ICCJ. Decizia nr. 3491/2012. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3491/2012
Dosar nr. 1687/113/2010
Şedinţa publică din 18 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila, secţia civilă la data de 25 octombrie 2007, sub nr. 3353/113/2007, reclamantul G.E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 451.430 RON, reprezentând daune materiale şi a sumei de 1.000.000 euro, reprezentând daune morale pentru prejudiciul cauzat prin arestarea sa nelegală, înregistrarea ca vechime în muncă a perioadei iunie 2000 - mai 2005, data de 30 mai 2005 reprezentând data angajării sale după o pauză de 5 ani, precum şi obligarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Brăila, care a emis ordonanţa de arestare, să-şi ceară scuze public, în mass-media locală, pentru eroarea judiciară comisă.
Prin Sentinţa civilă nr. 346 din 19 mai 2008, Tribunalul Brăila, secţia civilă a respins acţiunea, ca prescrisă, reţinând că termenul de prescripţie de 18 luni, prevăzut de art. 506 alin. (2) C. proc. pen., a început să curgă de la data de 25 octombrie 2000, când s-a pronunţat încheierea de revocare a măsurii privative de libertate, iar nu de la data hotărârii de achitare a reclamantului.
Prin Decizia civilă nr. 171/A din 24 septembrie 2008, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei sus-menţionate, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecarea fondului la aceeaşi instanţă.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut că acţiunea nu este prescrisă, prima instanţă analizând, în mod greşit, cererea reclamantului în funcţie de modificările aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2004, aplicându-le retroactiv unei încheieri de revocare a măsurii arestării preventive pronunţate la 25 octombrie 2000.
Or, la acel moment, art. 504 alin. (2) C. proc. pen. prevedea că are dreptul la repararea pagubei şi persoana care a fost arestată şi care, ulterior, pentru motivele arătate la alin. (1), a fost scoasă de sub urmărire penală sau a fost achitată, iar art. 505 alin. (2) prevedea că acţiunea poate fi pornită în termen de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare sau de la data ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală.
În consecinţă, reclamantul este în termenul de promovare a acţiunii în repararea prejudiciului cauzat prin arestarea nelegală, deoarece acesta este de 1 an şi curge de la data rămânerii definite a hotărârii de achitare din 9 martie 2007.
Prin Decizia nr. 5323 din 8 mai 2009, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală a confirmat soluţia curţii de apel, dispunând respingerea recursului pârâtului, ca nefondat, cu motivarea că termenul de prescripţie se calculează în raport de reglementarea legală în forma în vigoare la data săvârşirii erorii judiciare imputate, pentru că altfel s-ar încălca principiul neretroactivităţii legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată la Tribunalul Brăila sub nr. 1687/113/2010.
Prin Sentinţa civilă nr. 691 din 7 iunie 2010, Tribunalul Brăila, secţia civilă a respins acţiunea, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamantul a fost arestat preventiv în perioada 29 iunie 2000 - 25 octombrie 2000, măsura fiind luată prin Ordonanţa din 29 iunie 2000 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Brăila şi revocată prin Încheierea din 25 octombrie 2000 pronunţată de Tribunalul Brăila, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1297/R din 22 noiembrie 2000 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi.
Măsura arestării preventive pe perioada menţionată nu are caracter nelegal, întrucât ea a fost luată pentru toate infracţiunile pentru care reclamantul a fost trimis în judecată, or numai pentru unele dintre acestea reclamantul a fost achitat prin hotărâre definitivă, pentru una s-a dispus, însă, încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei, ceea ce nu exclude vinovăţia părţii.
Astfel, prin Sentinţa penală nr. 2743 din 22 noiembrie 2006 pronunţată de Judecătoria Brăila în Dosarul nr. 13144/2005, rămasă definitivă prin Decizia nr. 95 din 9 martie 2007 a Tribunalului Brăila, neatacată cu recurs, s-a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., achitarea reclamantului pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în modalitatea prevăzută şi pedepsită de art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen., parte vătămată SC A. SA Traianu, judeţul Brăila.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., s-a dispus achitarea reclamantului pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în modalitatea prevăzută şi pedepsită de art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen., parte vătămată BC IT SA - Sucursala Brăila.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., s-a dispus achitarea reclamantului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 12 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 13 C. pen. şi art. 41 alin. (2) C. pen., parte vătămată Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti - Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Control Financiar de Stat Brăila.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen. s-a dispus încetarea procesului penal privind pe reclamant pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 1 lit. p) din Legea nr. 12/1990 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Prin Decizia civilă nr. 63/A din 7 aprilie 2011, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă admis apelul declarat de reclamant împotriva acestei din urmă sentinţe, pe care a schimbat-o în tot, după cum urmează:
A admis în parte acţiunea.
A obligat pe pârâtul Statul Român la plata sumei de 80.000 RON cu titlu de daune morale şi la 12.265 RON daune materiale.
A dispus recunoaşterea ca vechime în muncă a perioadei 28 iunie 2000 - 25 octombrie 2000.
În motivarea soluţiei pronunţate, curtea a reţinut următoarele:
În mod greşit, prima instanţă a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile art. 504 C. proc. civ., deoarece arestarea preventivă a reclamantului s-a dispus atât pentru faptele pentru care s-a pronunţat achitarea, cât şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 1 lit. p) din Legea nr. 12/1990, pentru care procesul penal a încetat, ca urmare a intervenţiei prescripţiei.
Astfel, din Ordonanţa din 29 iunie 2000 rezultă că arestarea preventivă s-a dispus pentru suspiciunile legale de săvârşirea celor două infracţiuni de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. şi nu pentru ultima infracţiune, de o gravitate mai mică, prevăzută de art. 1 lit. p) din Legea nr. 12/1990.
Prin urmare, măsura arestării preventive fiind determinată de existenţa unor indicii legate de săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune, cu privire la care s-a dispus achitarea în baza dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală), în cauză sunt îndeplinite condiţiile erorii judiciare prevăzute de art. 504 alin. (2) C. proc. civ., text potrivit căruia „Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori i s-a restrâns libertatea în mod nelegal".
Nici reţinerea tribunalului în sensul că oricum reclamantul era arestat şi în alt dosar nu poate înlătura caracterul ilegal al arestării din această cauză, cu atât mai mult cu cât, la data emiterii Mandatului de arestare 131 din 29 iunie 2000, ce face obiectul prezentului dosar, exista o soluţie de fond de punere în libertate a reclamantului de sub imperiul celuilalt mandat de arestare emis în Dosarul nr. 5/P/2000 al Parchetului Brăila.
În aceste condiţii, sunt pe deplin incidente în cauză dispoziţiile art. 504 C. proc. pen.
Art. 505 alin. (2) din acelaşi cod dispune că „la stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata lipsirii de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă".
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, în mod constant, că în cazurile de violare a art. 5 parag. 1 al Convenţiei (privare nelegală de libertate), sunt întemeiate cererile de acordare a unor despăgubiri băneşti pentru prejudiciul moral şi fizic suferit pe perioada detenţiei nelegale.
Daunele morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, la sănătatea şi integralitatea corporală, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiul profesional şi alte valori similare.
Deşi stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanţa trebuie să aibă în vedere şi o serie de criterii cum ar fi consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.
În speţă, privarea reclamantului pe o durată de aproximativ 4 luni de zile, suferinţele cauzate de culpabilizarea sa gratuită şi arestarea nelegală, suferinţa psihică generată de lipsirea de libertate în condiţiile în care nu se simţea cu nimic vinovat, de destrămarea familiei, de lipsurile materiale şi stigmatizarea sa în societate, pierderea prestigiului profesional, au creat un prejudiciu cert, pentru a cărui reparare se impune acordarea unor daune morale în cuantum de 80.000 RON.
În ceea ce priveşte daunele materiale, apelantul şi-a restrâns cuantumul pretenţiilor, solicitând salariul pe perioada iunie - mai 2005 când s-a putut reîncadra în muncă (în cuantum de 267.240 RON), precum şi înregistrarea ca vechime în muncă a acestei perioade. De asemenea, a solicitat plata onorariului avocatului care l-a asistat în procesul penal, în cuantum de 50.000 RON.
Cu privire la veniturile din muncă de care a fost privat, reclamantul a susţinut că până în anul 2003, administratorii firmelor nu erau trecuţi în nomenclatorul de funcţii şi încasau doar dividende.
Totuşi, reclamantul nu a făcut dovada cuantumului acestor dividende, ci a cerut ca instanţa să aibă în vedere cuantumul salariilor celorlalţi angajaţi de la firma SC E. Com, ce erau cuprinse între 1.750.000 şi 5.800.000 ROL.
În lipsa unui minim de probe privind cuantumul exact al veniturilor de care beneficia apelantul la momentul arestării, instanţa nu poate avea în vedere suma solicitată de 8.000.000 ROL (800 ROL lunar), ci în lipsa altor criterii va avea în vedere salariul minim pe economie, respectiv:
- 70 ROL în perioada iunie 2000 - decembrie 2000,
- 100 ROL în perioada ianuarie 2001 - martie 2001 (H.G. nr. 1166/2000),
- 140 ROL în perioada martie 2001 - martie 2001 (H.G. nr. 231/2001),
- 175 ROL în perioada martie 2002 - decembrie 2002 (H.G. nr. 1.037/2001),
- 250 ROL în perioada ianuarie 2003 - decembrie 2003 (H.G. nr. 1.105/2002),
- 280 ROL în perioada ianuarie 2004 - decembrie 2004 (H.G. nr. 1.115/2003),
- 310 ROL în perioada ianuarie 2005 - iulie 2005 (H.G. nr. 2.356/2004),
obţinându-se astfel un cuantum de 12.265 ROL până la data la care apelantul a reuşit să se reîncadreze în muncă.
Potrivit dispoziţiilor art. 504 alin. ultim C. proc. pen., perioada în care reclamantul a fost arestat preventiv, şi anume 28 iunie 2000 - 25 octombrie 2000, urmează să fie recunoscută ca vechime în muncă.
Cu privire la cuantumul onorariului de avocat aferent procesului penal, apelantul nu a depus probe, aşa încât cererea cu acest obiect nu poate fi primită.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de ambele părţi şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi.
I. Recurentul-reclamant a formulat următoarele critici:
1. Instanţa a cuantificat greşit daunele morale la suma de 80.000 RON, care este prea mică în raport de prejudiciul încercat.
Trauma suferită şi sechelele psihice ireversibile cauzate de arestarea nelegală şi detenţia timp de 4 luni, în cea mai rău famată celulă din Penitenciarul Brăila, încetarea activităţii firmei şi imposibilitatea reluării activităţii datorită pierderii instantanee a pieţii de desfacere, pierderea serviciului şi decăderea din poziţia socială câştigată prin muncă, marginalizarea la care a fost supus de societate ca reacţie la aflarea arestării pentru o serie de infracţiuni, separarea de familie, lipsa unui loc de muncă se constituie în motive ce trebuiau luate în considerare la aprecierea cuantumului daunelor morale, sens în care instanţa nu a procedat.
2. Instanţa a stabilit greşit cuantumul daunelor materiale la suma de 12.265 RON, ca echivalent al veniturilor din muncă de care a fost privat de la arestare şi până la data reangajării, ţinând cont doar de salariul minim pe economie aferent acestei perioade.
În condiţiile în care instanţa de apel nu a acceptat în probaţiune analiza comparativă a salariilor din firma unde era administrator la data arestării, ar fi putut avea în vedere salariul mediu brut pe economie, iar în cazul acordării salariului minim pe economie, trebuia să facă măcar actualizarea acestui venit cu indicele de inflaţie, pentru ca partea să nu suporte devalorizarea monedei naţionale.
3. În mod nelegal s-a recunoscut vechimea în muncă doar pe perioada arestării şi nu până la reangajarea după arestare, respectiv pe perioada iunie 2000 - iunie 2005.
4. În mod nelegal nu s-a acordat şi onorariul de avocat aferent procesului penal.
5. Instanţa nu a soluţionat capătul de cerere privind obligarea Parchetului să-şi ceară scuze public pentru eroarea judiciară comisă.
II. Recurentul-pârât a formulat următoarele critici:
1. Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 504 alin. (1) C. proc. pen., deoarece în speţă nu există eroare judiciară în sensul acestui text de lege.
Prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamantul a susţinut că a fost trimis în judecată în baza rechizitoriului Parchetului de pe lângă Judecătoria Brăila nr. 457/P/2000 şi că procesul penal a fost finalizat prin achitare, conform Sentinţei penale nr. 2743 din 22 noiembrie 2006, rămasă definitivă şi irevocabilă.
Or, reclamantul nu este îndreptăţit să primească daunele solicitate, deoarece nu este dovedită îndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 504 alin. (1) C. proc. pen., neexistând eroare judiciară constatată printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
Astfel, potrivit art. 504 alin. (1) C. proc. pen., „Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare".
Din analiza acestui text de lege, rezultă că situaţia permisă de aplicare a lui o constituie rejudecarea cauzei şi pronunţarea unei hotărâri definitive de achitare. Altfel spus, trebuie să existe o hotărâre definitivă de condamnare, urmată de una de achitare, în rejudecarea cauzei, neputându-se cere repararea pagubei de persoana care a fost achitată în toate fazele procesuale, situaţie în care se află reclamantul. Acesta a fost achitat la instanţa de fond, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., soluţie menţinută în toate fazele de judecată ale procesului penal.
Dacă organele de cercetare penală au apreciat că există vinovăţie, dar ulterior instanţele de judecată au hotărât definitiv şi irevocabil inexistenţa acesteia, faptul nu constituie o eroare judiciară în sensul dispoziţiilor art. 504 alin. (1) C. proc. civ., care să atragă răspunderea patrimonială a statului.
2. Măsura privativă de libertate a fost dispusă în baza unor probe verosimile care conduceau, la acea dată, la concluzia că se impunea asemenea măsură preventivă.
Or, dacă organele de cercetare penală ale parchetului au apreciat că într-o anume fază procesuală s-a impus luarea măsurilor restrictive de libertate, dar ulterior, în funcţie de cercetările efectuate, s-au revocat măsurile dispuse, aceasta nu constituie o eroare judiciară, respectiv o măsură nelegală, care să atragă răspunderea patrimonială a statului.
Rezultă că nu suntem în prezenţa unei erori judiciare pentru ca statul să răspundă patrimonial, cum greşit a reţinut instanţa de apel, nefiind îndeplinite condiţii legale menţionate expres în conţinutul art. 504 C. proc. pen.
3. Cu privire la daunele materiale reprezentând drepturi salariale, admise de instanţă în cuantum de 12.265 RON, hotărârea recurată este nelegală, având în vedere că reclamantul nu a depus la dosar acte care să dovedească pretenţiile băneşti solicitate, simpla afirmaţie nefiind suficientă pentru dovedirea cererii.
4. Hotărârea este nelegală şi sub aspectul soluţiei de admitere a capătului de cerere privind recunoaşterea vechimii în muncă pe perioada cuprinsă între 28 iunie 2000 şi 25 octombrie 2000, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 504 C. proc. pen.
III. Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi a formulat următoarele critici:
1. Hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 504 alin. (2) C. proc. pen.
Potrivit acestor dispoziţii legale, are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Alin. (3) al textului prevede că privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).
Din interpretarea dispoziţiilor enunţate, rezultă că dreptul la despăgubiri este condiţionat de comiterea unei erori judiciare de către instanţele sau procurorul care au dispus privarea sau restrângerea de libertate, dovada acestei erori fiind realizată, printre altele, prin hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).
Din perspectiva aceloraşi dispoziţii legale, eroarea judiciară trebuie să privească întreaga activitate infracţională dedusă judecăţii, achitarea parţială a reclamantului neputând constitui temei pentru fundamentarea reparării pagubei în cazul luării unei măsuri preventive pe nedrept.
Or, reclamantul a fost achitat parţial, pentru două dintre infracţiunile pentru care a fost judecat, înşelăciune în convenţii şi evaziune fiscală, însă pentru infracţiunea prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 12/1990 s-a dispus încetarea procesului penal întrucât s-a prescris răspunderea penală.
Aşadar, reclamantul nu a fost declarat nevinovat pentru toate faptele deduse judecăţii printr-o hotărâre de achitare, situaţie în care nu are deschis dreptul la acţiune fundamentat pe dispoziţiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen.
2. Hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 505 alin. (1) C. proc. pen.
a) Cu privire la daunele materiale:
Potrivit art. art. 505 alin. (1) C. proc. pen., la stabilirea întinderii reparaţiei, instanţa este obligată să ţină seama de durata privării de libertate şi de consecinţele produse asupra persoanei ori familiei celui privat de libertate, or instanţa de apel a depăşit aceste limite.
Astfel, deşi reclamantul a fost arestat preventiv doar în perioada 29 iunie 2000 - 25 octombrie 2000, instanţa a acordat despăgubiri materiale reprezentând contravaloarea venitului minim pe economie pentru perioada iunie 2000 - iulie 2005.
Factorul prejudiciabil se limitează la durata arestării preventive, deoarece ulterior punerii în libertate, derularea procesului penal, care s-a finalizat cu o hotărâre de achitare, reprezintă o cauză licită, pentru care statul nu poate fi ţinut să răspundă, indiferent de consecinţele pe plan moral, fizic şi psihic pe care procesul le-ar putea avea asupra celui în cauză.
Mai mult, reclamantul nu a produs un minim de probe privind cuantumul exact al veniturilor de care beneficia la momentul arestării, situaţie în care instanţa nu poate evalua din oficiu cuantumul daunelor materiale prin raportare la salariul minim pe economie.
b) Cu privire la daunele morale:
În stabilirea reparaţiei pentru daunele morale, instanţa de apel trebuia să distingă între consecinţele stării de arest dispusă în cauza în care reclamantul a fost arestat preventiv în baza ordonanţei Parchetului de pe lângă Tribunalul Brăila nr. 457/P/2000 din 28 iunie 2000 şi cele generate de arestarea lui preventivă în altă cauză, dispusă în baza Ordonanţei nr. 433/P/1999 din 1 iunie 2000.
Distincţia era imperios necesară, deoarece în perioada 29 iunie 2000 - 25 octombrie 2000, reclamantul a fost arestat în două cauze, judecata într-una dintre acestea continuând şi în prezent (Dosar penal nr. 3196/1/2008, aflat pe rolul Tribunalului Argeş).
Pe de altă parte, consecinţele reţinute de instanţa de apel ca fiind cele generate de arestarea pentru care a promovat prezenta acţiune, s-au întemeiat pe prezumţii fără greutatea de a naşte probabilitatea. În acest fel s-a ajuns la supraevaluarea daunelor morale acordate.
Acordarea sumei de 80.000 RON cu titlu de daune morale, pentru o perioadă de arest mai mică de 4 ani, este în contradicţie cu jurisprudenţa în materie a instanţei supreme şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Intimatul-reclamant a depus întâmpinări la recursurile pârâtului şi Ministerului Public, solicitând respingerea acestora, ca nefondate.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, înalta Curte reţine următoarele:
I. Cu privire la recursul reclamantului:
1. Criticile referitoare la greşita cuantificare, de către instanţa de apel, a daunelor morale, nu sunt fondate.
Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, la stabilirea întinderii reparaţiei pentru prejudiciul moral încercat prin arestarea nelegală, instanţa de apel s-a raportat la ambele criterii prevăzute în acest scop de art. 505 alin. (1) C. proc. pen., respectiv durata privării de libertate suportate şi consecinţele negative produse de măsura privativă de libertate.
Astfel, în justificarea acordării daunelor morale în cuantum de 80.000 RON, instanţa de apel a avut în vedere că reclamantul a fost privat de libertate pe o perioadă de aproximativ 4 luni de zile, de la 29 iunie 2000 până la 25 octombrie 2000. Totodată, a avut în vedere suferinţele cauzate reclamantului de culpabilizarea sa gratuită şi arestarea nelegală, sens în care a reţinut suferinţa psihică generată de lipsirea de libertate în condiţiile în care nu se simţea cu nimic vinovat, de destrămarea familiei, de lipsurile materiale şi stigmatizarea sa în societate, de pierderea prestigiului profesional.
Prin urmare, cuantificarea daunelor morale acordate reclamantului s-a făcut cu respectarea criteriilor legale, astfel că din acest punct de vedere hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente - art. 505 alin. (1) C. proc. pen.
În ceea ce priveşte stabilirea, în concret, a întinderii daunelor morale în raport de criteriile legale, aceasta este o chestiune ce ţine de aprecierea instanţei, asupra căreia nu se poate realiza controlul judiciar în recurs, faţă de actuala structură a acestei căi extraordinare de atac.
În actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, pct. 2 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea verificarea aspectelor de fapt ale litigiului în raport de probele administrate, fiind abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
2. Relativ la cuantumul daunelor materiale, recurentul-reclamant a susţinut că, în condiţiile în care nu a acceptat în probaţiune analiza comparativă a salariilor din firma unde era administrator la data arestării, instanţa trebuia să aibă în vedere salariul mediu brut pe economie sau, cel puţin, să acorde salariul minim pe economie actualizat cu indicele de inflaţie, pentru acoperirea devalorizării monedei naţionale.
În absenţa unor probe certe privind veniturile din muncă pe care le obţinea reclamantul la data arestării preventive, în mod legal instanţa de apel a determinat cuantumul prejudiciului material prin raportare la salariul minim pe economia naţională, luând astfel în calcul criteriul obiectiv al venitului minim garantat de legislaţia naţională pentru toţi cei care prestează o activitate salarială.
Cât timp reclamantul nu a dovedit decât că era angajat în muncă la data arestării, singurul criteriu obiectiv ce putea fi avut în vedere de instanţă în determinarea veniturilor salariale de care a fost privat ca urmare a arestării nelegale era acel venit salarial recunoscut de lege oricărui angajat, or acesta este salariul minim pe economia naţională, iar nu salariul mediu, cum eronat pretinde recurentul-reclamant.
Greşeala instanţei de apel constă doar în aceea că nu a actualizat cu indicele de inflaţie la data plăţii despăgubirile materiale acordate, în vederea realizării unei reparaţii integrale a prejudiciului material suferit de reclamant.
În consecinţă, sub acest din urmă aspect se impune reformarea hotărârii recurate, principiul reparării integrale a prejudiciului, ce funcţionează în materie de răspundere civilă delictuală, justificând pretenţia recurentului-reclamant ca suma de 12.265 RON, ce i-a fost acordată cu titlu de despăgubiri materiale, să fie actualizată cu indicele de inflaţie de la data plăţii.
3. Recurentul-reclamant susţine că, în mod nelegal, i s-a recunoscut vechimea în muncă doar pe perioada arestării nelegale, nu şi în continuare, până la reangajare.
Aceste critici nu sunt fondate, întrucât potrivit art. 505 alin. (3) C. proc. pen., „persoanelor îndreptăţite la repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate erau încadrate în muncă, li se calculează, la vechimea în muncă stabilită potrivit legii, şi timpul cât au fost private de libertate."
Rezultă că, recunoscând reclamantului vechime în muncă numai pe perioada arestării nelegale, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente.
În şedinţa publică de la termenul de dezbateri din 4 mai 2012, recurentul-reclamant a declarat personal că renunţă la judecata motivelor de recurs vizând neacordarea cheltuielilor de judecată aferente procesului penal, respectiv nepronunţarea instanţei de apel asupra cererii de obligare a Parchetului să-şi ceară scuze public pentru eroarea judiciară comisă.
Având în vedere că procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, în aplicarea acestui principiu, care limitează verificările instanţei la cererile părţilor, Înalta Curte nu va mai analiza motivele de recurs cu privire la care recurentul-reclamant a renunţat la judecată, luând act de voinţa părţii.
În concluzie, reţinând caracterul fondat al recursului numai în raport de critica referitoare la neactualizarea daunelor materiale acordate, Înalta Curte urmează ca în limita acestei critici, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., să admită recursul reclamantului şi să modifice în parte decizia recurată, în sensul obligării pârâtului la plata daunelor materiale în sumă de 12.265 RON, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale deciziei recurate.
II. Cu privire la recursul pârâtului:
1. Criticile privind pronunţarea hotărârii recurate cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 504 alin. (1) C. proc. pen. nu sunt întemeiate, deoarece nu aceste dispoziţii legale sunt cele care fundamentează demersul judiciar al reclamantului.
Astfel, reclamantul a solicitat repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat ca urmare a arestării preventive în perioada 29 iunie 2000 - 25 octombrie 2000, susţinând că această măsură dispusă prin ordonanţă a procurorului are caracter nelegal, în condiţiile în care el a fost achitat prin hotărâre judecătorească definitivă pentru faptele pentru care a fost arestat preventiv.
Art. 504 alin. (1) C. proc. pen. prevede că „persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare."
Art. 504 alin. (2) C. proc. pen. prevede că „are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal", iar alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că „privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j)."
Prin urmare, după cum corect a reţinut şi instanţa de apel, ipoteza dedusă judecăţii vizează arestarea nelegală, circumscriindu-se dispoziţiilor art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., iar nu dispoziţiilor art. 504 alin. (1) C. proc. pen., referitoare la condamnarea nelegală.
În concluzie, dispoziţiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. nefiind incidente cauzei, criticile recurentului-pârât privind pronunţarea hotărârii recurate cu încălcarea şi aplicarea greşită a acestor dispoziţii legale sunt neîntemeiate.
2. Referitor la lipsa caracterului nelegal al arestării reclamantului, criticile recurentului-pârât sunt, de asemenea, neîntemeiate.
Astfel, prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Brăila din 29 iunie 2000, s-a dispus arestarea preventivă a reclamantului G.E., pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 C. pen., în dauna părţilor vătămate BC IT SA şi SC A. SA Traianu. În baza acestei ordonanţe s-a emis pe numele reclamantului, de către Tribunalul Brăila, Mandatul de arestare nr. 131 din 29 iunie 2000. Prin Încheierea din 25 octombrie 2000 pronunţată de Tribunalul Brăila în Dosarul nr. 4147/2000, rămasă definitivă, s-a admis cererea de revocare a arestării preventive formulată de reclamant şi s-a dispus punerea în libertate de sub puterea Mandatului de arestare nr. 131 din 29 iunie 2000 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Brăila.
Prin Sentinţa penală nr. 2743 din 22 noiembrie 2006 a Judecătoriei Brăila, s-a dispus achitarea reclamantului, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) cu referire la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., pentru infracţiunile de înşelăciune, părţi vătămate BC IT SA şi SC A. SA Traianu, reţinându-se că faptele pretins săvârşite de reclamant şi care au determinat luarea măsurii arestării preventive a acestuia nu sunt prevăzute de legea penală. Această sentinţă a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 95 din 9 martie 2007 a Tribunalului Brăila.
Prin urmare, atâta timp cât arestarea reclamantului a fost dispusă pentru fapte pentru care ulterior a fost achitat prin hotărâre judecătorească definitivă, motivul achitării fiind acela că respectivele fapte nu sunt prevăzute de legea penală, privarea de libertate la care a fost supus reclamantul are caracter nelegal şi ea naşte dreptul acestuia la repararea pagubei suferite, conform art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen.
Art. 504 alin. (2) C. proc. pen. prevede că are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate în mod nelegal, iar în conformitate cu alin. (3) al aceluiaşi articol, caracterul nelegal al privării de libertate poate să rezulte şi dintr-o hotărâre definitivă de achitare, condiţie îndeplinită în speţă, raportat la Sentinţa de achitare nr. 2743 din 22 noiembrie 2006 pronunţată de Judecătoria Brăila, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 95 din 9 martie 2007 pronunţată de Tribunalul Brăila.
3. Recurentul-pârât a contestat şi măsura de acordare a despăgubirilor materiale în sumă de 12.265 RON, susţinând că reclamantul nu şi-a dovedit aceste pretenţii.
Critica vizează reevaluarea situaţiei de fapt, în raport de dovezile administrate şi, ca atare, nu poate fi analizată de instanţa de recurs, faţă de actuala structură a acestei căi extraordinare de atac.
În actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., recursul poate fi exercitat numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că cenzura instanţei de recurs nu poate viza şi aspectele de fapt ale litigiului în raport de probele administrate, pct. 11 al art. 304, care permitea o asemenea cenzură, fiind abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
4. Criticile prin care se contestă legalitatea măsurii de recunoaştere a vechimii în muncă pe perioada arestării nelegale nu sunt întemeiate, întrucât dispoziţiile art. 505 alin. (3) C. proc. pen. sunt neechivoce în sensul că persoanelor încadrate în muncă înainte de privarea nelegală de libertate, cum este şi cazul reclamantului, li se calculează, la vechimea în muncă stabilită potrivit legii, şi timpul cât au fost private de libertate.
Având în vedere considerentele prezentate, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtului, ca nefondat.
III. Cu privire la recursul Ministerului Public:
1. Recurentul contestă decizia recurată sub aspectul reţinerii caracterului nelegal al arestării, susţinând că acesta trebuia stabilit prin raportare la întreaga activitate infracţională a reclamantului, or instanţa nu a ţinut seama că reclamantul nu a fost achitat pentru toate faptele pentru care a fost trimis în judecată, pentru una dintre ele fiind dispusă încetarea procesului penal pe motiv că a intervenit prescripţia răspunderii penale.
Faţă de dispoziţiile art. 504 alin. (3) C. proc. pen., aspectul esenţial ce interesează în aprecierea legalităţii privării de liberate este pronunţarea unei hotărâri de achitare pentru faptele ce au fundamentat măsura privativă de libertate.
Or, recurentul ignoră că prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Brăila din 29 iunie 2000 s-a dispus arestarea preventivă a reclamantului exclusiv în considerarea săvârşirii infracţiunilor de înşelăciune, pentru care a fost achitat ulterior prin hotărâre judecătorească definitivă (Sentinţa penală nr. 2743 din 22 noiembrie 2006 a Judecătoriei Brăila), nu şi a infracţiunii prevăzute de art. 1 lit. p) din Legea nr. 12/1990, pentru care s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei.
Prin urmare, caracterul nelegal al arestării nu poate fi altfel stabilit decât prin raportare la soluţia dată în procesul penal pentru faptele pentru care reclamantul a fost arestat preventiv, nu şi prin raportare la fapta pentru care procesul penal a încetat ca efect al prescripţiei, deoarece aceasta din urmă nu a fundamentat luarea măsurii arestării preventive, criticile în acest sens nefiind fondate.
2. Nici criticile relative la pronunţarea hotărârii recurate cu încălcarea dispoziţiilor art. 505 alin. (1) C. proc. pen., pe aspectul stabilirii reparaţiei cuvenite reclamantului, nu sunt fondate.
a) În ceea ce priveşte daunele materiale, instanţa de apel a avut în vedere prejudiciul material cauzat reclamantului prin arestarea nelegală, reţinând că acest prejudiciu se compune din veniturile salariale de care a fost privat pe perioada cuprinsă între data arestării, 29 iunie 2000, şi data când s-a putut reangaja în muncă după punerea în libertate, mai 2005. Practic, instanţa a stabilit existenţa unui raport de cauzalitate între măsura privativă de liberate şi imposibilitatea reclamantului de a se reangaja până în mai 2005, situaţie în care despăgubirile materiale nu puteau fi limitate la perioada arestării nelegale, cum greşit pretinde recurentul.
Neangajarea reclamantului până în mai 2005 fiind o consecinţă a privării nelegale de libertate la care a fost supus, nu se poate reţine că acordând despăgubiri materiale şi pentru o perioadă ulterioară punerii în libertate, respectiv până la data reangajării, instanţa ar fi pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 505 alin. (1) C. proc. pen., întrucât principiul reparării integrale a prejudiciului, care funcţionează în materie de răspundere civilă delictuală, impune acoperirea întregii pagube cauzate prin fapta ilicită.
În ce priveşte criticile referitoare la nedovedirea cuantumului despăgubirilor materiale acordate, acestea pun în discuţie modul de interpretare a probelor administrate, care însă; nu mai poate fi cenzurat pe calea recursului, în condiţiile în care pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., care permitea exercitarea controlului judiciar pe acest aspect, a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 13 8/2000.
b) În ce priveşte daunele morale, contrar susţinerilor recurentului, în stabilirea întinderii acestora nu avea nicio relevanţă faptul dacă reclamantul figura arestat şi în altă cauză în perioada arestării dispuse în baza ordonanţei Parchetului de pe lângă Tribunalul Brăila din 29 iunie 2000, pentru care s-a promovat prezenta acţiune.
Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată formulată de reclamant, interesa doar dacă arestarea acestuia, în baza ordonanţei Parchetului de pe lângă Tribunalul Brăila din 29 iunie 2000, avea caracter nelegal.
Or, faţă de dispoziţiile art. 504 alin. (3) C. proc. pen., întrucât reclamantul a fost achitat prin hotărâre definitivă pentru faptele pentru care s-a dispus arestarea lui preventivă în baza ordonanţei sus-menţionate, în mod legal instanţa de apel a constatat că arestarea reclamantului şi în altă cauză nu este de natură să infirme caracterul nelegal al arestării sale pentru fapte pentru care ulterior a fost achitat prin hotărâre definitivă.
Tot în mod legal, instanţa de apel a stabilit şi întinderea daunelor morale acordate, raportându-se la măsura privativă de libertate stabilită ca având caracter nelegal, sens în care a luat în considerare criteriile prevăzute de în acest scop de art. 505 alin. (1) C. proc. pen., respectiv durata arestării nelegale (29 iunie 2000 - 25 octombrie 2000) şi consecinţele negative suportate de reclamant ca urmare a acestei măsuri.
În ce priveşte consecinţele reţinute prin decizia recurată ca fiind cele generate de arestarea nelegală a reclamantului, recurentul susţine că acestea nu au fost dovedite prin probele administrate.
Aceste din urmă critici vizează reevaluarea situaţiei de fapt reţinută de instanţa de apel, în raport de dovezile administrate, care nu mai poate fi analizată de instanţa de recurs, faţă de actuala structură a recursului, motivul de casare care permitea verificarea aspectelor de fapt ale litigiului în raport de probele administrate, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., fiind abrogat prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 138/2000.
Nici argumentul potrivit căruia suma de 80.000 RON, acordată cu titlu de daune morale pentru o perioadă de arest de aproximativ 4 luni, ar fi în contradicţie cu jurisprudenţa în materie a instanţei supreme şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu poate fi primit. Aceasta deoarece, stabilirea întinderii reparaţiei se face în fiecare caz concret dedus judecăţii, în funcţie de circumstanţele particulare ale acestuia, luând în considerare nu doar durata privării de libertate, ci şi consecinţele generate de o atare măsură asupra celui în cauză, care diferă în raport de situaţia concretă a persoanei în cauză.
Faţă de considerentele prezentate, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte va respinge recursul Ministerului Public, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul G.E. împotriva Deciziei nr. 63/A din 7 aprilie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Modifică în parte decizia recurată, în sensul că obligă pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata daunelor materiale în sumă de 12.265 RON, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Brăila şi Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi împotriva Deciziei nr. 63/A din 7 aprilie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 mai 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 3497/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3490/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
