ICCJ. Decizia nr. 3497/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3497/2012
Dosar nr. 2450/30/2010
Şedinţa publică de la 19 septembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. 2450/30/2010, reclamanta A.P.S.A. şi reclamanţii A.P.V.L. şi P.L.F. din dosarul conexat nr. 2457/30/2010 al aceluiaşi Tribunal Timiş, au chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea Statului Român la plata despăgubirilor materiale şi morale cauzate pentru suferinţele fizice şi psihice la care a fost supus, prin deportarea în Bărăgan împreună cu familia şi confiscarea tuturor bunurilor, precum şi pentru toate persecuţiile pe care le-au suportat şi după revenirea la domiciliu, refuzându-li-se dreptul la muncă, la educaţie şi la condiţii de viaţă decente, despăgubiri pe care le apreciază la suma totala de 1.000.000 euro pentru perioada 1951-1955, cu titlu de daune materiale şi morale pentru luarea măsurilor administrative cu caracter politic privind dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu în baza Deciziei nr. 200/1951, precum şi suferinţele cauzate de această măsură administrativă nedreaptă.
La termenul de judecată din 20 septembrie 2010 Tribunalul Timiş în baza art. 164 C. proc. civ. a dispus conexarea Dosarului nr. 2457/30/2010 la Dosarul nr. 2450/30/2010 al Tribunalului Timiş, iar la data de 11 februarie 2011 reclamanţii şi-au precizat acţiunea în sensul că, temeiul de drept al acţiunii îl constituie şi dispoziţiile art. 998-999 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 3038 din 30 mai 2011 pronunţată în Dosar nr. 2450/30/2010, Tribunalul Timiş a respins acţiunea civilă formulată de reclamanţii A.P.S.A., A.P.V.L. şi P.L.F.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că se solicită acordarea de despăgubiri morale şi materiale, în condiţiile prev. de art. 1, 5 şi urm. din Legea nr. 221/2009, respectiv art. 998 şi urm. C. civ., temeiul de drept reprezentat de disp. art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 fiind însă declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358 a Curţii Constituţionale, publicată în M. O. din 15 noiembrie 2010, iar, conf. art. 147 alin. (1) din Constituţia României, dispoziţiile declarate neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval Parlamentul nu va pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, termenul împlinindu-se la 30 decembrie 2010, astfel că textul de lege menţionat şi-a pierdut eficienţa juridică, acţiunea vizând daunele morale este neîntemeiată.
În ceea ce priveşte despăgubirile materiale, tribunalul a constatat că o astfel de pretenţie este prescrisă întrucât, conf. art. 3 şi 8 din Decretul nr. 167/1958, termenul general de 3 ani a început să curgă la data de 01 ianuarie 1990, când a fost răsturnat regimul comunist din România şi s-a împlinit pe data de 31 decembrie 1992, regula generală privind începutul cursului prescripţiei dreptului la acţiune fiind consacrat de art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 republicat, care, în acord şi cu art. 1886 C. civ., prevede că prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune, în speţă, la 22 decembrie 1989, când s-ar fi putut reclama şi solicita repararea nedreptăţilor suferite în vechiul regim, pentru perioada anterioara lunii decembrie 1989 instanţa apreciind că a operat suspendarea prescripţiei dreptului la acţiune, în sensul prevederilor art. 13 din Decretul nr. 167/1958.
În ceea ce priveşte caracterul politic al măsurii de strămutare în contextul în care nu se mai pot obţine despăgubiri, petitul devine lipsit de interes actual, condiţie a acţiunii civile, admiterea unei astfel de cereri nefiind aptă să mai confere un drept la despăgubiri în cadrul legislativ existent în prezent în România.
Împotriva menţionatei sentinţe reclamanţii au declarat apel iar la termenul de judecată din 29 noiembrie 2011, instanţa în baza art. XIII din Legea nr. 202/2010 de modificare a art. 4 şi 5 din Legea nr. 221/2009 şi raportat la petitul principal al cererii, care constituie plata unor despăgubiri morale întemeiate pe Legea nr. 221/2009, temei la care nu s-a renunţat, precum şi la data pronunţării sentinţei atacate, a recalificat prezenta cale de atac din apel în recurs.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin decizia civilă nr. 1761/R din 29 noiembrie 2011 a respins recursul declarat de reclamanţii A.P.S.A., A.P.V.L. şi P.L.F. împotriva sentinţei civile nr. 3038/PI din 30 mai 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş.
Pentru a pronunţa această decizie Curtea de Apel Timiş a reţinut că, prima instanţă a făcut o corectă interpretare şi aplicare a Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, prin raportare la prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţia României şi art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, fiind justă concluzia acestuia că a dispărut temeiul de drept invocat de reclamanţi în susţinerea acţiunii, astfel că solicitarea lor nu mai poate fi admisă.
În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în raport cu cauza de faţă, s-a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie [prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], potrivit cărora dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
De asemenea, sunt aplicabile speţei şi dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu dispoziţiile Constituţiei, rezultă că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Aşadar, fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza acţiunii reclamanţilor, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a apreciat în mod just că acţiunea reclamanţilor este nefondată. Această soluţie se impunea, chiar dacă pricina se afla pe rolul tribunalului la data deciziei arătate, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Această soluţie se impunea cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea sau dispoziţia dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepţii.
Declararea ca neconstituţională a unei legi ori a unei prevederi dintr-o lege, nu are aceleaşi efecte juridice ca şi abrogarea unui act normativ ori a unor dispoziţii dintr-un act normativ. Chiar dacă ambele produc efecte numai pentru viitor, abrogarea nu aduce atingere efectelor juridice produse de principiul tempus regit actum, în timp ce declararea ca neconstituţională a unei dispoziţii legale produce efecte depline inclusiv în privinţa litigiilor în curs de judecată. Diferenţa dintre cele două noţiuni este esenţială. Abrogarea unui act normativ este rodul manifestării voinţei supreme a legiuitorului care însă nu poate retroactiva. Declararea ca neconstituţională a unei legi ori a unei norme juridice dintr-o lege are drept consecinţă încetarea producerii oricăror efecte juridice ale acelei norme, după o perioadă de suspendare de 45 de zile, pe considerentul că norma juridică incriminată s-a născut nevalabilă, datorită lipsei conformităţii sale cu principiile constituţionale. Cu alte cuvinte, regimul juridic al neconstituţionalităţii unei legi ori a unui text de lege, este similar principiului nulităţii unui act juridic civil, conform căruia quod nullum este, nullum producit efectum. Altfel spus, sub aspectul efectelor şi al regimului juridic, abrogarea unui act normativ este similară revocării mutuale a unui act juridic în timp ce neconstituţionalitatea unei legi este similară nulităţii actului juridic. Atât abrogarea actului normativ cât şi revocarea actului juridic presupun acte (normative/juridice) iniţial valabile, în schimb neconstituţionalitatea unei legi ori nulitatea actului juridic civil exprimă deficienţe ce împiedică naşterea valabilă a actului respectiv. Practic efectul declarării neconstituţionalităţii unui text de lege care consfinţeşte un drept subiectiv civil în constituie stabilirea naşterii nevalabile a acelui drept şi pe cale de consecinţă imposibilitatea recunoaşterii lui de către instanţă ori de către o altă autoritate.
A reţine argumentele reclamanţilor privind neretroactivitatea deciziei Curţii Constituţionale, ar însemna a fi lăsată fără finalitate o instituţie juridică de o deosebită importanţă într-un stat de drept, consacrată constituţional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât reclamanţii nu au avut recunoscute pretenţiile printr-o hotărâre definitivă şi executorie care ar putea constitui un „bun"; în accepţiunea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Recurenţii încearcă să creeze o confuzie între instituţii juridice diferite, cu conţinut şi regim juridic distinct, lucru ce nu poate fi acceptat. Aserţiunile vizând neretroactivitatea legii civile nu sunt aplicabile în cauză, întrucât decizia Curţii Constituţionale nu este o lege, ci o hotărâre, ce se publică în M. Of., astfel că nu se impune respectarea principiului enunţat de art. 1 C. civ. şi art. 15 alin. (2) din Constituţia României, al neretroactivităţii legii civile noi.
Suntem în prezenţa controlului constituţionalităţii unei legi ulterior adoptări sale, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate a unei dispoziţii legale. Astfel, după constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege, acesta nu mai poate fi aplicat în cauzele aflate pe rolul instanţei de judecată, întrucât contravine unor dispoziţii constituţionale, act normativ cu rang prioritar. Este evident că decizia Curţii Constituţionale este obligatorie în toate dosarele ce nu sunt soluţionate definitiv, fără excepţie, neprezentând relevanţă data înregistrării acţiunii pentru că, faţă de modalitatea invocării acestei excepţii, aceasta se întâmplă întotdeauna în cadrul unui proces aflat pe rolul instanţei de judecată.
Dispoziţiile Convenţiei Euroepene a Drepturilor Omului şi ale Primului Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu au fost încălcate prin sentinţa atacată, care este urmarea unei juste aplicări a acestora prin raportare la jurisprudenţele acestei instanţe europene.
Nu se poate reţine nici încălcarea disp. art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în speţă nefiind constatată existenţa vreunui motiv/cauză de discriminare a reclamantului în raport de alte persoane, atâta vreme cât declararea ca neconstituţională a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 are caracter impersonal, fiind incidenţă în toate procesele, inclusiv a celor ajunse deja pe rolul instanţelor de recurs.
De asemenea, nici încălcarea principiului egalităţii în faţa legii nu poate fi constatată în condiţiile în care decizia Curţii Constituţionale este obligatorie de la data pronunţări sale în toate cauzele ce nu au fost soluţionate definitiv, Legea nr. 47/1992 instituind criterii obiective în funcţie de care deciziile Curţii Constituţionale produc efecte juridice. În plus, nu Statul Român, prin puterea legiuitoare, a intervenit cu o modificarea a legii în curs de aplicare, în cadrul unui proces pendinte, ci o normă juridică a fost declarată a fi în neconcordantă cu Constituţia României de către Curtea Constituţională, organ special, specializat şi independent care se subordonează exclusiv Constituţiei şi legii de organizare.
Neretroactivitatea deciziilor Curţii Constituţionale, vizează pricinile soluţionate deja definitiv, în care părţile au dobândit un „bun"; în accepţiunea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi nu situaţia promovării unei acţiuni, ce nu conferă nici măcar o „speranţă legitimă"; reclamanţilor.
Curtea de Apel Timişoara a constatat că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în conţinutul său a avut în vedere inclusiv jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru diversele argumente reţinute şi că prin pronunţarea ei nu s-a creat un vid legislativ în raport cu care instanţa trebuia să folosească temeiuri de drept substitutive din legislaţia naţională sau din instrumentele juridice internaţionale ci, dimpotrivă, raţiunea ei a fost determinată tocmai de existenţa unor reglementări paralele în una şi aceeaşi materie.
Totodată, contrar a ceea ce recurenţii au susţinut, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 trebuie aplicată şi cauzelor nefinalizate până la data publicării ei printr-o hotărâre definitivă (cum este şi cazul de faţă) - aşa cum în mod corect a şi argumentat instanţa de fond - nefiind vorba în această situaţie de o încălcare a principiului neretroactivităţii.
Că această interpretare este corectă a rezultat şi din decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - completul de recurs în interesul legii, care, cu caracter general obligatoriu, a clarificat definitiv problema modului de aplicare în timp a deciziei instanţei constituţionale.
S-a mai constatat că potrivit Constituţiei, C. civ., C. proc. civ., jurisprudenţei şi doctrinei naţionale, acestea nu pot servi ca repere obligatorii pentru instanţe, neavând calitatea unui izvor de drept.
În ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiunea în pretenţii întemeiată pe disp. art. 998-999 C. civ., aceasta a fost corect reţinută de către prima instanţă, în raport de prev. art. 8 din Decretul-Lege nr. 167/1958, faţă de faptul că termenul de prescripţie a început să curgă de la schimbarea de regim politic survenită în decembrie 1989.
Nici Raportul final al Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste şi nici adoptarea Legii nr. 221/2009 nu pot fi privite ca recunoaşteri apte să producă întreruperea termenului de prescripţie, în condiţiile art. 19 din Decretul-Lege nr. 167/1958, atâta timp cât au existat numeroase acte normative adoptate anterior (Decretul-Lege nr. 118/1990, O.U.G. nr. 214/1999) care au recunoscut comportamentul abuziv al autorităţilor comuniste în situaţii similare celei invocate de către reclamanţi, acordând drepturi persoanelor aflate în aceste situaţii. Pentru aceleaşi considerente, nu se poate reţine că Legea nr. 221/2009 sau Raportul arătat sunt motive temeinice pentru a aprecia repunerea în termenul de acţiune pentru valorificarea pretenţiilor întemeiate pe disp. art. 998-999 C. civ., respectiv acte de renunţare tacită la beneficiul prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor.
În ceea ce priveşte celelalte temeiuri de drept invocate prin precizarea de acţiune (art. 504 C. proc. pen. şi art. 2 şi 3 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), acestea nu sunt incidente în cauză, faţă de absenţa unei hotărâri penale de condamnare şi neaplicarea dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului pentru situaţii petrecute anterior ratificării de către Statul Român a acestei convenţii, ce a avut loc în anul 1994.
Împotriva deciziei civile nr. 1761/R din 29 noiembrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, reclamanţii A.P.S.A., A.P.V.L. şi P.L.F., în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate cu privire la neacordarea daunelor morale şi materiale solicitate în cauză.
În criticile formulate, recurenţii reclamanţi, după o prezentare amănunţită a situaţiei de fapt, susţin în esenţă următoarele:
Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Timişoara nu este irevocabilă, întrucât raportat la valoarea obiectului cererii precizate deduse judecăţii, sentinţa primei instanţe este supusă apelului şi recursului, deoarece temeiul acţiunii, îl reprezintă în principal, art. 998-999 C. civ., astfel că prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 nu sunt aplicabile în speţă;
În motivarea recursului, au arătat că efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situaţiile juridice ce se vor naşte după ce dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate ca fiind neconstituţionale.
Recurenţii susţin că, în calitate de cetăţeni ai unei ţări membre a UE, au dreptul ca demersul lor judiciar, întemeiat pe prevederile unei legi în vigoare, să fie soluţionat în baza acelei legi şi că aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât instanţa este obligată să dea prioritate reglementărilor internaţionale, respectând astfel dispoziţiile art. 20 din Constituţia României
Persoanele prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 pot pretinde o speranţă legitimă de a vedea concretizat, în termenul de 3 ani prevăzut de lege, dreptul lor referitor la acordarea daunelor morale, acesta având o bază suficientă în dreptul intern şi fiind recunoscut printr-o jurisprudenţă previzibilă a instanţelor interne, anterioară intervenirii deciziei curţii constituţionale arătate şi chiar ulterioară acesteia.
Prin urmare, atâta timp cât voinţa statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerinţele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând în acest sens actul normativ menţionat, acestea aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile şi examinării circumstanţelor particulare de către instanţele interne.
Aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale unui proces pendinte şi suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanşaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile şi previzibile, poate fi asimilată intervenţiei legislativului în timpul procesului şi ar crea premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcţie de deţinerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Curtea Europeană a atras atenţia asupra pericolelor inerente în folosirea legislaţiei cu efect retroactiv, care poate influenţa soluţionarea judiciară a unui litigiu, în care statul este parte, inclusiv atunci când efectul noii legislaţii este acela de a transforma litigiul într-un imposibil de câştigat.
Adoptarea Legii nr. 221/2009 şi raportul final al comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România reprezintă recunoaşteri ale Statului Român a responsabilităţii sale pentru prejudiciul moral cauzat persoanelor împotriva cărora a dispus măsurile administrative cu caracter politic. Consecinţa recunoaşterii responsabilităţii Statului Român a prejudiciului moral cauzat, potrivit prevederilor art. 1838 şi urm. C. civ., este aceea că acesta nu îi mai poate opune excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune de a solicita repararea prejudiciului moral cauzat.
Or, adoptarea Legii nr. 221/2009 reprezintă o recunoaştere a Statului Român, a responsabilităţii sale pentru prejudiciul moral cauzat persoanelor împotriva cărora a dispus măsurile administrative cu caracter politic descrise de Decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Externe. Consecinţa recunoaşterii responsabilităţii Statului Român pentru prejudiciului moral cauzat, potrivit prevederilor art. 1838 şi urm. C. civ., este aceea că acesta nu îi mai poate opune excepţia prescripţiei dreptului său material la acţiune de a solicita repararea prejudiciului moral cauzat familiei lor. Luând act de Raportul final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, Preşedintele României a susţinut în decembrie 2006 prima declaraţie oficială a Statului Român de condamnare a regimului comunist din România. În Raportul final al Comisiei Prezidenţiale se constată că persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic sau au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt victime ale regimului totalitar comunist şi au fost supuse unui regim de exterminare programată, unei represiuni criminale şi a unui genocid social.
Recurenţii susţin că decizia recurată este nelegală, întrucât se impune repararea integrală de către stat a prejudiciului moral suferit, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii victimelor, pe cât posibil, în situaţia anterioară. Pretenţiile privind daunele morale au rolul de a diminua prejudiciul psihic suferit de reclamant şi de a le sprijini pentru regăsirea unor condiţii de viaţă asemănătoare celor avute anterior.
Conform prevederilor art. 998-999 C. civ., Statul Român are obligaţia de a repara prejudiciul moral cauzat ca urmare a aplicării măsurilor administrative cu caracter politic prevăzute de Decizia nr. 200/1951, întrucât în cauza de faţă, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, se impune angajarea răspunderii civile a acestuia pentru prejudiciul moral cauzat familiei reclamanţilor.
Fiind întrunite elementele răspunderii civile şi având în vedere prevederile art. 52 alin. (3) teza I din Constituţia României coroborate cu prevederile art. 504 şi urm. C. proc. pen., rezultă că Statul Român va răspunde pentru prejudiciul moral cauzat prin Ministerul Finanţelor Publice.
Dreptul de a solicita angajarea răspunderii Statului Român pentru prejudiciile morale cauzate familiei lor până la căderea regimului totalitar nu s-a născut ca urmare a adoptării unor acte normative reparatorii emise după anul 1989, ci îşi are fundamentul în prevederile art. 998-999 C. civ.
Se mai arată că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunţată de Curtea Constituţională este obligatorie doar în ceea ce priveşte dispozitivul său, nu şi cu privire la raţionamentul efectuat de Curte în cadrul controlului de constituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.
În condiţiile în care, în numeroase cazuri, Statul Român a fost obligat la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat, în temeiul răspunderii civile delictuale, rezultă că raţionamentul Curţii Constituţionale, potrivit căruia nu ar exista vreo obligaţie a statului de a acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat foştilor deţinuţi politici, este eronat. În acelaşi timp, prin raţionamentul expus în motivarea deciziei pronunţate, Curtea Constituţională le-a îngrădit dreptul legitim conferit de art. 998-999 C. civ. de a solicita repararea prejudiciului moral suferit de familie ca urmare a măsurilor abuzive dispuse împotriva lor de regimul totalitar.
Raţionamentul Curţii Constituţionale, potrivit căruia nu ar exista vreo obligaţie a Statului Român de a acorda despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele supuse măsurilor abuzive ale fostului regim totalitar, este eronat întrucât face abstracţie de prevederile imperative ale art. 998-999 C. civ. referitoare la obligaţia reparării prejudiciului cauzat.
Existenta numeroaselor cazuri în care Statul Român a fost obligat la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat persoanelor împotriva cărora a dispus măsuri abuzive reîntăreşte faptul că raţionamentul pe care Curtea Constituţională şi-a întemeiat Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 este eronat şi că Statul Român are obligaţia reparării prejudiciului moral cauzat, în temeiul răspunderii civile delictuale descrise de art. 998-999 C. civ., indiferent de existenţa sau inexistenţa unor legi reparatorii speciale.
Se apreciază că măsurile administrative cu caracter politic emise în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Externe, sunt similare, în ceea ce priveşte atingerile aduse onoarei, demnităţii, reputaţiei, vieţii intime, familiale şi private persoanelor supuse acestor măsuri abuzive, cu condamnările cu caracter politic. Pe cale de consecinţă, instanţa de judecată are obligaţia de a analiza, in concret, de la caz la caz, care sunt măsurile reparatorii ce se impun a fi luate în vederea reparării prejudiciului moral suferit de persoanele împotriva cărora au fost dispuse măsurile administrative cu caracter politic a dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu în baza Deciziei nr. 200/1951. În acelaşi timp, la soluţionarea prezentei acţiuni, instanţa de judecată trebuie să aibă în vedere faptul că natura juridică a daunelor morale solicitate este diferită de natura drepturilor acordate de Statul Român, în baza Decretului-Lege nr. 118/1990.
Măsurile administrative cu caracter politic emise în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Externe, sunt similare, în ceea ce priveşte atingerile aduse onoarei, demnităţii, reputaţiei, vieţii intime, familiale şi private persoanelor supuse acestor măsuri abuzive, cu condamnările cu caracter politic.
Recurenţii îşi întemeiază cererea de recurs pe dispoziţiile art. 282 şi urm. şi art. 129 alin. (4) C. proc. civ., art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 C. civ., art. 504 şi urm. C. proc. pen., art. 52 din Constituţie şi art. 2, art. 3, art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi pe Legea nr. 221/2009.
Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş prin întâmpinarea formulată la data de 30 august 2012, a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului reclamanţilor, în raport de disp. art. XIII din Legea nr. 202/2010.
Prealabil analizării excepţiei instanţa constată că susţinerile recurenţilor referitoare la greşita calificare a căii de atac sunt nefondate, întrucât aşa cum rezultă din partea introductivă a deciziei atacate, în calificarea căii de atac, instanţa de apel a luat în considerare petitui principal al cererii ce a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, temei la care reclamanţii nu au renunţat niciodată.
Ca atare, precizarea adusă de aceştia prin care invocă şi incidenţa dispoziţiilor art. 998-999 C. civ. capătă caracter incident, situaţie în care, raportat la data pronunţării sentinţei, se constată că în mod corect s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. XIII din Legea nr. 202/2010, de modificare a art. 4 şi art. 5 din Legea nr. 221/2009, calificând calea de atac ca fiind recurs.
Înalta Curte, conform dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ. raportat la dispoziţiile art. 4 alin. (6) şi art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, luând în examinare excepţia inadmisibilităţii recursului, reţine următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (6) şi art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 astfel cum au fost modificate prin art. XIII din Legea nr. 202/2010, hotărârea pronunţată de tribunal este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel.
Totodată, având în vedere şi dispoziţiile art. XXVI din Legea nr. 202/2010 potrivit cărora dispoziţiile art. 4 alin. (6) şi art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009 se aplică şi proceselor aflate în curs de soluţionare, se constată că în mod corect Curtea de Apel Timişoara a soluţionat recursul, ca instanţă de recurs, astfel că, calea de atac a recursului declarat împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Timişoara apare ca fiind inadmisibilă.
Este de observat că hotărârea recurată, pronunţată de o instanţă de recurs este irevocabilă, în sensul dispoziţiilor art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. şi nu se încadrează între hotărârile ce pot fi atacate cu recurs, menţionate de prevederile art. 299 alin. (1) C. proc. civ. Aşa fiind, având în vedere că inadmisibilităţile se situează în categoria excepţiilor peremptorii de fond, Înalta Curte, în considerarea celor sus arătate şi în conformitate cu prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., va admite excepţia, cu consecinţa respingerii prezentului recurs, ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii A.P.S.A., A.P.V.L. şi P.L.F. împotriva deciziei civile nr. 1761/R din 29 noiembrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, ca inadmisibil.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3496/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3499/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
