ICCJ. Decizia nr. 3320/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3320/2012
Dosar nr. 15279/3/2010
Şedinţa publică de la 11 septembrie 2012
Asupra recursului de faţa;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 24 martie 2010, sub nr. 15279/3/2010, reclamantul M.G. a chemat în judecată pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate faptul că a suferit o condamnare cu caracter politic, precum şi măsuri administrative abuzive cu caracter politic, care se încadrează în dispoziţiile Legii nr. 221/2009, şi să oblige pârâtul la plata unor despăgubiri reprezentând prejudiciul moral suferit, drept consecinţă a condamnării politice, în cuantum de 1.000.000 Euro (echivalentul în lei la cursul B.N.R. la data executării hotărârii).
Prin sentinţa civilă nr. 1616, pronunţată la data de 05 noiembrie 2010, în dosarul nr. 15279/3/2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamantul M.G., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, aşa cum a fost modificată; a respins capătul 1 al cererii privind constatarea caracterului politic al condamnării, ca neîntemeiat; a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 10.000 euro în echivalent lei la data plăţii, cu titlu de daune morale, şi a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
În motivarea acestei hotărâri, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:
Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă ca reclamantul M.G. a fost condamnat la pedeapsa de 14 ani temniţa grea si la 7 ani degradare civica pentru infracţiunea de uneltire contra ordinei sociale prevăzuta de art. 209 pct. 1 C. pen., art. 157 C. pen. si art. 58 C. pen., prin sentinţa nr. 95 din 08 aprilie 1960 pronunţata de Tribunalul Militar Constanta, executând pedeapsa detenţiei timp de 5 ani si 2 zile. Prin aceeaşi hotărâre s-a dispus si confiscarea totala a averii personale a condamnatului.
Reclamantul a beneficiat de masuri reparatorii prin Decretul-lege nr. 118/1990, astfel cum rezulta din Hotărârea nr. 987/1990 a Comisiei pentru Acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice.
Prin raportarea dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009 la dispoziţiile art. 3 din aceeaşi lege, Tribunalul a apreciat că reclamantul M.G. este îndreptăţit la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic luată împotriva sa.
Cât priveşte criteriile de stabilire al cuantumului despăgubirilor corespunzător prejudiciului moral suferit de reclamant, Tribunalul a avut în vedere, în primul rând, modificările aduse Legii nr. 221/2009 prin O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010 - art. II.
Din art. I din acest act normativ rezultă că art. 5 alin. (1) lit. a) s-a modificat, stabilindu-se acordarea unor despăgubiri de până la 10.000 Euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, Tribunalul reţinând şi incidenţa dispoziţiilor art. 5 alin. (1)1, articol nou introdus.
In perioada reţinută, respectiv, 5 ani şi 2 zile, Tribunalul a reţinut ca reclamantului i s-a cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecinţele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale - onoare, reputaţie - precum şi cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane - relaţiile cu prietenii, apropiaţii, vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.
La stabilirea cuantumului despăgubirii, Tribunalul a ţinut cont şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanei în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.
Drept urmare, în stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare plafonul de 10.000 Euro stabilit de legiuitor, măsurile reparatorii deja acordate, consecinţele negative suferite, pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat numai în parte, dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 10.000 Euro în echivalent lei la data plăţii, cu titlu de despăgubiri.
In ceea ce priveşte capătul 1 al cererii privind constatarea caracterului politic al condamnării, Tribunalul a apreciat că este neîntemeiat, deoarece, conform dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea 221/2009, constituie de drept condamnare cu caracter politic, condamnarea pronunţată pentru fapta prevăzută în art. 209 C. pen., respectiv infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel, în termen, reclamantul M.G., la data de 9 noiembrie 2010, motivele de apel fiind depuse, de asemenea, în termen, la termenul de judecată din data de 17 martie 2011, cât şi pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, la data de 10 decembrie 2010 şi, respectiv, la data de 9 decembrie 2010, motivele de apel fiind depuse, de asemenea, în termen, la aceleaşi date.
Prin decizia civilă nr. 453 A, pronunţată la data de 28 aprilie 2011, în dosarul nr. 15279/3/2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelurile declarate de apelantul-pârât Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti şi apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1616 din 5 noiembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă; a schimbat în parte sentinţa primei instanţe, în sensul că a respins cererea de acordare a despăgubirilor cu titlu de daune morale; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate şi a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant M.G. împotriva sentinţei civile nr. 1616 din 5 noiembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:
Curtea a apreciat că examinarea apelurilor declarate urmează a se realiza cu luarea în considerare a Deciziilor nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale.
Cum, până la data soluţionării cauzei de către această instanţă, termenul de 45 zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, instanţa a procedat la aplicarea acestor decizii definitive şi obligatorii în prezenta cauză, rămânând fără relevanţă faptul că termenul sus-menţionat nu era împlinit până la data pronunţării sentinţei de către instanţa de fond.
Curtea a avut, de asemenea, în vedere faptul că, în situaţia declarării ca neconstituţionale a unor prevederi de lege, decizia definitivă a Curţii Constituţionale produce efecte în privinţa aplicării normei juridice.
Aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţională, instanţa de apel a considerat că nu poate exista decât o obligaţie „morală"; a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului si a libertăţilor fundamentale neimpunând statelor membre nicio obligaţie specifică de a repara nedreptăţile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
Instanţa de apel a reţinut, prin referire la aceeaşi jurisprudenţă a instanţei de contencios european, că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun. Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeaşi Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligaţie generală a statului de a restitui proprietăţi care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenţiei ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricţii asupra libertăţii statelor de a stabili scopul şi condiţiile oricărei restituiri către foştii proprietari.
Instanţa de apel a avut în vedere, totodată, faptul că instanţa de contencios european nu a sancţionat, sub aspectul articolului 1 din Protocolul nr. 1 şi a art. 6 paragraful 1 din Convenţie, împrejurarea că, în cursul procedurii interne, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale incidente în cauză. Ceea ca a sancţionat instanţa de contencios european în alte cauze a fost constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360/2010, decizii publicate în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, dată de la care au devenit obligatorii pentru instanţele de judecată.
După cum corect a reţinut şi instanţa de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţia României, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
In raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, mai sus-menţionată, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Or, în speţă, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune nici că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.(l) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se inundă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, altfel, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia interzice în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
In speţă, se reţine, de asemenea, că nu există, însă, un drept definitiv câştigat, iar reclamanţii nu erau titularii unui bun susceptibil de protecţie, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, câtă vreme la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor.
In plus, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes si ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru toate aceste considerente, criticile recurentului-reclamant M.G. sunt nefondate, şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul formulat, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUME LE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant M.G. împotriva deciziei civile nr. 453 A din 28 aprilie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 11 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3309/2012. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3325/2012. Civil. Acţiune în constatare.... → |
|---|
