ICCJ. Decizia nr. 3288/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin Sentința civilă nr. 975 din 01 iulie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția inadmisibilității ca nefondată, a admis excepția autorității de lucru judecat și a respins pentru autoritate de lucru judecat cererea formulată de reclamantele A.L.R.P. și M.D.A., în contradictoriu cu pârâții C.S. și C.A.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:
în ceea ce privește inadmisibilitatea cererii, prin raportare la faptul că cererea nu este formulată de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar, întrucât ambele părți au titluri de proprietate, tribunalul a constatat că este pe deplin stabilit, atât în literatura juridică, cât și în practica judiciară, că sfera de aplicare a acțiunii în revendicare acoperă nu numai situația în care numai una dintre părți are titlu (cererea formulată de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar), dar în egală măsură și situația în care ambele părți invocă un titlu (situația speței de față).
în ceea ce privește inadmisibilitatea cererii, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, tribunalul a reținut că, potrivit principiului disponibilității, reclamantele au dedus judecații, o acțiune în revendicare îndreptată împotriva foștilor chiriași, cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, întemeiată pe dispozițiile art. 480 și urm. din C. civ.
Tribunalul a constatat că, prin Decizia în recursul în interesul legii nr. XXXIII/2008, înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a statuat că, în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, concluzia Curții fiind aceea că, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acțiune în revendicare a imobilelor pe care le vizează acest act normativ, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, este inadmisibilă, în situația în care nu s-a declanșat procedura administrativă, prealabilă și obligatorie prevăzută de legea specială - în speță, însă, s-a făcut dovada că autorul reclamantelor a formulat notificarea înregistrată la B.E.J. A.P. sub nr. 177/18 mai 2001, privind imobilul în litigiu.
Pe de altă parte, recursul în interesul legii la care s-a făcut referire anterior tratează și situația în care notificarea în baza Legii nr. 10/2001 a fost formulată.
Sub aspectul acestei ipoteze, tribunalul a constatat că, din întâmpinarea depusă de pârâții persoane fizice, rezultă că autorul reclamantelor a solicitat restituirea pe cale administrativă a imobilului, acesta fiindu-i restituit parțial, chestiune ce nu a fost contestată de reclamante; de asemenea, contractul de vânzare-cumpărare al pârâților a fost menținut pe cale judecătorească.
Prin urmare, tribunalul a constatat că reclamantele, invocând existența unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional Convenției Europene a Drepturilor Omului, invocă implicit existența unui conflict între norma specială și Convenție, atrăgând incidența art. 20 alin. (2) din Constituția României, prin care se stabilește prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 2 alin. (2) din Legea fundamentală.
Or, în speța de față, întrucât ambele părți invocă un bun, în sensul Convenției, tribunalul a constatat că acțiunea nu poate fi oprită printr-un fine de neprimire, reprezentat de excepția inadmisibilității, astfel cum aceasta a fost invocată de pârâți, ci se impune compararea pe fond a titlurilor, prin raportare la criteriile individualizate tot pe calea recursului în interesul legii.
în ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, tribunalul a reținut că potrivit art. 1201 C. civ., este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate.
în fapt, prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București sub nr. 14438/27 septembrie 1999 (și, pe rolul Tribunalul București sub nr. 5154/2000, în urma admiterii excepției de necompetență materială), reclamantul M.G. a chemat în judecată pe pârâții C.G.M.B. și SC F. SA, a solicitat să se constate că nu sunt aplicabile prevederile Decretului nr. 92/1950 privind imobilul situate în București, str. T., sectorul 2 și, pe cale de consecință să se dispună obligarea pârâților să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul menționat anterior, în condițiile art. 480 și urm. C. civ.
în dosarul Judecătoriei s-au formulat cereri de intervenție în interes propriu de către cumpărătorii apartamentelor din imobilul respectiv (între care și pârâții din cauza de față), aceștia solicitând să se pronunțe o hotărâre prin care să constate că sunt proprietari ai apartamentelor cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995.
Prin Sentința civilă nr. 244 din 06 martie 2001 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte cererea principală, a obligat pârâții să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie 124,64 mp teren, din care 36,16 suprafață construită, precum și apartamentele deținute cu contract de închiriere; instanța a admis și cererile de intervenție în interes propriu a cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995, printre care și pârâșii din cauza de față.
Cu privire la cererile de intervenție în interes propriu, a reținut instanța că, în temeiul art. 480 C. civ., intervenienții au, la rândul lor, un drept de proprietate, provenind de la un alt proprietar, pe care îl pot opune reclamantului.
Prin Decizia civilă nr. 520/A din 22 noiembrie 2001 pronunțată de Curtea de Apel București a fost respins apelul declarat împotriva Sentinței civile nr. 244/2001 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, de către C.G.M.B.; reclamantul M.G. nu a declarat apel, cu referire la soluția pronunțată pe cererea principală și pe cererile de intervenție în interes propriu.
Prin Decizia civilă nr. 3882/2003, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul declarat de C.G.M.B. împotriva deciziei menționate anterior.
Tribunalul a constatat că procesul care a făcut obiectul Dosarului s-a purtat între aceleași părți, ca și cele din prezenta acțiune.
Astfel, în cadrul acestui dosar s-a judecat cererea de intervenție în interes propriu, formulată de intervenienții C.S. și A., în contradictoriu cu autorul părților reclamante din dosarul de față, respectiv cu reclamantul M.G. - sub acest aspect, trebuie precizat că este avută în vedere identitatea juridică a părților, nefiind obligatoriu ca o parte să aibă în ambele procese calitatea de reclamant, iar cealaltă parte calitatea de pârât (dacă în ambele procese participă aceleași persoane ca titulari ale drepturilor, va fi identitate de părți, chiar dacă în cadrul proceselor sunt inversate calitățile părților).
Prin raportare la cele reținute anterior, s-a observat că părțile din proces sunt aceleași, cu calități inversate (C.S. și A. având în procesul anterior calitatea de intervenienți în interes propriu, iar M.G. calitatea de reclamant - procedural formal, pârât în cererea dedusă judecății pe calea intervenției de către intervenienți, sub aspectul fondului cererii); pe de altă parte, reclamantele din cauza de față sunt moștenitoarele reclamantului din acțiunea anterioară, fiind așadar, din punct de vedere juridic, succesoare ale acestuia.
în ceea ce privește obiectul, Tribunalul a constatat că scopul urmărit prin prima acțiune a fost acela de a se constata că statul nu a avut un titlu valabil cu privire la imobil, preluarea de către acesta fiind abuzivă și, pe cale de consecință, constatându-se care titlu este preferabil, urmând a se stabili care sunt proprietarii ce vor deține posesia imobilului, chestiune care este în mod evident readusă în discuție în prezenta acțiune.
Tot astfel, s-a apreciat că fundamentul raportului juridic dedus judecății, prin raportare la temeiul juridic al cererii (situația de fapt calificată juridic) este de asemenea identic, ambele cereri, atât acțiunea în revendicare din dosarul de față, cât și cererea de intervenție în interes propriu dedusă judecății în dosarul anterior, fiind întemeiate pe prevederile dreptului comun în materie, respectiv art. 480 C. civ.
Tribunalul a avut în vedere că prima instanță a soluționat acțiunea pe fondul ei, arătând în considerente că reclamanții au un titlu de proprietate, însă, la rândul lor, pârâții din prezenta acțiune, intervenienți în nume propriu în cea anterioară, au și ei un titlu de proprietate, care a fost considerat prevalent, ceea ce a determinat respingerea cererii de revendicare formulată în contradictoriu cu aceștia (iar considerentele, atunci când explică dispozitivul, intră și ele în puterea lucrului judecat, odată cu dispozitivul).
Tribunalul a avut în vedere că efectele puterii de lucru judecat prezintă un dublu aspect, respectiv un aspect negativ pentru partea care a pierdut procesul, în sensul că nu mai poate repune în discuție dreptul său într-un alt litigiu și un aspect pozitiv, pentru partea care a câștigat procesul, în sensul că aceasta se poate prevala de dreptul recunoscut într-o nouă judecată.
Prin urmare, constatând că printr-o hotărâre irevocabilă, anterioară prezentei cauze, raporturile juridice dintre părți au fost soluționate, verificându-se tripla identitate de părți, obiect și cauză, în condițiile art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ., tribunalul a admis excepția autorității de lucru judecat și, pe cale de consecință, a respins cererea de chemare în judecată pentru autoritate de lucru judecat.
împotriva sentinței primei instanțe au formulat apel reclamantele A.L.R.P. și M.D.A., iar prin Decizia civilă nr. 479 din 5 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, s-a admis apelul reclamantelor și s-a desființat în parte hotărârea instanței de fond în sensul respingerii excepției autorității de lucru judecat trimițând cauza spre continuarea judecății aceleiași instanțe. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței referitoare la excepția inadmisibilității.
Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente:
Potrivit art. 1201 C. civ., este lucru judecat atunci când a doua cerere de judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcute de ele și în contra lor, în aceeași calitate.
Din interpretarea art. 166 C. proc. civ. și art. 1201 C. civ., rezultă că există autoritate de lucru judecat atunci când este îndeplinită condiția triplei identități: părți, obiect și cauză.
Așadar, se impune a se cerceta existența identității între raportul juridic dedus judecății și cel anterior judecat, raport necesar să existe între aceleași părți, în procesul civil, intrând în puterea lucrului judecat doar ceea ce a format obiectul dezbaterii contradictorii a părților.
Din analiza acțiunii civile cu care a fost învestită prima instanță, prin raportare la Sentința civilă nr. 244/2001, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă București, definitivă, prin Decizia civilă nr. 520A a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3882/2003 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de apel constată că tripla identitate de părți, obiect și cauză, cerută de norma legală anterior citată nu este întrunită în cauză.
în ceea ce privește cerința identității sub aspectul părților, Curtea s-a apreciat că, în mod corect a apreciat prima instanță că sub acest aspect, trebuie avută în vedere prezența juridică a acestora, neavând relevanță din acest punct de vedere dacă în cel de-al doilea proces calitățile lor sunt inversate.
Astfel, Sentința civilă nr. 244/2001 a Tribunalului București, a fost pronunțată în contradictoriu cu pârâții Consiliul General al Municipiului București și SC A. SA și intervenienții în nume propriu C.S. și C.A.
Așa cum se arată și în literatura de specialitate, în cazul succesorului cu titlu particular, calitatea de având cauză se apreciază nu în raport de actul juridic prin care a dobândit dreptul subiectiv (în contract având calitatea de parte) și nici în raport de alte acte juridice încheiate de autorul său și care nu au nicio legătură cu dreptul transmis (față de aceste acte având poziția juridică de terț) ci numai în raport de actele juridice încheiate anterior de autorul său (referitoare la același drept) cu alte persoane. Pentru ca succesorul cu titlu particular să aibă calitatea de având cauză a autorului său - trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiții: să fie vorba de un act juridic încheiat anterior înstrăinării, actul respectiv să se refere la dreptul transmis, să fie vorba de drepturi și obligații strâns legate de dreptul transmis succesorului cu titlu particular.
Pe cale de consecință, condiția esențială în raport de care se procedează la examinarea și a celorlalte cerințe, constă în anterioritatea actului juridic încheiat de autor față de transmiterea dreptului către succesorul cu titlu particular.
Sub acest aspect, s-a apreciat că deși nu se poate reține că pârâții au calitatea de avânzi cauză în raport de autorul care a figurat ca pârât în acțiunea în revendicare anterior soluționată - Consiliul General al Municipiului București, nefiind îndeplinită condiția anteriorității actului, câtă vreme contractul de vânzare-cumpărare, care reprezintă titlul de proprietate al pârâților în temeiul Legii nr. 112/1995, asupra apartamentului revendicat este perfectat la data de 11 decembrie 1996, iar hotărârea în raport de care se analizează identitatea de părți, este pronunțată la data de 06 martie 2001, nu se poate face abstracție de faptul că în acel litigiu, cei doi pârâți chemați în judecată în această ultima cauză, au stat totuși în proces în calitate de intervenienți în interes propriu.
Cu privire la cea de-a doua condiție a identității de obiect (prin obiect înțelegând atât dreptul subiectiv dedus judecății cât și bunul asupra căruia poartă aceste drept), instanța de apel a constatat că prin Sentința civilă nr. 244/2001 s-a admis revendicarea, în contradictoriu cu pârâții Consiliul General al municipiului București și SC F. SA, pentru terenul aferent imobilului revendicat și pentru apartamentele care erau deținute cu contracte de închiriere, nu și pentru cele vândute în baza Legii nr. 112/1995, așa cum este cazul apartamentului deținut în proprietate de pârâți.
De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că cererea de intervenție în interes propriu, a avut ca obiect constatarea deținerii de către actualii pârâți, a dreptului de proprietate asupra apartamentului, anterior menționat, drept care le-a și fost recunoscut acestora prin Sentința civilă nr. 244/2001 a Tribunalului București.
Prin acțiunea introductivă în prezenta cauză, reclamantele revendică în contradictoriu cu pârâții C.A. și S., acest apartament.
Or, prin raportat la considerentele avute în vedere în analiza lipsei calității acestor pârâți de avânzi cauză în raport de persoanele care au figurat în primul proces în calitate de pârâți și de obiectul concret al cererii de intervenție în interes propriu, soluționată prin hotărârea anterioară, s-a apreciat că în cauză, eronat s-a apreciat că este îndeplinită condiția identității de obiect.
în ceea ce privește identitatea de cauză, se reține că această noțiune desemnează fundamentul pretenției afirmate, instituția sau categoria juridică pe care reclamantul își întemeiază pretenția sa, coroborat cu împrejurările de fapt datorită cărora invocă aplicarea respectivei reguli de drept. în determinarea conceptului de cauză sunt relevante doar acele împrejurări de fapt care concură la fundamentarea temeiului juridic al acțiunii.
în același timp, pentru a se stabili identitatea de cauză se impune verificarea considerentelor hotărârii, pentru că atunci când judecătorul soluționează o cerere, el se raportează la cauza acțiunii cu care a fost învestit.
Deci pentru a ști dacă este vorba despre reînnoirea aceluiași litigiu, judecătorul trebuie să ia în considerare motivele hotărârii anterioare, care reprezintă justificarea și susținerea necesară a soluției adoptate.
Astfel, litigiul anterior a avut ca obiect revendicarea imobilului situat în București,str. T., sector 2, reclamantul - M.G., invocând în acel proces, preluarea abuzivă a bunului revendicat de către stat, întemeiată pe exceptarea de la naționalizare a autorilor săi.
Prin cererea de intervenție în interes propriu, s-a solicitat de către intervenienții în interes propriu, C.S. și C.A., constatarea calității acestora de proprietari ai apartamentului din imobilul revendicat, cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, cerere care a fost soluționată ca atare de către instanța astfel învestită.
în acest sens, în considerentele sentinței sus-menționate s-a reținut cu privire la cererea de intervenție în interes propriu:"în conformitate cu prevederile art. 480 C. civ., va admite cererile de intervenție, constatând în conformitate cu prevederile art. 111 din C. proc. civ., dreptul de proprietate asupra apartamentelor dobândite în temeiul Legii nr. 112/1995, așa cum rezultă din actele dosarului, aceștia putând opune reclamantului, un titlu de proprietate provenind de la un alt autor".
Așadar, Tribunalul București, soluționând cererea de intervenție principală, doar a constatat existența dreptului de proprietate asupra apartamentului în patrimoniul lor, fără să procedeze la o comparare cu titlul reclamantelor, mecanism care ține de esența acțiunii în revendicare.
Rațiunea pentru care acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâții C.G.M.B. și SC F. SA, a fost admisă în parte, a vizat potrivit acelorași considerente, împrejurarea că "în posesia statului, în funcție de relațiile comunicate din dosar mai aflându-se în acest moment 18,84% din imobilul respectiv apartamentele ocupate de familiile P.S., P.L. și D.N. ca și 36,16 mp suprafață construită și 90,30 mp teren liber, astfel că tribunalul va admite cererea, în parte, conform art. 480 din C. civ., deci numai pentru ceea ce se mai regăsește în posesia statului.".
Totodată, în căile de atac exercitate împotriva acestei hotărâri, singurul aspect care a făcut obiectul dezbaterilor contradictorii a vizat calitatea procesuală pasivă a Consiliului General al Municipiului București. în consecință, verificarea cerințelor impuse de art. 1201 din C. civ., se impune a fi făcută în raport de considerentele Sentinței civile nr. 244/2001 a Tribunalul București, secția a III-a civilă.
Așadar, în litigiul anterior, autorul reclamantelor a solicitat obligarea Consiliului General al Municipiului București și SC F. SA la a-i lăsa în proprietate și posesie imobilul, cauza acestui litigiu, din perspectiva acțiunii principale, constituind-o nevalabilitatea titlului acestor pârâți, așadar deținerea nelegală a bunului de către stat, din perspectiva nerespectării prevederilor Decretului de naționalizare nr. 92/1950.
Pe de altă parte, cererile de intervenție principală formulate de C.S. și C.A., au avut drept cauză, constatarea existenței în patrimoniul acestor intervenienți a dreptului de proprietate dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, apartament situate în imobilul revendicat.
în prezenta cauză, se solicită, pe calea acțiunii în revendicare îndreptată împotriva pârâților dobânditori ai dreptului de proprietate asupra apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, compararea celor două titluri deținute de către părțile din proces, titluri apreciate ca fiind valabile - cel aparținând autorilor reclamantelor - actul de vânzare-cumpărare transcris la 16 februarie 1937 și autorizația de construire din 01 septembrie 1941 și cel al pârâților - contractul de vânzare-cumpărare din 11 decembrie 1996, încheiat cu Primăria Municipiului București, ca reprezentantă a statului și constatarea titlului cel mai bine caracterizat, iar în urma realizării acestei analize, să se dispună obligarea pârâților la a lăsa în deplina proprietate și posesie imobilul apartament dobândit prin contractul încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Așadar, reclamantele își întemeiază noua acțiune în revendicare pe prevederile art. 480 C. civ. și pe alte împrejurări de fapt, care nu au fost avute în vedere în litigiul ce s-a purtat anterior, din considerentele Sentinței civile nr. 244/2001 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, nerezultând că instanțele învestite cu soluționarea procesului ce a făcut inițial obiectul Dosarului, ar fi procedat la compararea celor două titluri de proprietate invocate de părțile din prezenta cauză asupra aceluiași imobil.
Din considerentele sentinței apelate rezultă că instanța de fond a analizat această problemă a autorității de lucru judecat a Sentinței civile nr. 244/2001 a Tribunalului București, din prisma soluției pronunțate sub aspectul cererii de intervenție principală formulată de pârâții din prezenta cauză în Dosarul Tribunalului București, ajungând la concluzia că este îndeplinită cerința triplei identități de elemente (anterior analizate). Curtea apreciază că raționamentul primei instanțe nu rezistă la critică, dat fiind faptul că, deși există identitate de părți, nu sunt îndeplinite celelalte condiții referitoare la identitatea de obiect și de cauză.
Or, câtă vreme din situația de fapt conturată în cauză și pe care prima instanță și-a întemeiat soluția pronunțată, nu rezultă îndeplinirea cumulativă a condițiilor stabilite de art. 1201 din C. civ., în cauză, admiterea excepției autorității de lucru judecat este eronată, instanța de fond făcând o aplicare greșită în cauză a prevederilor legale anterior citate.
Instanța de apel a avut în vedere pentru identitate de rațiune și Decizia civilă nr. 638AS din 26 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, irevocabilă, prin care s-a soluționat aceeași problema de drept, prin raportare la Sentința civilă nr. 244/2001 în raport de intervenienții în nume propriu M.E. și M.M.E.
în acest sens, s-a avut în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza Tudor Tudor contra României, cauză în care s-a statuat:"în absența unui mecanism care să asigură consistență practicii instanțelor naționale, diferențele de interpretare așa de profunde și de durată în timp referitor la un subiect de o asemenea importanță pentru societate, este în măsură să creeze o situație de incertitudine continuă" apreciată ca fiind contrară art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții C.S. și C.A., solicitând modificarea ei în sensul respingerii apelului și pe cale de consecință menținerea hotărârii instanței de fond.
Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.
Astfel se susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, în ce privește excepția autorității de lucru judecat, care în opinia recurentului este incidentă în cauză.
în aceeași idee se susține că în ambele procese se tinde la valorificarea aceluiași drept de proprietate și că în baza cererii de intervenție a lor au provocat compararea titlurilor.
Ca atare, susțin recurenții, ambele acțiuni sunt întemeiate pe dreptul comun art. 480 C. civ., motiv pentru care fiind întrunite și cerințele triplei identități de părți, obiect și cauză, este operantă excepția autorității de lucru judecat.
Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte reține că recursul este nefondat.
Potrivit art. 1201 C. civ. există autoritate de lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și privește aceleași părți.
Principiul autorității de lucru judecat împiedică nu numai judecarea din nou a uni proces terminat, având aceleași părți, obiect și aceeași cauză, ci și contrazicerile dintre două hotărâri. Astfel lucrul judecat are mai multe efecte între care exclusivitatea, care face să nu fie posibil un nou litigiu, dacă există triplă identitate de părți obiect și cauză, dar și obligativitatea care face ca părțile să se supună hotărârii judecătorești.
Ca atare respectarea principiului autorității de lucru judecat presupune în ideea asigurării stabilității raporturilor juridice, ca o chestiune litigioasă o dată tranșată de instanță să nu mai poată fi adusă înaintea judecății . Astfel autoritatea de lucru judecat nu se manifestă doar sub forma excepției procesuale (non bis in idem) ci sub forma prezumției de lucru judecat.
Or, raportând cele expuse la speța, la Sentința civilă nr. 244/2001 a Tribunalului București și respectiv obiectul prezentului litigiu, este de reținut că excepția autorității de lucru judecat, de care se prevalează recurenții, nu este incidentă în cauză, cum de altfel bine a reținut instanța de apel, întrucât nu sunt întrunite cerințele triplei identități, de obiect, cauză și părți.
Astfel litigiul anterior a vizat revendicarea imobilului situat în București str. T. preluat abuziv de stat, întemeiată pe exceptarea acestui imobil de la naționalizarea lui prin Decretul nr. 92/1950.
Din Sentința civilă nr. 244/2001a Tribunalului București, rezultă că instanța a constatat (ca urmare a admiterii cererii de intervenție formulată de C.S. și C.A.) doar existența dreptului de proprietate asupra apartamentului, fără a se fi procedat la o comparare a titlurilor de proprietate.
Or, noua acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. vizează tocmai această comparare a titlurilor de proprietate prezentate de părți cu privire la același imobil.
Ca atare, față de dispozitivul și considerentele Sentinței civile nr. 244/2001 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, de faptul că noua acțiune vizează un alt obiect și anume compararea titlurilor de proprietate deținute de părțile din litigiu, nu sunt întrunite cerințele art. 1201 C. civ. și respectiv art. 166 C. proc. civ.
Astfel din această perspectivă, criticile recurenților au fost nefondate motiv pentru care nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul pârâților a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3294/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3284/2012. Civil → |
|---|
