ICCJ. Decizia nr. 335/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 335/2013
Dosar nr. 3549/3/2012
Şedinţa din Camera de Consiliu de la 30 ianuarie 2013
Asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 12 decembrie 2011 pe rolul Tribunalului Timiş, reclamantul W.J. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, solicitând instanţei, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să constate ca având caracter politic măsura deportării forţate luate împotriva sa pe perioada 15 ianuarie 1945-decembrie 1949, precum şi împotriva părinţilor săi W.I. şi W.T. şi a surorii sale W.T. (în prezent decedaţi). În conformitate cu prevederile Legii nr. 221/2009, a solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor morale şi materiale suferite în urma acestei măsuri cu caracter politic luate împotriva sa şi a membrilor familiei sale.
Prin sentinţa civilă nr. 39/2012 din 11 ianuarie 2012 Tribunalul Timiş a admis excepţia de necompetenţă teritorială invocată, din oficiu, şi a dispus declinarea soluţionării prezentei cauze în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, reţinând incidenţa în cauză a prevederilor art. 155 din Legea nr. 105/1992.
Învestit prin declinare, la termenul din 6 februarie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, la rândul său, a invocat, din oficiu, excepţia de necompetenţă materială în soluţionarea prezentei cereri în raport de dispoziţiile art. 4 pct. 4 din Legea nr. 221/2009.
S-a reţinut că potrivit textului legal anterior menţionat, competenţa soluţionării cererilor având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurilor administrative luate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1949 aparţine tribunalului în circumscripţia căruia domiciliază persoana interesată.
Cum în speţă domiciliul ales al reclamantului se află în Municipiul Timişoara, Tribunalul Bucureşti a apreciat că, în privinţa normelor de competenţă devin incidente prevederile Legii speciale nr. 221/2009, şi nu cele din Legea nr. 105/1992, dispoziţiile art. 155 din acest din urmă act normativ, nefiind aplicabile în speţă.
Astfel, prin sentinţa civilă nr. 1881 din 1 noiembrie 2012 a Tribunalului Bucureşti, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.
Constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.
Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 22 alin. (3) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul W.J. a indicat faptul că are domiciliul în Germania.
Împrejurarea că domiciliul reclamantului este în Germania, ţară care face parte din Uniunea Europeană, alături de România, atrage aplicabilitatea Regulamentului (CE) nr. 44 din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială.
Din nota de fundamentare a regulamentului (pct. II) rezultă că, normele de competenţă trebuie să prezinte un mare grad de previzibilitate şi să se întemeieze pe principiul conform căruia competenţa este determinată, în general, de domiciliul pârâtului.
Potrivit dispoziţiilor art. 148 coroborat cu art. 149 pct. 1 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, instanţele româneşti sunt competente să soluţioneze litigiile dintre o parte română şi o parte străină, dacă pârâtul are domiciliul, reşedinţa sau fondul de comerţ în România.
Totodată, potrivit art. 155 din legea menţionată, în cazul în care instanţele române sunt competente şi nu se poate stabili care anume dintre ele este îndreptăţită să soluţioneze procesul, cererea va fi îndreptată potrivit regulilor de competenţă materială, la Judecătoria sectorului 1 al Municipiului Bucureşti sau la Tribunalul Bucureşti.
În cauza de faţă, instanţele române au fost învestite cu judecata unui proces intervenit între reclamantul W.J., cu domiciliul în Germania şi o parte pârâtă cu sediul în România, având ca obiect o cerere formulată în temeiul Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Astfel de litigii, potrivit normei de competenţă teritorială absolută prevăzută de legea română [art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009] sunt date în competenţa tribunalului în circumscripţia căruia domiciliază reclamantul, înţelegând prin domiciliu acel element de identificare a persoanei fizice şi nu domiciliul ales la care o persoană solicită să îi fie comunicate actele de procedură.
Identificarea competenţei rationae loci şi rationae materiae se face prin raportare la domiciliul reclamantului, în înţelegerea acestuia ca element de identificare a persoanei fizice şi nu ca denumire dată adresei - domiciliu ales - pentru comunicarea actelor de procedură.
Aşa fiind, cum domiciliul reclamantului nu este în România, ci în străinătate şi cum, pe cale de consecinţă, nu se poate stabili care anume tribunal de pe teritoriul României este îndreptăţit să soluţioneze litigiul, în conformitate cu dispoziţiile art. 155 din Legea nr. 105/1992, competenţa teritorială aparţine Tribunalului Bucureşti.
În consecinţă, faţă de considerentele anterior expuse, văzând şi dispoziţiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cererii formulată de reclamantul W.J. în favoarea Tribunalului Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 334/2013. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 3414/2012. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
