ICCJ. Decizia nr. 3499/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3499/2012
Dosar nr. 5500/30/2010
Şedinţa publică de la 19 septembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. 5500/30 din 02 iulie 2010, reclamanţii S.T.S. şi S.D.D., au chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la plata echivalentului în lei la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii a sumei de 500.000 euro, reprezentând daune morale pentru suferinţele îndurate de reclamant şi întreaga sa familie pe perioada deportării în Bărăgan, în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, a arătat că, împotriva sa şi a familiei sale s-a adoptat măsura administrativă cu caracter politic a dislocării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.
În noaptea de 18 iunie 1951 a fost pusă în mişcare cea mai amplă acţiune de deportare din istoria contemporană a României, după deportarea germanilor din România în Uniunea Sovietică, întreprinsă în ianuarie 1945 astfel că în jur de 45.000 de persoane au fost ridicate din căminele lor şi deportate în Bărăgan. Au fost duşi români, germani, sârbi, bulgari, refugiaţi din Basarabia şi Nordul Bucovinei, aromâni.
În contextul încordării relaţiilor dintre România şi Iugoslavia, exclusă în 1948 din Comintern, graniţa dintre cele două ţări a devenit o zonă sensibilă pentru guvernul comunist de la Bucureşti. Etniile prezente aici, în special în Banat, erau considerate drept „elemente cu un factor ridicat de risc";. Urmând modelul sovietic, pe 15 martie 1951 Ministerul de Interne al Republicii Populare România a dat următorul decret:
„Ministerul de Interne va putea, pe cale de decizie, să dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-şi justifică prezenţa în acele centre, precum şi mutarea din orice localitate a celor care, prin manifestările faţă de poporul muncitor, dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română. Celor în cauză li se va putea stabili domiciliul obligator în orice localitate";.
A menţionat că Statul Român a dispus măsura administrativă abuzivă a deportării în Bărăgan a sa şi a întregii sale familii în vara anului 1951 chiar în noaptea de Rusalii, obligându-i să părăsească locuinţa în numai câteva ore.
În drept, au invocat art. 3 lit. e), art. 5 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) Legea nr. 221/2009.
Reclamanţii au formulat precizare de acţiune, prin care au solicitat obligarea Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş la plata echivalentului în lei a sumei de 500.000 euro, reprezentând daune morale aduse onoarei, demnităţii, reputaţiei, vieţii intime, familiale şi private, ca urmare a adoptării măsurilor administrative cu caracter politic a dislocării şi stabilirii domiciliului forţat dispuse împotriva sa şi a familiei sale în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.
Au arătat că în conformitate cu prevederile art. 998-999 C. civ., Statul Român are obligaţia de a repara prejudiciul moral cauzat reclamanţilor şi familiei lor ca urmare a aplicării măsurilor administrative cu caracter politic prevăzute de Decizia nr. 200/1951. Întrucât în cauza de faţă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, se impune angajarea răspunderii civile a acestuia pentru prejudiciul moral cauzat.
Potrivit art. 998 C. civ. orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara.
Fiind întrunite elementele răspunderii civile şi având în vedere prevederile art. 52 alin. (3) teza I din Constituţia României coroborate cu prevederile art. 504 şi urm. din C. proc. pen., rezultă că Statul Român va răspunde pentru prejudiciul moral prin Ministerul Finanţelor Publice.
A susţinut că Statul Român este răspunzător pentru prejudiciul moral suferit şi a măsurilor administrative cu caracter politic prevăzute de Decizia nr. 200/1951.
Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituţie, Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar conform dispoziţiilor art. 504 alin. (2) din C. proc. pen., are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de liberate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
În drept, au invocat, art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 C. civ., art. 504 şi urm. C. proc. pen., art. 52 din Constituţie, art. 2 şi 3 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, art. 15 lit. f) şi t) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.
Prin sentinţa civilă nr. 2234 din 14 aprilie 2011 pronunţată în Dosar nr. 5500/30/2010, Tribunalul Timiş a respins acţiunea civilă formulată de reclamanţii S.T.S. şi S.D.D.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că obiectul cererii introductive îl reprezintă acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a), teza I-a din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a tăcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, Curtea Constituţională a stabilit că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza I-a sunt neconstituţionale.
Conform art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Întrucât cele 45 de zile prevăzute de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 s-au împlinit, iar Parlamentul nu a pus de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, tribunalul a reţinut că temeiul invocat, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a), şi-a încetat efectele.
Aplicarea în speţă a acestei decizii nu încalcă principiul neretroactivitătii deciziilor Curţii Constituţionale, câtă vreme în cauză nu a fost pronunţată încă o hotărâre judecătorească.
Având în vedere precizările temeiului de drept de către reclamanţi, tribunalul a reţinut că art. 998, 999 C. civ. reglementează sediul materiei răspunderii civile delictuale de drept comun şi este de principiu că normele speciale ale Legii nr. 221/2009 se completează cu normele generale, în măsura în care nu sunt contrazise de acestea din urmă, chiar dacă reclamantul nu ar fi invocat în mod explicit dispoziţiile art. 998, 999 C. civ.
Ori, termenul de prescripţie al acţiunii în răspundere civilă delictuală a Statului Român, întemeiată pe prevederile art. 998 şi 999 C. civ., a început să curgă la data căderii regimului comunist, cel mai târziu la data intrării în vigoare a Decretului-Lege nr. 118 din 30 martie 1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri şi s-a împlinit în termen de 3 ani, potrivit art. 3 alin. (1) teza I-a din Decretul nr. 167/1958.
Adoptarea Legii nr. 221/2009 nu a urmărit repunerea victimelor regimului comunist în termenul de prescripţie al dreptului la acţiune în răspundere civilă delictuală de drept comun.
Şi aceasta deoarece, pe de o parte, nu orice faptă, ci doar cele reglementate de Legea nr. 221/2009, atrage răspunderea Statului Român, iar, pe de altă parte, pe lângă despăgubirile morale declarate neconstituţionale, Legea nr. 221/2001 prevede şi alte măsuri reparatorii, în privinţa cărora legea continuă să se aplice.
Este vorba de acordarea de despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate ca urmare a condamnării politice sau a măsurii administrative cu caracter politic şi repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.
Mai mult, Legea nr. 221/2009 reglementează dreptul la acţiune pentru constatarea caracterului politic al condamnării sau al măsurii administrative, altele decât cele reglementate de art. 1 şi 3, iar această acţiune este imprescriptibilă.
Cu alte cuvinte, Legea nr. 221/2009 nu este o simplă normă legală pentru repunerea persoanelor îndreptăţite în termenul de prescripţie al dreptului la acţiune în răspundere civilă delictuală a Statului Român pentru repararea prejudiciului suferit de persoanele condamnate politic sau supuse unor măsuri cu caracter politic anterior datei de 23 decembrie 1989, ci este un veritabil act normativ, cu un obiect de reglementare bine determinat şi cu un caracter special faţă de prevederile generale ale art. 998, 999 C. civ.
Declararea neconstituţională a normei speciale care reglementa dreptul la despăgubiri morale, respectiv art. 5 alin. (1), lit. a), teza I-a din Legea nr. 221/2009, nu înlătură prescripţia împlinită a dreptului la acţiune întemeiată prevederile de drept comun ale art. 998, 999 C. civ.
De altfel, în absenţa dreptului la acţiune în temeiul Legii nr. 221/2009, nu există nici prescripţie, fie ea generală sau specială.
De asemenea, tribunalul a reţinut că prin adoptarea art. 5 alin. (1), lit. a), teza I-a a Legii nr. 221/2009 reclamanţii nu au dobândit un drept, în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, fiind un atribut al statului legiferarea, inclusiv prin abrogarea unor norme legale.
Prin urmare, cererea reclamanţilor de acordare de despăgubiri morale în baza art. 998, 999 C. civ. este prescrisă.
În cauză nu sunt aplicabile nici prevederile art. 504 şi urm. C. proc. pen.
Astfel, acest text legal prevede că, persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).
Are drept la repararea pagubei suferite şi persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei.
Aceste prevederi legale îşi au sorgintea în dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţia României, potrivit căruia, Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.
Prin urmare, art. 504 şi urm. C. proc. pen. reglementează răspunderea statului pentru erori judiciare, iar nu pentru condamnările politice, respectiv măsurile administrative cu caracter politic dispuse înainte de 23 decembrie 1989.
În ce priveşte despăgubirile materiale solicitate de reclamanţi, instanţa a reţinut că art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 prevede acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare.
Acest text de lege, însă, nu trebuie interpretat prin sine, ci raportat la prevederile alin. (5) al aceluiaşi art., conform căruia acordarea de despăgubiri în condiţiile prevăzute la alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluţionare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare.
Cu alte cuvinte, acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate ca urmare a unei condamnări politice sau a unei măsuri administrative cu caracter politic este condiţionată de existenţa unei proceduri începute, dar nesoluţionate în baza Legii nr. 10/2001.
Legiuitorul a instituit o dispoziţie de favoare prin conferirea accesului direct la instanţă celor a căror procedură administrativă nu a fost soluţionată, neurmărind să repună în termen pe cei care nu au recurs la această procedură sau a căror notificare în baza Legii nr. 10/2001 a fost respinsă, chiar şi în parte, irevocabil.
Prin urmare, tribunalul a respins cererea reclamanţilor de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor materiale şi a respins acţiunea.
Împotriva sentinţei civile nr. 2234 din 14 aprilie 2011 pronunţată în Dosar nr. 5500/30/2010, a Tribunalului Timiş, a declarat apel reclamanta S.D.D.
La termenul de judecată din 29 noiembrie 2011, instanţa în baza art. XIII din Legea nr. 202/2010 de modificare a art. 4 şi 5 din Legea nr. 221/2009 şi raportat la petitul principal al cererii, care constituie plata unor despăgubiri morale întemeiat pe Legea nr. 221/2009, temei la care nu s-a renunţat, precum şi la data pronunţării sentinţei atacate, a recalificat prezenta cale de atac din apel în recurs.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin decizia civilă nr. 1747/R din 29 noiembrie 2011 a respins recursul declarat de reclamanta S.D.D. împotriva sentinţei civile nr. 2581/PI din 06 mai 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel Timişoara a reţinut că, prima instanţă a făcut o corectă interpretare şi aplicare a Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, prin raportare la prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţia României şi art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, fiind justă concluzia acestuia că a dispărut temeiul de drept invocat de reclamantă în susţinerea acţiunii, astfel că solicitarea ei nu mai poate fi admisă. De asemenea, în acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului arătată.
În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în raport cu cauza de faţă, s-a avut în vedere că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie [prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], potrivit cărora „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei";.
De asemenea, sunt aplicabile speţei şi dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu dispoziţiile Constituţiei, rezultă că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Aşadar, fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza acţiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea apreciază în mod just a fost respinsă acţiunea acesteia. Această soluţie se impune, chiar dacă pricina se afla pe rolul tribunalului la data deciziei arătate, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Această soluţie se impunea cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea sau dispoziţia dintr-o lege care a tăcut obiectul acelei excepţii.
Declararea ca neconstituţională a unei legi ori a unei prevederi dintr-o lege, nu are aceleaşi efecte juridice ca şi abrogarea unui act normativ ori a unor dispoziţii dintr-un act normativ. Chiar dacă ambele produc efecte numai pentru viitor, abrogarea nu aduce atingere efectelor juridice produse de principiul tempus regit actum, în timp ce declararea ca neconstituţională a unei dispoziţii legale produce efecte depline inclusiv în privinţa litigiilor în curs de judecată. Diferenţa dintre cele două noţiuni este esenţială. Abrogarea unui act normativ este rodul manifestării voinţei supreme a legiuitorului care însă nu poate retroactiva. Declararea ca neconstituţională a unei legi ori a unei norme juridice dintr-o lege are drept consecinţă încetarea producerii oricăror efecte juridice ale acelei norme, după o perioadă de suspendare de 45 de zile, pe considerentul că norma juridică incriminată s-a născut nevalabilă, datorită lipsei conformităţii sale cu principiile constituţionale. Cu alte cuvinte, regimul juridic al neconstituţionalităţii unei legi ori a unui text de lege, este similar principiului nulităţii unui act juridic civil, conform căruia quod nullum este, nullum producit efectum. Altfel spus, sub aspectul efectelor şi al regimului juridic, abrogarea unui act normativ este similară revocării mutuale a unui act juridic în timp ce neconstituţionalitatea unei legi este similară nulităţii actului juridic. Atât abrogarea actului normativ cât şi revocarea actului juridic presupun acte (normative/juridice) iniţial valabile, în schimb neconstituţionalitatea unei legi ori nulitatea actului juridic civil exprimă deficienţe ce împiedică naşterea valabilă a actului respectiv. Practic efectul declarării neconstituţionalităţii unui text de lege care consfinţeşte un drept subiectiv civil în constituie stabilirea naşterii nevalabile a acelui drept şi pe cale de consecinţă imposibilitatea recunoaşterii lui de către instanţă ori de către o altă autoritate.
A reţine argumentele reclamantei privind neretroactivitatea deciziei Curţii Constituţionale, ar însemna a fi lăsată fără finalitate o instituţie juridică de o deosebită importanţă într-un stat de drept, consacrată constituţional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a avut recunoscute pretenţiile printr-o hotărâre definitivă şi executorie care ar putea constitui un „bun"; în accepţiunea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Recurenta a încercat să creeze o confuzie între instituţii juridice diferite, cu conţinut şi regim juridic distinct, lucru ce nu poate fi acceptat. Aserţiunile vizând neretroactivitatea legii civile nu sunt aplicabile în cauză, întrucât decizia Curţii Constituţionale nu este o lege, ci o hotărâre, ce se publică în M. Of., astfel că nu se impune respectarea principiului enunţat de art. 1 C. civ. şi art. 15 alin. (2) din Constituţia României, al neretroactivităţii legii civile noi.
Suntem în prezenţa controlului constituţionalităţii unei legi ulterior adoptări sale, pe calea excepţiei de neconstitutionalitate a unei dispoziţii legale. Astfel, după constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege, acesta nu mai poate fi aplicat în cauzele aflate pe rolul instanţei de judecată, întrucât contravine unor dispoziţii constituţionale, act normativ cu rang prioritar. Este evident că decizia Curţii Constituţionale este obligatorie în toate dosarele ce nu sunt soluţionate definitiv, fără excepţie, neprezentând relevanţă data înregistrării acţiunii pentru că, faţă de modalitatea invocării acestei excepţii, aceasta se întâmplă întotdeauna în cadrul unui proces aflat pe rolul instanţei de judecată.
Dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi ale Primului Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu au fost încălcate prin sentinţa atacată, care este urmarea unei juste aplicări a acestora prin raportare la jurisprudenţele acestei instanţe europene.
Nu se poate reţine nici încălcarea disp. art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în speţă nefîind constatată existenţa vreunui motiv/cauză de discriminare a reclamantului în raport de alte persoane, atâta vreme cât declararea ca neconstituţională a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 are caracter impersonal, fiind incidenţă în toate procesele, inclusiv a celor ajunse deja pe rolul instanţelor de recurs.
De asemenea, nici încălcarea principiului egalităţii în faţa legii nu poate fi constatată în condiţiile în care decizia Curţii Constituţionale este obligatorie de la data pronunţări sale în toate cauzele ce nu au fost soluţionate definitiv, Legea nr. 47/1992 instituind criterii obiective în funcţie de care deciziile Curţii Constituţionale produc efecte juridice. În plus, nu Statul Român, prin puterea legiuitoare, a intervenit cu o modificarea a legii în curs de aplicare, în cadrul unui proces pendinte, ci o normă juridică a fost declarată a fi în neconcordantă cu Constituţia României de către Curtea Constituţională, organ special, specializat şi independent care se subordonează exclusiv Constituţiei şi legii de organizare.
Neretroactivitatea deciziilor Curţii Constituţionale, vizează pricinile soluţionate deja definitiv, în care părţile au dobândit un „bun"; în accepţiunea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi nu situaţia promovării unei acţiuni, ce nu conferă nici măcar o „speranţă legitimă"; reclamantei.
Curtea constată că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în conţinutul său a avut în vedere inclusiv jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru diversele argumente reţinute şi că prin pronunţarea ei nu s-a creat un vid legislativ în raport cu care instanţa trebuia să folosească temeiuri de drept substitutive din legislaţia naţională sau din instrumentele juridice internaţionale ci, dimpotrivă, raţiunea ei a fost determinată tocmai de existenţa unor reglementări paralele în una şi aceeaşi materie.
Totodată, contrar a ceea ce recurenta susţine, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 trebuie aplicată şi cauzelor nefinalizate până la data publicării ei printr-o hotărâre definitivă (cum este şi cazul de faţă) - aşa cum în mod corect a şi argumentat instanţa de fond - nefiind vorba în această situaţie de o încălcare a principiului neretroactivităţii.
Că această interpretare este corectă rezultă şi din decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - completul de recurs în interesul legii, care, cu caracter general obligatoriu, a clarificat definitiv problema modului de aplicare în timp a deciziei instanţei constituţionale.
În fine, referitor la exemplele în materie din jurisprudenta naţională invocate în sprijinul afirmaţiilor recurentei, Curtea constată că potrivit Constituţiei, C. civ., C. proc. civ., jurisprudenţei şi doctrinei naţionale, acestea nu pot servi ca repere obligatorii pentru instanţe, neavând calitatea unui izvor de drept.
În ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiunea în pretenţii întemeiată pe disp. art. 998-999 C. civ., aceasta a fost corect reţinută de către prima instanţă, în raport de prev. art. 8 din Decretul-Lege nr. 167/1958, faţă de faptul că termenul de prescripţie a început să curgă de la schimbarea de regim politic survenită în decembrie 1989.
Nici Raportul final al Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste şi nici adoptarea Legii nr. 221/2009 nu pot fi privite ca recunoaşteri apte să producă întreruperea termenului de prescripţie, în condiţiile art. 19 din Decretul-Lege nr. 167/1958, atâta timp cât au existat numeroase acte normative adoptate anterior (Decretul-Lege nr. 118/1990, O.U.G. nr. 214/1999) care au recunoscut comportamentul abuziv al autorităţilor comuniste în situaţii similare celei invocate de către reclamantă, acordând drepturi persoanelor aflate în aceste situaţii. Pentru aceleaşi considerente, nu se poate reţine că Legea nr. 221/2009 sau Raportul arătat sunt motive temeinice pentru a aprecia repunerea în termenul de acţiune pentru valorificarea pretenţiilor întemeiate pe disp. art. 998-999 C. civ., respectiv acte de renunţare tacită la beneficiul prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei.
În ceea ce priveşte celelalte temeiuri de drept invocate prin precizarea de acţiune (art. 504 C. proc. pen. şi art. 2 şi 3 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), acestea nu sunt incidente în cauză, faţă de absenţa unei hotărâri penale de condamnare şi neaplicarea dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului pentru situaţii petrecute anterior ratificării de către Statul Român a acestei convenţii, ce a avut loc în anul 1994.
Împotriva deciziei civile nr. 1747/R din 29 noiembrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, reclamanţii S.D.D. şi S.T.S., în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate cu privire la neacordarea daunelor morale solicitate în cauză.
În criticile formulate, recurenţii reclamanţi, după o prezentare amănunţită a situaţiei de fapt, susţin în esenţă următoarele:
Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Timişoara nu este irevocabilă, întrucât raportat la valoarea obiectului cererii precizate deduse judecăţii, sentinţa primei instanţe este supusă apelului şi recursului, deoarece temeiul acţiunii, îl reprezintă în principal, art. 998-999 C. civ., astfel că prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 nu sunt aplicabile în speţă.
În motivarea recursului, au arătat că efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situaţiile juridice ce se vor naşte după ce dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate ca fiind neconstituţionale.
Recurenţii susţin că, în calitate de cetăţeni ai unei ţări membre a UE, au dreptul ca demersul lor judiciar, întemeiat pe prevederile unei legi în vigoare, să fie soluţionat în baza acelei legi şi că aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât instanţa este obligată să dea prioritate reglementărilor internaţionale, respectând astfel dispoziţiile art. 20 din Constituţia României.
Persoanele prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 pot pretinde o speranţă legitimă de a vedea concretizat, în termenul de 3 ani prevăzut de lege, dreptul lor referitor la acordarea daunelor morale, acesta având o bază suficientă în dreptul intern şi fiind recunoscut printr-o jurisprudentă previzibilă a instanţelor interne, anterioară intervenirii deciziei curţii constituţionale arătate şi chiar ulterioară acesteia.
Prin urmare, atâta timp cât voinţa statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerinţele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând în acest sens actul normativ menţionat, acestea aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile şi examinării circumstanţelor particulare de către instanţele interne.
Aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale unui proces pendinte şi suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanşaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile şi previzibile, poate fi asimilată intervenţiei legislativului în timpul procesului şi ar crea premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcţie de deţinerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Curtea Europeană a atras atenţia asupra pericolelor inerente în folosirea legislaţiei cu efect retroactiv, care poate influenţa soluţionarea judiciară a unui litigiu, în care statul este parte, inclusiv atunci când efectul noii legislaţii este acela de a transforma litigiul într-un imposibil de câştigat.
Adoptarea Legii nr. 221/2009 şi raportul final al comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România reprezintă recunoaşteri ale Statului Român a responsabilităţii sale pentru prejudiciul moral cauzat persoanelor împotriva cărora a dispus măsurile administrative cu caracter politic. Consecinţa recunoaşterii responsabilităţii Statului Român a prejudiciului moral cauzat, potrivit prevederilor art. 1838 şi urm. C. civ., este aceea că acesta nu îi mai poate opune excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune de a solicita repararea prejudiciului moral cauzat.
Or, adoptarea Legii nr. 221/2009 reprezintă o recunoaştere a Statului Român, a responsabilităţii sale pentru prejudiciul moral cauzat persoanelor împotriva cărora a dispus măsurile administrative cu caracter politic descrise de Decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Externe. Consecinţa recunoaşterii responsabilităţii Statului Român pentru prejudiciului moral cauzat, potrivit prevederilor art. 1838 şi urm. C. civ., este aceea că acesta nu îi mai poate opune excepţia prescripţiei dreptului său material la acţiune de a solicita repararea prejudiciului moral cauzat familiei lor. Luând act de Raportul final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, Preşedintele României a susţinut în decembrie 2006 prima declaraţie oficială a Statului Român de condamnare a regimului comunist din România. În Raportul final al Comisiei Prezidenţiale se constată că persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic sau au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt victime ale regimului totalitar comunist şi au fost supuse unui regim de exterminare programată, unei represiuni criminale şi a unui genocid social.
Recurenţii susţin că decizia recurată este nelegală întrucât se impune repararea integrală de către stat a prejudiciului moral suferit, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii victimelor, pe cât posibil, în situaţia anterioară. Pretenţiile privind daunele morale au rolul de a diminua prejudiciul psihic suferit de reclamant şi de a le sprijini pentru regăsirea unor condiţii de viaţă asemănătoare celor avute anterior.
Conform prevederilor art. 998-999 C. civ., Statul Român are obligaţia de a repara prejudiciul moral cauzat ca urmare a aplicării măsurilor administrative cu caracter politic prevăzute de Decizia nr. 200/1951, întrucât în cauza de faţă, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, se impune angajarea răspunderii civile a acestuia pentru prejudiciul moral cauzat familiei reclamanţilor.
Fiind întrunite elementele răspunderii civile şi având în vedere prevederile art. 52 alin. (3) teza I din Constituţia României coroborate cu prevederile art. 504 şi urm. C. proc. pen., rezultă că Statul Român va răspunde pentru prejudiciul moral cauzat prin Ministerul Finanţelor Publice.
Dreptul de a solicita angajarea răspunderii Statului Român pentru prejudiciile morale cauzate familiei lor până la căderea regimului totalitar nu s-a născut ca urmare a adoptării unor acte normative reparatorii emise după anul 1989, ci îşi are fundamentul în prevederile art. 998-999 C. civ.
Se mai arată că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunţată de Curtea Constituţională este obligatorie doar în ceea ce priveşte dispozitivul său, nu şi cu privire la raţionamentul efectuat de Curte în cadrul controlului de constituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.
În condiţiile în care, în numeroase cazuri, Statul Român a fost obligat la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat, în temeiul răspunderii civile delictuale, rezultă că raţionamentul Curţii Constituţionale, potrivit căruia nu ar exista vreo obligaţie a statului de a acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat foştilor deţinuţi politici, este eronat. În acelaşi timp, prin raţionamentul expus în motivarea deciziei pronunţate, Curtea Constituţională le-a îngrădit dreptul legitim conferit de art. 998-999 C. civ. de a solicita repararea prejudiciului moral suferit de familie ca urmare a măsurilor abuzive dispuse împotriva lor de regimul totalitar.
Raţionamentul Curţii Constituţionale, potrivit căruia nu ar exista vreo obligaţie a Statului Român de a acorda despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele supuse măsurilor abuzive ale fostului regim totalitar, este eronat întrucât face abstracţie de prevederile imperative ale art. 998-999 C. civ. referitoare la obligaţia reparării prejudiciului cauzat.
Existenţa numeroaselor cazuri în care Statul Român a fost obligat la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat persoanelor împotriva cărora a dispus măsuri abuzive reîntăreşte faptul că raţionamentul pe care Curtea Constituţională şi-a întemeiat Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 este eronat şi că Statul Român are obligaţia reparării prejudiciului moral cauzat, în temeiul răspunderii civile delictuale descrise de art. 998-999 din C. civ., indiferent de existenţa sau inexistenţa unor legi reparatorii speciale.
Se apreciază că măsurile administrative cu caracter politic emise în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Externe, sunt similare, în ceea ce priveşte atingerile aduse onoarei, demnităţii, reputaţiei, vieţii intime, familiale şi private persoanelor supuse acestor măsuri abuzive, cu condamnările cu caracter politic. Pe cale de consecinţă, instanţa de judecată are obligaţia de a analiza, în concret, de la caz la caz, care sunt măsurile reparatorii ce se impun a fi luate în vederea reparării prejudiciului moral suferit de persoanele împotriva cărora au fost dispuse măsurile administrative cu caracter politic a dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu în baza Deciziei nr. 200/1951. În acelaşi timp, la soluţionarea prezentei acţiuni, instanţa de judecată trebuie să aibă în vedere faptul că natura juridică a daunelor morale solicitate este diferită de natura drepturilor acordate de Statul Român, în baza Decretului-Lege nr. 118/1990.
Măsurile administrative cu caracter politic emise în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Externe, sunt similare, în ceea ce priveşte atingerile aduse onoarei, demnităţii, reputaţiei, vieţii intime, familiale şi private persoanelor supuse acestor măsuri abuzive, cu condamnările cu caracter politic.
Recurenţii îşi întemeiază cererea de recurs pe dispoziţiile art. 282 şi urm. şi art. 129 alin. (4) C. proc. civ., art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 C. civ., art. 504 şi urm. C. proc. pen., art. 52 din Constituţie şi art. 2, art. 3, art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, Legea nr. 221/2009.
Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş prin întâmpinarea formulată la data de 22 iunie 2012, a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului reclamanţilor, în raport de disp. art. XIII din Legea nr. 202/2010.
Prealabil analizării excepţiei instanţa constată că susţinerile recurenţilor referitoare la greşita calificare a căii de atac sunt nefondate, întrucât aşa cum rezultă din partea introductivă a deciziei atacate, în calificarea căii de atac, instanţa de apel a luat în considerare petitul principal al cererii ce a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, temei la care reclamanţii nu au renunţat niciodată.
Ca atare, precizarea adusă de aceştia prin care invocă şi incidenţa dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., capătă caracter incident, situaţie în care, raportat la data pronunţării sentinţei, se constată că în mod corect s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. XIII din Legea nr. 202/2010, de modificare a art. 4 şi art. 5 din Legea nr. 221/2009, calificând calea de atac ca fiind recurs.
Înalta Curte, conform dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ. raportat la dispoziţiile art. 4 alin. (6) şi art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, luând în examinare excepţia inadmisibilităţii recursului, reţine următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (6) şi art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 astfel cum au fost modificate prin art. XIII din Legea nr. 202/2010, hotărârea pronunţată de tribunal este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel.
Totodată, având în vedere şi dispoziţiile art. XXVI din Legea nr. 202/2010 potrivit cărora dispoziţiile art. 4 alin. (6) şi art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009 se aplică şi proceselor aflate în curs de soluţionare, se constată că în mod corect Curtea de Apel Timişoara a soluţionat recursul, ca instanţă de recurs, astfel că, calea de atac a recursului declarat împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Timişoara apare ca fiind inadmisibilă.
Este de observat că hotărârea recurată, pronunţată de o instanţă de recurs este irevocabilă, în sensul dispoziţiilor art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. şi nu se încadrează între hotărârile ce pot fi atacate cu recurs, menţionate de prevederile art. 299 alin. (1) C. proc. civ.
Aşa fiind, având în vedere că inadmisibilităţile se situează în categoria excepţiilor peremptorii de fond, Înalta Curte, în considerarea celor sus arătate şi în conformitate cu prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., va admite excepţia, cu consecinţa respingerii prezentului recurs, ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii S.D.D. şi S.T.S. împotriva deciziei civile nr. 1747/R din 29 noiembrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, ca inadmisibil.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3497/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3500/2012. Civil → |
|---|
