ICCJ. Decizia nr. 3272/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3272/2012
Dosar nr. 3282/111/2010
Şedinţa publică de la 15 iunie 2012
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bihor, secţia civilă, reclamantul I.I. a chemat în judecată pe pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE reprezentat de DIRECŢIA GENERALĂ A FINANŢELOR PUBLICE BIHOR solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 273.750 Euro, echivalent în lei la cursul BNR din data efectuării plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma condamnării politice a tatălui său, I.T., la 3 ani închisoare.
Prin sentinţa civilă nr. 259/C/2011 din 18 februarie 2011, Tribunalul Bihor, secţia civilă, a respins acţiunea formulată de reclamantul I.I., reţinând că pretenţiile acestuia sunt neîntemeiate, în principal în considerarea următoarelor: existenţa reglementărilor paralele în materia acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, respectiv Decretul-lege nr. 118/1990, O.U.G. nr. 214/1999 şi Legea nr. 221/2009; pronunţarea deciziilor nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 de către Curtea Constituţională prin care dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate ca fiind neconforme cu legea supremă, cu consecinţa suspendării de drept a efectelor acestora începând cu data de 15 noiembrie 2010 şi a încetării aplicabilităţii normei juridice începând cu data de 31 decembrie 2010, în contextul în care legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea prevederilor atacate; condamnarea autorului reclamantului prin sentinţa nr. 154 din 15 aprilie 1960 pronunţată de Tribunalul Militar Timişoara s-a făcut pentru săvârşirea unei infracţiuni (participarea la organizaţia legionară din anul 1937), care nu este menţionată între cazurile expres prevăzute de Legea nr. 221/2009 pentru acordarea de despăgubiri.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, în termen legal, a declarat recurs reclamantul I.I., criticând-o pentru greşita aplicare a dispoziţiilor deciziei nr. 1358 Curţii Constituţionale publicate în Monitorul Oficial la 15 noiembrie 2010, având în vedere introducerea cererii anterior publicării hotărârii instanţei de contencios constituţional şi cu încălcarea principiului prevalentei pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale la care România este parte, consacrat de dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României.
De asemenea, reclamantul a completat petitul iniţial al cererii introductive, în calea de atac a recursului, solicitând obligarea pârâtului STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE reprezentat de DIRECŢIA GENERALĂ A FINANŢELOR PUBLICE BIHOR la plata sumei de 6480 lei echivalent al pensiei de 180 lei/an, neîncasată în cei 3 ani de executare a pedepsei cu închisoare de către autorul său I.T., precum şi la plata sumei de 20.000 lei reprezentând contravaloarea a 2 ha teren agricol confiscat cu ocazia condamnării pe nedrept a acestuia, cu cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 1521/2011-R din 9 iunie 2011, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, a admis recursul declarat de reclamantul I.I. împotriva sentinţei civile nr. 259/C din 18 februarie 2011 pronunţate de Tribunalul Bihor, a modificat sentinţa atacată şi a admis în parte acţiunea în sensul că a constatat caracterul politic al condamnării dispuse prin sentinţa nr. 154 din 15 aprilie 1960 a Tribunalului Militar Timişoara faţă de tatăl reclamantului - I.T. şi a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantului suma de 36.000 EURO, cu titlu de daune morale; a respins ca inadmisibile capetele de cerere nou formulate direct în recurs şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de recurs a reţinut că antecesorul reclamantului, defunctul I.T., a fost condamnat prin sentinţa nr. 154 din 15 aprilie 1960, pronunţată de Tribunalul Militar Timişoara la 3 ani de închisoare corecţională şi 3 ani interdicţie corecţională pentru săvârşirea delictului de uneltire contra ordinii sociale, faptă incriminată de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. din 1936, care potrivit art. l alin. (2) lit. a), din Legea nr. 221/2009, constituie condamnare cu caracter politic, şi că, în baza art. 2 din aceeaşi lege, toate efectele hotărârilor judecătoreşti de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept, aceste hotărâri nemaiputând fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor.
Ca şi consecinţă a constatării caracterului politic al condamnării suferite de autorul reclamantului, instanţa a apreciat că acesta este îndreptăţit la repararea prejudiciul moral constând în încălcarea dreptului autorului său la libertate, sănătate şi integritate corporală, lezarea demnităţii şi onoarei şi a obligat pârâtul la plata de daune morale al căror cuantum l-a stabilit având în vedere durata pedepsei executate şi faptul că ea a produs suferinţe în plan moral şi succesorului.
Pentru acordarea despăgubirilor morale, instanţa de recurs a reţinut aplicabilitatea în speţă a prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, în vigoare la data introducerii acţiunii şi având în vedere practica constantă a instanţei în materie, a apreciat că a i-au dat reclamantului speranţa legitimă de obţinere a despăgubirilor, aşa cum este statuată de jurisprudenţa CEDO care cultivă aplicarea principiului neretroactivităţii legii (Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Blecic c/a Croaţia).
A reţinut de asemenea că, şi în eventualitatea recunoaşterii inaplicabilităţii normei legale pe care reclamantul şi-a întemeiat acţiunea ca urmare a intervenirii Deciziei nr. 1358/2010, prin care s-a constat neconstituţionalitatea acestora, acţiunea ar fi admisibilă din perspectiva incidenţei dispoziţiilor de drept comun, art. 998-999 C. civ., reţinând că nu se poate invoca prescripţia dreptului, câtă vreme abia acum s-a constatat caracterul politic abuziv al condamnării şi recunoaşterea producerii faptului generator de prejudicii.
Curtea de Apel, a mai apreciat că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, fiind dată ulterior înregistrării acţiunii reclamantului, nu este aplicabilă dosarelor aflate în curs de judecată, întrucât faţă de soluţiile pronunţate anterior în cauze similare, în care s-au acordat astfel de despăgubiri, aplicarea deciziei Curţii Constituţionale ar atrage încălcarea dreptului la un proces echitabil prin crearea unei discriminări pentru care reclamantul nu are nicio vină, şi a principiului egalităţii în faţa legii, ce presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.
Cererile de reparare a daunelor materiale produse prin condamnarea politică, respectiv, obligarea statului la plata pensiei de care a fost lipsit antecesorul reclamantului pe durata celor 3 ani de executare a pedepsei şi la plata contravalorii a 2 hectare de teren confiscat în urma condamnării pe nedrept, au fost respinse motivat de faptul că cele două petite au fost formulate doar în recurs, fiind astfel inadmisibile prin raportare la dispoziţiile art. 294 alin. (1) coroborat cu art. 316 C. proc. civ.
Împotriva deciziei civile nr. 1521/2011-R din 9 iunie 2011 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, a declarat recurs pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE reprezentat de DIRECŢIA GENERALĂ A FINANŢELOR PUBLICE BIHOR, solicitând, admiterea recursului, în principal cu casarea deciziei atacate cu trimitere spre rejudecare instanţei de apel şi în subsidiar, cu modificarea în tot a deciziei atacate, cu consecinţa respingerii apelului şi menţinerii hotărârii instanţei de fond, invocând critici subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 punctele 1, 3, 4, 8 şi 9 C. proc. civ.
În argumentarea motivelor de recurs, pârâtul a susţinut că decizia atacată este criticabilă, în principal, din perspectiva următoarelor:
1. Subsumat motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 punctele 1, 3 şi 4 C. proc. civ., potrivit cărora recursul este admisibil atunci când hotărârea atacată a fost pronunţată de o instanţă care nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocate în condiţiile legii şi atunci când a fost pronunţată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, pârâtul STATUL ROMÂN a susţinut că litigiul era susceptibil de a parcurge trei grade de jurisdicţie, în raport de valoarea obiectului dedus judecăţii şi că în mod greşit, Curtea de Apel Oradea nu a recalificat calea de atac exercitată de reclamant ca fiind apel, nu recurs.
2. Încadrat în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 punctul 8 C. proc. civ., pârâtul a susţinut că decizia atacată a fost pronunţată cu schimbarea naturii juridice a actului judecăţii prin aceea că instanţa nu a analizat cererea reclamantului din perspectiva temeiului juridic invocat de acesta - Legea nr. 221/2009, ci a dispus făcând aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO şi a art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu încălcarea principiului specialia generalibus derogant, respectiv principiul prevalentei normei speciale în concurs cu norma generală.
3. Pârâtul a mai criticat decizia atacată pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, în condiţiile declarării neconstituţionalităţii normei prin Decizia nr. 1358/2010 şi pronunţarea Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie si Justiţie.
Înalta Curte, în baza art. 137 C. proc. civ., deliberând cu prioritate asupra excepţiei inadmisibilităţii căii extraordinare de atac cu care a fost învestită, analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva normelor legale incidente raportate la excepţia invocată de reprezentantul Ministerului Public, urmează să respingă recursul ca inadmisibil, în considerarea următoarelor:
Prin prevederile art. XIII din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, legiuitorul a modificat art. 4 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în sensul că hotărârea pronunţată potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol urmează a fi cenzurată doar în calea de atac a recursului, pentru soluţionarea căruia a statuat competenţa curţii de apel.
În speţă, sentinţa civilă nr. 259/C/2011 din 18 februarie 2011 pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia civilă, prin care a fost soluţionat fondul cauzei a fost dată sub incidenţa prevederilor Legii nr. 202/2010, care a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2010, astfel încât, potrivit art. XXIII din acest act normativ, hotărârea este susceptibilă de a fi atacată numai cu recurs; în ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a căii de atac, în aplicarea art. 4 din Legea nr. 221/2009 coroborat cu art. 3 alin. (4) C. proc. civ., aceasta revine curţii de apel ca instanţă imediat superioară tribunalului.
Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalităţii căilor de atac, şi presupune că părţile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege, şi astfel nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.
Principiul enunţat este consacrat şi la nivel constituţional, fiind înscris în art. 129 din Constituţie, care prevede dreptul părţilor şi al procurorului de a folosi căile de atac, însă numai în condiţiile legii.
Astfel, împotriva hotărârilor judecătoreşti se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziţii imperative, de la care nu se poate deroga.
In speţă, Înalta Curte constată că decizia civilă nr. 1521/2011-R din 9 iunie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, este o hotărâre dată în calea de atac a recursului, fiind deci irevocabilă, potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., nesusceptibilă de a fi atacată, la rândul său, cu recurs, nemaiputând fi supusă unui nou control judiciar specific căii de reformare.
Această concluzie decurge şi din observarea dispoziţiilor art. 299 alin. (1) C. proc. civ., care enumera categoriile de hotărâri ce pot fi atacate cu recurs, şi în cuprinsul cărora nu sunt incluse şi deciziile date în recurs, precum şi din principiul unicităţii dreptului de a folosi o cale de atac.
Aşa fiind, având în vedere că inadmisibilităţile se situează în categoria excepţiilor peremptorii, de fond şi în considerarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 137 alin. (1) din acelaşi cod, raportate la art. XIII din Legea nr. 202/2009, Înalta Curte va admite excepţia invocată de Ministerul Public reprezentat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu consecinţa respingerii prezentului recurs, ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE reprezentat de DIRECŢIA GENERALĂ A FINANŢELOR PUBLICE BIHOR împotriva deciziei civile nr. 1521/2011-R din 9 iunie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3270/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3276/2012. Civil. Evacuare. Recurs → |
|---|
