ICCJ. Decizia nr. 3270/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3270/2012
Dosar nr. 2451/30/2010
Şedinţa publică din 15 iunie 2012
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 01 aprilie 2010, pe rolul Tribunalului Timiş, secţia civilă, reclamanta D.E., în temeiul dispoziţiilor art. 3 lit. e), art. 5 alin. (1) lit. a) şi b), alin. (2) şi alin. (4) teza I din Legea nr. 221/2009, a chemat în judecată pe pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE reprezentat de DIRECŢIA GENERALĂ A FINANŢELOR PUBLICE TIMIŞ solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 500.000 Euro, echivalent în lei la cursul BNR din data efectuării plăţii, reprezentând daune morale şi la plata echivalentului în lei la cursul BNR la data efectuării plăţii a sumei de 30.000 Euro, reprezentând daune materiale.
Prin sentinţa civilă nr. 1029/2011 din 23 februarie 2011, Tribunalul Timiş, secţia civilă, a respins acţiunea formulată de reclamanta D.E. împotriva pârâtului STATUL ROMÂN, prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, reprezentat de D.G.F.P. TIMIŞ, reţinând că solicitarea reclamantei de acordare a despăgubirilor de ordin moral este neîntemeiată, raportat la împrejurarea că aceasta personal şi autorii săi au beneficiat de dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990, fiind titularii indemnizaţiei prevăzute de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, care are acelaşi scop cu disp. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi că nu se poate susţine că, prin adoptarea textului legal precitat, persoanele îndreptăţite ar putea avea o speranţă legitimă, astfel cum este consacrată în jurisprudenţa CEDO la acordarea despăgubirilor morale, întrucât dispoziţia de lege referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată ca rezultat al exercitării controlului de constituţionalitate a posteriori.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, în termen legal, a declarat apel reclamanta D.E., calea de atac fiind recalificată de către instanţa de control, ca recurs, în raport de data pronunţării sentinţei atacate, respectiv, 23 februarie 2011 şi de dispoziţiile art. XIII din Legea nr. 202/2010.
Prin decizia nr. 1871 din 6 decembrie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a admis recursul declarat de reclamanta D.E. împotriva sentinţei civile nr. 1029/PI din 23 februarie 2011 pronunţate de Tribunalul Timiş, a casat sentinţa atacată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, exclusiv în ceea ce priveşte petitul privind acoperirea prejudiciului material, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de recurs a apreciat ca fiind corectă şi judicioasă soluţia instanţei de fond asupra capătului de cerere vizând obligarea pârâtului la plata daunelor morale.
In acest sens a înlăturat critici le reclamantei vizând încălcarea neretroactivităţii Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, reţinând că aceasta încearcă să creeze confuzie între instituţii juridice diferite, cu conţinut şi regim juridic distinct, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a avut recunoscute pretenţiile printr-o hotărâre definitivă şi executorie care ar putea constitui un „bun"; în accepţiunea jurisprudenţei CEDO ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adiţional la CEDO.
A reţinut că decizia Curţii Constituţionale este obligatorie în toate cauzele nesoluţionate definitiv, fără excepţie, neprezentând relevanţă data înregistrării acţiunii pentru că, invocarea excepţiei se realizează întotdeauna în cadrul unui proces aflat pe rolul instanţei de judecată.
A constatat că dispoziţiile CEDO şi ale Primului Protocol adiţional la CEDO nu au fost încălcate prin sentinţa atacată, care este urmarea unei juste aplicări a acestora prin raportare la jurisprudenţa instanţei Europene.
A apreciat că nu poate fi reţinută nici încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la CEDO, în speţă nefiind constatată existenţa vreunui motiv/cauză de discriminare a reclamantei în raport de alte persoane, atâta vreme cât declararea ca neconstituţională a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 are caracter impersonal, fiind incidenţă în toate procesele, inclusiv a celor ajunse deja pe rolul instanţelor de recurs.
A înlăturat pretinsa încălcare a principiului egalităţii în faţa legii, motivate de faptul că decizia Curţii Constituţionale este obligatorie de la data pronunţări sale în toate cauzele ce nu au fost soluţionate definitiv, Legea nr. 47/1992 instituind criterii obiective în funcţie de care deciziile Curţii Constituţionale produc efecte juridice. In plus, nu Statul Român, prin puterea legiuitoare, a intervenit cu o modificarea a legii în curs de aplicare, în cadrul unui proces pendinte, ci o normă juridică a fost declarată a fi în neconcordanţă cu Constituţia României de către Curtea Constituţională, organ specializat şi independent care se subordonează exclusiv Constituţiei şi legii de organizare.
Totodată, contrar susţinerilor recurentei, instanţa de control a reţinut că, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 trebuie aplicată şi cauzelor nefinalizate până la data publicării ei printr-o hotărâre definitivă (cum este şi cazul de faţă) - aşa cum în mod corect a şi argumentat instanţa de fond - nefiind vorba în această situaţie de o încălcare a principiului neretroactivităţii, interpretare confirmată de Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de recurs în interesul legii, care, cu caracter general obligatoriu, a clarificat definitiv problema modului de aplicare în timp a deciziei instanţei constituţionale.
In ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiunea în pretenţii întemeiată pe disp. art. 998-999 C. civ., a constat că nu le poate analiza, faţă de dispoziţiile art. 294 coroborate cu art. 316 C. proc. civ. având în vedere că au fost invocate omisso medio, direct în calea de atac a recursului, tară a fi supuse cenzurii primei instanţe, fiind extranee pricinii.
Referitor la petitul privind repararea prejudiciului material, instanţa de control a constat că, prima instanţă nu a analizat şi nu s-a pronunţat asupra acestui capăt de cerere cu care a fost învestită, deşi reclamanta în cuprinsul actelor depuse la dosar a enumerat bunurile confiscate la data deportării bunicilor în Bărăgan, respectiv bunuri mobile gospodăreşti, constând în inventarul agricol şi animal, precum şi recolta neculeasă a anului 1951, drept pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) şi (5) C. proc. civ. a casat hotărârea atacată, cu trimitere la prima instanţă pentru soluţionarea completă a cauzei, respectiv pentru soluţionarea petitului privind acordarea de daune materiale, sens în care, se impune administrarea de probe.
Împotriva deciziei civile nr. 1871 din 6 decembrie 2011, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a declarat recurs reclamanta D.E., solicitând, admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate, cu consecinţa admiterii în tot a acţiunii, invocând critici subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 punctul 9 C. proc. civ.
In argumentarea motivelor de recurs, reclamanta a susţinut că decizia atacată este criticabilă, în principal, din perspectiva următoarelor elemente care atestă aplicarea greşită a legii:
- Hotărârea atacată nu este irevocabilă, litigiul dedus judecăţii se bucură de beneficiul triplului grad având în vedere că acţiunea precizată a fost întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 nefiind aplicabile în cauză;
- Decizia nr. 1358/2010 pronunţată de Curtea Constituţională produce efecte exclusiv asupra situaţiilor juridice născute ulterior declarării neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, conform principiului neretroactivităţii legii;
- Aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale are semnificaţia încălcării pactelor şi tratatelor privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte
Înalta Curte, în baza art. 137 C. proc. civ., deliberând cu prioritate asupra excepţiei inadmisibilităţii căii extraordinare de atac cu care a fost învestită, analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva normelor legale incidente raportate la excepţia invocată de reprezentantul Ministerului Public, urmează să respingă recursul ca inadmisibil, în considerarea următoarelor:
Prin prevederile art. XIII din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, legiuitorul a modificat articolul 4 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în sensul că hotărârea pronunţată potrivit alineatului 4 al aceluiaşi articol urmează a fi cenzurată doar în calea de atac a recursului, pentru soluţionarea căruia a statuat competenţa curţii de apel.
În speţă, sentinţa civilă nr. 1029/2011 din 23 februarie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia civilă, prin care a fost soluţionat fondul cauzei a fost dată sub incidenţa prevederilor Legii nr. 202/2010, care a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2010, astfel încât, potrivit art. XXII din acest act normativ, hotărârea este susceptibilă de a fi atacată numai cu recurs; în ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a căii de atac, în aplicarea art. 4 din Legea nr. 221/2009, aceasta revine curţii de apel ca instanţă imediat superioară tribunalului.
Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalităţii căilor de atac, şi presupune că părţile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege, şi astfel nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.
Principiul enunţat este consacrat şi la nivel constituţional, fiind înscris în art. 129 din Constituţie, care prevede dreptul părţilor şi al procurorului de a folosi căile de atac, însă numai în condiţiile legii.
Astfel, împotriva hotărârilor judecătoreşti se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziţii imperative, de la care nu se poate deroga.
In speţă, Înalta Curte constată că decizia civilă nr. 1871 din 6 decembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, este o hotărâre pronunţată în calea de atac a recursului, fiind deci irevocabilă, potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., nesusceptibilă de a fi atacată, la rândul său, cu recurs, nemaiputând fi supusă unui nou control judiciar specific căii de reformare.
Această concluzie decurge şi din observarea dispoziţiilor art. 299 alin. (1) C. proc. civ., care enumera categoriile de hotărâri ce pot fi atacate cu recurs, şi în cuprinsul cărora nu sunt incluse şi deciziile date în recurs, precum şi din principiul unicităţii dreptului de a folosi o cale de atac.
Aşa fiind, având în vedere că inadmisibilităţile se situează în categoria excepţiilor peremptorii, de fond şi în considerarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 137 alin. (1) din acelaşi cod, raportate la art. XIII din Legea nr. 202/2009, Înalta Curte va admite excepţia invocată de Ministerul Public reprezentat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu consecinţa respingerii prezentului recurs, ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta D.E. împotriva deciziei civile nr. 1871 din 6 decembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3269/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3272/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
