea excepțiilor invocate de pârât și s-a respins apelul declarat de reclamanții R.M. și R.H. împotriva aceleiași sentințe.
Instanța de apel a reținut că, în ceea ce privește motivul de apel referitor la tardivitatea și prescripția dreptului la acțiune formulat de reclamanți, în mod corect a motivat tribunalul că, pretențiile reclamanților, fiind întemeiate pe Legea nr. 1/2009, dreptul la acțiune s-a născut odată cu intrarea în vigoare a acestei legi. Tot de la acea dată, respectiv intrarea în vigoare a legii, a început să curgă și termenul de prescripție.
Nu se poate lua în calcul ca dată de început pentru termenul de prescripție, data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, față de temeiul juridic invocat în acțiune.
De asemenea, instanța de fond a soluționat corect excepția autorității de lucru judecat, respingând-o și reținând că în Dosar, reclamanții au solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor și SC U. SA, obligarea acestora la plata sumei de 80.156,72 RON, reprezentând prețul actualizat plătit pentru imobil. Așadar, în cauza anterioară s-a solicitat restituirea prețului plătit în baza contractului nul nr. X/1997, în temeiul art. 51 din Legea nr. 10/2001 și art. 998,art. 1073 C. civ, iar în prezenta acțiune se solicită valoarea de piață a aceluiași imobil, obiectul celor două cauze fiind diferit.
în mod legal instanța de fond a respins și excepția inadmisibilității acțiunii, promovată de reclamanți în baza Legii nr. 1/2009, întrucât, într-adevăr, contractul lor încheiat cu SC U. SA a fost constatat nul.
Pe fondul cauzei, Curtea a constatat că, prin Decizia civilă nr. 1821 din 18 septembrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 12 mai 1997 încheiat de pârâții Statul Român, prin Primăria Municipiul Sibiu și SC U. SA Sibiu cu R.M. și R.H. și s-a dispus restabilirea situației anterioare în CF nr. X Sibiu, nr. top X, Y. în considerentele acestei decizii s-a reținut că statul nu putea să vândă în mod legal un bun ce nu-i aparținea, fiind considerat de rea-credință, astfel încât în baza art. 948 pct. 4 C. civ., actul juridic este lovit de nulitate absolută. în mod evident, reaua-credință a uneia dintre părți în ce privește încheierea unui act juridic se răsfrânge asupra întregului act juridic, implicit și asupra părții cocontractante.
De aceea, în mod greșit și cu interpretarea eronată a considerentelor Deciziei civile nr. 1821/2003 a Curții de Apel Alba Iulia, tribunalul a reținut că reclamanții au fost de bună-credință și au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu respectarea Legii nr. 112/1995.
întrucât, cu autoritate de lucru judecat, s-a stabilit că este nul contractul de vânzare-cumpărare nr. X/1997, fiind încheiat cu încălcarea legii, se constată că nu sunt îndeplinite condițiile art. 501din Legea nr. 10/2001, pentru admiterea acțiunii formulate de reclamanți.
împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanții R.M. și R.H., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea motivului de recurs invocat, reclamanții susțin următoarele:
Hotărârea este nelegală, deoarece în Decizia civilă nr. 1821 din 18 septembrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia s-a reținut că preluarea imobilului s-a făcut cu nerespectarea Constituției din 1965 a celorlalte legi organice de la acea vreme, respectiv, Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, și nu cu încălcarea Legii nr. 112/1995. Contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea acestei legi, însă nulitatea absolută a operat pentru o cauză anterioară perfectării contractului, respectiv datorită măsurii abuzive a statului și nerespectării legii fundamentale.
Aprecierea instanței de apel în sensul că reaua-credință a uneia dintre părți în ce privește încheierea unui act juridic se răsfrânge asupra întregului act juridic, implicit și asupra părții cocontractante, este lipsită de fundament, întrucât: buna-credință este prezumată iar reaua-credință trebuie dovedită; reaua-credință are un caracter personal, iar sancțiunea nulității lipsește actul de efecte întrucât acesta a fost încheiat cu intenția de a prejudicia interesele sau drepturile subiective ale altei persoane; în speță contractul s-a încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995; argumentele reținute în Decizia civilă nr. 1821 din 18 septembrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia nu conduc la concluzia că s-ar fi încălcat această lege; reclamanții au fost de bună-credință, deoarece nu au cunoscut despre existența cererii de restituire în natură, aceasta nefiind notată în cartea funciară.
Reclamanții susțin în continuare motivele de apel referitoare la faptul că în mod greșit instanța de fond a reținut că prețul din contractul de vânzare-cumpărare a fost încasat, neexistând nicio probă în acest sens, că pârâta-intimată nu a făcut niciun demers pentru ca reclamanții apelanți să recupereze suma plătită drept preț, deși contractul de vânzare-cumpărare nr. X/1997 a fost declarat nul și că instanța a dispus să se scadă din prețul de piață al imobilului valoarea actualizată a prețului din contractul declarat nul, fără a pune în discuția părților acest aspect, cu încălcarea principiilor contradictorialității, oralității și dreptului la apărare.
Prin întâmpinare, intimatul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu solicită respingerea recursului, reiterând excepțiile privind inadmisibilitatea acțiunii și autoritatea de lucru judecat.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, înalta Curte reține următoarele:
Critica reclamanților referitoare la reținerea greșită de către instanța de apel a neîndeplinirii condițiilor legale pentru acordarea prețului de piață al imobilului, urmează a fi respinsă.
Din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 50 alin. (2), alin. (21) _i art. 501din Legea nr. 10/2001, rezultă că nu în toate cazurile în care chiriașii cumpărători au fost evinși (deposedați), în sens larg, se impune acordarea valorii de piață a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995. Chiriașii cumpărători au dreptul la restituirea prețului de piață în ipoteza în care, menținându-se valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost evinși prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, formulată de fostul proprietar sau de moștenitorii acestuia.
Chiar dacă legiuitorul nu a fost deosebit de riguros în folosirea și definirea exactă a unor termeni juridici, voința sa în ceea ce privește sfera noțiunii de "desființare" la care se face referire în art. 50 și art. 501din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, poate fi dedusă din interpretarea prevederilor art. 20 alin. (21) ale aceleiași legi.
Potrivit acestui text legal, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, "fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare", prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor.
Chiar dacă textul legal menționat are ca obiect principal de reglementare dreptul foștilor chiriași de a li se asigura cu prioritate o locuință de către autoritățile locale și centrale ale statului, din conținutul acestui text reiese clar ce anume a înțeles legiuitorul prin "desființarea" contractelor de vânzare-cumpărare, respectiv, atât situația în care acestea au fost anulate, dar și ipoteza în care și-au pierdut efectul ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare împotriva cumpărătorului. Cu toate acestea, cele două situații de "desființare" a actului juridic nu produc aceleași consecințe juridice.
Art. 501alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 1/2009, prevede că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. De această dată, noțiunea de "desființare" folosită de legiuitor se raportează la condiția ca actul să fi fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995.
Așadar, din conținutul art. 501din Legea nr. 10/2001 rezultă că, pentru acordarea prețului de piață, se impune îndeplinirea cumulativă a două condiții: încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dar și desființarea prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a acestui contract.
Or, un contract încheiat cu respectarea dispozițiilor legii nu poate fi constatat nul sau anulat, așa încât, într-o interpretare logică a textului analizat, este exclusă ipoteza ca nulitatea contractului de vânzare cumpărare să fie cauza de ineficacitate a actului juridic, avută în vedere de legiuitor în cuprinsul normei respective, ca premisă de acordare a prețului de piață.
în speță, prin Decizia nr. 1821 din 19 septembrie 2003 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 12 mai 1997 încheiat între SC U. SA Sibiu și recurenții din prezenta cauză.
Motivul de nulitate a contractului de vânzare cumpărare reținut de instanță a fost cel decurgând din nerespectarea condiției prevăzute de art. 948 pct. 4 C. civ., respectiv, inexistența unei cauze licite a actului juridic.
în considerentele acestei decizii s-a reținut că imobil a fost preluat de stat cu încălcarea Constituției din 1965, a actelor normative interne și a celor internaționale la care România era parte. S-a mai reținut că SC U. SA cunoștea sau trebuia să cunoască faptul că imobilul a fost trecut abuziv în proprietatea statului, cu nerespectarea dispozițiilor legale și a drepturilor fundamentale ale omului. în consecință, Statul nu putea să vândă în mod legal un bun care nu-i aparținea, fiind considerat de rea-credință în ceea ce privește actul de vânzare-cumpărare astfel încheiat.
Rezultă că instanța de apel a stabilit corect, ținând seama și de statuările jurisdicționale anterioare, că încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu s-a făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, în condițiile în care obiectul actului a privit un bun imobil preluat nevalabil de către stat, ceea ce îl scotea din sfera de reglementare a acestui act normativ.
împrejurarea că în procesul anterior nu s-a reținut, concomitent, și reaua-credință a cumpărătorilor, ci numai a vânzătorului, nu mai are relevanță, față de constatarea neechivocă a nevalabilității titlului statului, care reprezenta un impediment la vânzare în condițiile Legii nr. 112/1995. în consecință, reclamanților nu le sunt incidente dispozițiile art. 501din Legea nr. 10/2001, care să le permită obținerea prețului de piață al imobilului.
întrucât la situația de fapt a avut loc o corectă aplicare a normei materiale, rezultă caracterul neîntemeiat și al criticii de nelegalitate formulate cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în ceea ce privește motivele de apel reiterate în recurs, raportate la sentința primei instanțe, înalta Curte constată că acestea nu au fost analizate de instanța de apel, aceasta fiind consecința respingerii în întregime a acțiunii reclamanților. Motivele de apel formulate de reclamanți, care vizează greșita scădere, din prețul de piață, a valorii prețului plătit în temeiul contractului de vânzare-cumpărare, nu pot fi examinate direct în recurs, deoarece obiectul acestei căi de atac este decizia din apel, nu sentința primei instanțe. Pe de altă parte, potrivit considerentelor anterior expuse, soluția instanței de apel, de respingere a acțiunii formulate de reclamanți, urmează a fi păstrată, astfel încât examinarea criticilor din apelul reclamanților devine inutilă, deoarece acestea se justificau numai în măsura în care s-ar fi apreciat că prețul de piață este datorat de intimat.
Nici excepțiile invocate de intimat prin întâmpinare nu sunt fondate, acestea fiind în mod corect respinse de instanța de apel.
Excepția de inadmisibilitate a acțiunii este invocată de intimat în mod formal, deoarece în motivarea acesteia se susține că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 501din Legea nr. 10/2001 pentru acordarea prețului de piață (actul de vânzare-cumpărare s-a încheiat cu încălcarea Legii nr. 112/1995 iar reclamanții au fost de rea-credință) ceea ce reprezintă apărări de fond, care au fost avute în vedere de instanță cu ocazia analizei argumentelor susținute de recurenții reclamanți în motivarea recursului.
în ceea ce privește autoritatea de lucru judecat a Sentinței civile nr. 6796 din 21 decembrie 2007 a Judecătoriei Sibiu, Curtea de Apel a stabilit în mod corect că nu există identitate de obiect și cauză în sensul art. 1201 C. civ., acțiunea anterioară fiind formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor și SC U. SA, pentru obligarea acestora la plata sumei de 80.156,72 RON, reprezentând prețul actualizat plătit pentru imobil, acțiunea fiind întemeiată pe prevederile art. 51 din Legea nr. 10/2001 și art. 998,art. 1073 C. civ, pe când în prezentul proces se solicită valoarea de piață a aceluiași imobil, în temeiul art. 501din Legea nr. 10/2001.
în raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamanților a fost respins, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3258/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3282/2012. Civil → |
|---|
