ICCJ. Decizia nr. 3509/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3509/2012
Dosar nr. 2086/91/2010
Şedinţa publică din 18 mai 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, secţia civilă, reclamanta S.D.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vrancea şi a solicitat în temeiul art. 5 din Legea nr. 221/2009 obligarea acestora la plata sumei de 300.000 euro cu titlu de daune morale şi 50.000 euro cu titlu de daune materiale.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin Sentinţa penală nr. 288/1960 a Tribunalului Militar Constanţa defunctul său tată a fost condamnat la 7 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de uneltire contra ordinii sociale, fiind arestat la 10 august 1960 şi eliberat la 8 august 1967, perioadă în care a fost supus unui regim dur de detenţie.
Prin cererea înregistrată la data de 23 august 2010 reclamanta a arătat că înţelege să renunţe la capătul de cerere vizând daunele materiale deoarece casa de locuit şi moara confiscate i-au fost restituite.
Prin Sentinţa civilă nr. 790 din 18 noiembrie 2010 a Tribunalului Vrancea s-a respins acţiunea ca neîntemeiată, reţinând următoarele considerente:
Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acestuia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare".
Ulterior aceste dispoziţii au fost modificate prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 prin stabilirea unor plafoane maxime ale cuantumului despăgubirilor.
Aceste dispoziţii au fost supuse controlului de constituţionalitate iar prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi 1354 din 20 octombrie 2010 Curtea Constituţională a decis definitiv şi obligatoriu că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi ale art. I pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 sunt neconstituţionale.
S-a reţinut în esenţă că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu aceeaşi finalitate şi anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de 6 martie 1945 precum şi celor deportaţi în străinătate şi constituite în prizonieri, că dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 având acelaşi scop ca şi indemnizaţia prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 nu pot fi considerate, drepte, echitabile şi rezonabile iar prin introducerea moştenitorilor de gradul II ca beneficiari ai despăgubirilor pentru daunele morale legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri şi anume cel al echităţii şi dreptăţii, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 1 alin. (3) din legea fundamentală privind statul de drept, democratic şi social în care dreptatea este valoarea supremă.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 42/1997 decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie.
Aşa fiind, cum temeiul de drept invocat de reclamantă pentru capătul de cerere vizând daunele morale a fost declarat neconstituţional, tribunalul a constatat că cererea nu este fondată.
Împotriva Sentinţei civile nr. 790 din 18 noiembrie 2010 a declarat apel reclamanta.
Prin Decizia civilă nr. 79/A din 21 aprilie 2011, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă a admis apelul reclamantei, a schimbat sentinţa apelată în sensul că a admis acţiunea reclamantei şi a obligat pe pârât să îi plătească suma de 3.800 euro, cu titlu de daune morale.
În motivarea acestei soluţii, curtea de apel a reţinut că, întrucât acţiunea a fost promovată la data de 31 mai 2010 reclamanta avea "o speranţă legitimă", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a creat o noţiune autonomă de „bun", pe care a dezvoltat-o din noţiunea iniţială conţinută de text: „Orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale" - noţiune care nu se limitează numai la proprietatea asupra unor bunuri corporale, ci se extinde şi asupra altor drepturi şi interese cu valoarea economică, ce constituie elemente patrimoniale active care pot deveni, în anumite circumstanţe, bunuri apărate de art. 1 al Protocolului nr. 1. În consecinţă, protecţia instituită de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în această materie este mult mai largă decât cea tradiţională, oferită de dreptul de proprietate din dreptul intern, şi se apropie, mai degrabă, de accepţiunea din dreptul internaţional.
După analiza jurisprudenţei Curţii Europene, instanţa de apel a constatat o lărgire a înţelesului de „bun" în sensul Convenţiei, la toate acele situaţii în care reclamantul are un „interes economic" ce are „o bază suficientă în dreptul intern" sau când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi constantă a instanţelor naţionale, deci o „speranţă legitimă" de natură concretă, bazată pe o dispoziţie legală sau decizie judiciară.
Analiza jurisprudenţei mai arată că „speranţa legitimă" nu este verificată formal sau de principiu, ci raportat la datele concrete ale fiecărei speţe. Prin urmare, chiar dacă nu există o speţă identică soluţionată de Curtea Europeană, cu cea dedusă judecăţii în prezenta cauză, instanţa urmează să ţină seama de clarificările, delimitările şi interferenţele noţiunii de „speranţă legitimă" ce se conturează din jurisprudenţă Curţii, raportat la datele concrete ale cauzei.
Astfel, la data de 11 iunie 2009 a intrat în vigoare Legea nr. 221/2009 care prevedea în art. 5 alin. (1) lit. a), că persoanele ce au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, pot solicita în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, acordarea de daune morale pentru prejudiciul moral survenit prin condamnare.
Ulterior, la data de 1 iulie 2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) au fost modificate prin O.U.G. nr. 62/2010 în sensul că s-au plafonat sumele ce pot fi acordate cu titlu de daune morale.
Prin acelaşi art. 5 alin. (1) s-au introdus anumite criterii de stabilire a cuantumului despăgubirilor, raportat la durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare şi consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social, precum şi măsurile reparatorii deja acordate prin alte legi reparatorii.
Prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. I pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010, precum şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care constituiau temeiul legal al cererilor de acordare a daunelor morale.
Potrivit dispoziţiilor art. 174 alin. (1) din Constituţie, „Dispoziţiile din legile constatate neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Reclamanta a introdus acţiunea la data de 31 mai 2010, moment la care art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 era în vigoare, în forma iniţială, dar, datorită particularităţilor speţei, cauza nu a fost soluţionată până la declararea lor ca neconstituţionale.
Ar fi fost echitabil ca legiuitorul, după declararea ca neconstituţionale a dispoziţiilor legale, să adopte anumite dispoziţii tranzitorii, care să reglementeze situaţia numeroaselor acţiuni pornite anterior controlului de neconstituţionalitate şi rămase fără temei legal, prevăzând, eventual, acordarea unei compensaţii reparatorii.
Potrivit dispoziţiilor art. 31 din Legea nr. 47/1992, autorităţile legislative ale statului (Parlamentul sau Guvernul) ar fi putut ca într-un interval de la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale să pună de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, ceea ce nu s-a întâmplat. O astfel de atitudine a fost condamnată de Curtea Europeană în jurisprudenţa sa, reţinându-se că incertitudinea - indiferent că este de natură legislativă, administrativă sau că ţine de practicile urmate de autorităţi - este un factor ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita statului.
Neprocedând în acest fel, s-a ajuns la soluţii juridice diferite, pentru persoane aflate în situaţii obiectiv identice, în sensul că persoane care au formulat cereri la acelaşi moment au hotărâri definitive de admitere a cererii, spre deosebire de altele în cazul cărora, din motive subiective, procesul a durat mai mult. Imposibilitatea de a obţine fie şi o despăgubire parţială, dar adecvată în cadrul privării de libertate, constituie şi „o rupere a echilibrului între necesitatea protecţiei dreptului de proprietate şi exigenţele de ordin general".
De regulă, atunci când Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată o încălcare a unuia dintre drepturile apărate de Convenţie (în speţă art. 1 Protocolul nr. 1), nu mai consideră necesar să examineze cauza prin raportare la dispoziţiile art. 14 privind interzicerea discriminării decât „dacă constituie un aspect fundamental al litigiului" cu a cărui soluţionare a fost învestit. În speţă, Curtea de Apel a apreciat că este îndeplinită această condiţie.
Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluţionată cererea de către instanţele de judecată, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, durata procesului şi finalizarea acestuia depinzând adesea de o serie de factori precum gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege şi alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei.
Or, instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a statuat că "violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă exista o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite ".
Mai mult, chiar Curtea Constituţională a constatat, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010, că, prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit. Rezultă, în considerarea argumentului de interpretare a fortiori rationae (argumentul justifică extinderea aplicării unei norme la un caz neprevăzut de ea, deoarece motivele avute în vedere la stabilirea acelei norme se regăsesc cu şi mai multă tărie în cazul dat), că, prin neacordarea niciunei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunţării Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, declanşaseră procedura judiciară, s-ar crea o discriminare între persoane care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, ar beneficia de un tratament juridic diferit.
Prin urmare, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale unui proces pendinte şi suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanşaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile şi previzibile, creează premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcţie de deţinerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
În concluzie, se constată că aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale litigiilor în curs ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât este obligată să dea prioritate reglementărilor internaţionale, respectând astfel dispoziţiile art. 20 din Constituţia României. Aşa cum reglementările internaţionale au întâietate în faţa celor interne, inclusiv în faţa Constituţiei României, statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate faţă de cele ale Curţii Constituţionale a României, fiind obligatorii pentru instanţele de judecată.
În ce priveşte cuantumul daunelor morale, curtea de apel a reţinut că este greu, chiar imposibil să stabileşti o sumă de bani care să compenseze suferinţele fizice şi psihice ale autorului apelantei-reclamante, dar avându-se în vedere că rolul Legii nr. 221/2009 este doar de complinire a reparaţiei morale ce s-a încercat să se facă după 1989 prin diverse legi reparatorii (Decretul-lege nr. 118/1991; O.U.G. nr. 214/1999, etc.) s-a apreciat că o sumă de 1.000 euro pentru fiecare an de executare este ceea ce s-a dorit la data adoptării acestui act normativ.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de părţi.
Reclamanta a criticat decizia curţii de apel ca fiind dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 148 alin. (3) din Constituţia României, potrivit cărora dispoziţiile dreptului comunitar se aplică cu prioritate.
Reclamanta solicită majorarea cuantumului daunelor stabilite prin decizia curţii de apel, invocând pct. 8 a Rezoluţiei nr. 1096/1996 a CE.
Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a invocat lipsa de temei legal a cererii de acordare de daune morale, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, susţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, art. 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, atunci când a considerat inaplicabilă în cauză Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, ţinând seama de Decizia nr. 12/2011 pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii formulate de reclamantă în baza lor, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Această problemă de drept a fost dezlegată greşit de către instanţa de apel care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, nu produce efecte în cauză.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menţionată, se impune modificarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titular a unui „bun" susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
De asemenea, nu se poate reţine nici că prin aplicarea la speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-ar încălca principiul nediscriminării.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanta s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării" constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp, nu poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie".
Este vorba aşadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privinţa tuturor drepturilor şi libertăţilor recunoscute persoanelor în legislaţia internă a statelor.
În speţă însă, drepturile pretinse de reclamantă nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea de temei legal s-a datorat, după cum s-a arătat deja, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
Faţă de toate aceste considerente, reţinute prin raportare la Decizia în interesul legii nr. 12/2011 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărârea recurată apare ca fiind dată cu aplicarea greşită a normelor naţionale şi convenţionale anterior analizate.
Recursul declarat de reclamantă este nefondat, potrivit celor ce succed.
În raport de dezlegarea dată recursului pârâtului, analiza criticilor formulate de reclamantă privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanţei asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condiţiile în care însăşi cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.
În consecinţă, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă se va respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vrancea împotriva Deciziei nr. 79/A din 21 aprilie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Modifică în tot decizia în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta S.D.M. împotriva Sentinţei civile nr. 790 din 18 noiembrie 2010 a Tribunalului Vrancea, secţia civilă.
Respinge recursul declarat de reclamanta S.D.M. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 mai 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 3508/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3510/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
