ICCJ. Decizia nr. 3508/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3508/2012
Dosar nr. 1948/30/2010
Şedinţa publică din 18 mai 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia civilă, reclamanta R.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, în urma constatării caracterului politic al condamnării sale şi a defunctei sale mame, să oblige Statul Român la plata despăgubirilor materiale şi morale cauzate pentru suferinţele fizice şi psihice la care au fost supuşi toţi membrii familiei sale, respectiv reclamanta şi defuncta sa mamă prin faptul că au fost deportaţi şi li s-a stabilit domiciliu obligatoriu (Decizia nr. 200/1951) în Câmpia Bărăganului şi confiscarea tuturor bunurilor, precum şi pentru toate persecuţiile pe care le-au suportat după revenirea la domiciliu, despăgubiri pe care le-a apreciat la suma de 1.000.000 euro pentru fiecare persoană; a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri materiale şi morale în valoare totală de 2.000.000 euro, cu titlu de daune materiale şi morale pentru luarea măsurilor administrative cu caracter politic.
În fapt, reclamanta a arătat că la data de 18 iunie 1951, împreună cu membrii familiei sale, respectiv mama sa, au fost obligaţi să plece din casele sale, fiind deportaţi din localitatea Gelu, judeţul Timiş în Câmpia Bărăganului, localitatea Bumbăcari, lăsând în urmă o întreagă gospodărie, respectiv casă mobilată, gradină cultivată, animale, pasări, unelte de agricultură, hectare de pământ cu recolta de pe el.
Reclamanta a arătat că această măsură i-a marcat întreaga existenţă, descriind în mod amănunţit condiţiile în care a avut loc ridicarea celor deportaţi, transportul lor spre locul domiciliului obligatoriu, iar mai apoi traiul de zi cu zi la locul strămutării şi lipsa unor condiţii minime de trai şi igienico-sanitare.
Sub aspect patrimonial, reclamanta a învederat că la întoarcerea din Bărăgan a primit cu greu casa pe care au fost obligaţi să o părăsească, aceasta fiind vandalizată de către cei care o folosiseră, nu mai erau animale, pământul a rămas la IAS sau la CAP.
În drept, reclamanta a invocat prevederile Legii nr. 221/2009.
Prin Sentinţa civilă nr. 2169/Pi din 17 septembrie 2010, Tribunalul Timiş, secţia civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a D.G.F.P. Timiş, invocată de pârât prin întâmpinare, a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a echivalentului în RON la cursul BNR din ziua plăţii al sumei de 3.500 euro, pentru prejudiciul moral propriu şi al sumei de 3.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de antecesorul său de gradul I şi a respins restul pretenţiilor.
A respins cererea reclamantei privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că la termenul de judecată din data de 21 mai 2010 reprezentantă reclamantei a învederat instanţei că a chemat în judecată D.G.F.P. Timiş în calitate de reprezentant al Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, iar nu în nume propriu, precizare faţă de care instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a D.G.F.P. Timiş, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ.
Conform Adresei R-l 67 din 7 decembrie 2000 a Ministerului Justiţiei - Direcţia Instanţelor Militare, reclamanta împreună cu mama sa, R.V. (decedată ulterior, la data de 30 septembrie 1977) au fost strămutate la data de 18 iunie 1951, conform deciziei MAI nr. 200/1951, din localitatea Gelu, judeţul Timiş, fixându-li-se domiciliu obligatoriu în localitatea Bumbăcari; prin Decizia MAI 6200/1955, la data de 20 decembrie 1955, persoanelor menţionate li s-au ridicat restricţiile domiciliare.
Tribunalul a apreciat drept notorii circumstanţele în care au fost ridicaţi de la domiciliile lor (sub pază înarmată, fără o notificare prealabilă şi luând din locuinţa doar strictul necesar) precum şi condiţiile improprii de viaţă şi muncă la care au fost expuşi cei strămutaţi din regiunea de vest a ţării în Bărăgan, urmare a Deciziei 200/1951 a MAI, fiind realizate numeroase cercetări istorice ale perioadei respective şi având loc numeroase dezbateri publice asupra acestui subiect.
Astfel fiind, în perioada deportării, reclamanta şi defuncta sa mamă au fost supuse unui regim special de viaţă, impus de către organele statului român din acea perioadă în privinţa persoanelor deportate pentru fapte considerate ca fiind îndreptate împotriva regimului politic de la acel moment. Acest regim a presupus măsuri severe de izolare în câmp, lipsa unei locuinţe şi a unor minime condiţii de igienă, expunerea celor deportaţi la intemperiile naturii şi la o viaţă sub limita demnităţii umane. La toate acestea s-a adăugat şi umilinţa ştampilei „DO" (domiciliu obligatoriu) pe buletinul de identitate, astfel încât cei deportaţi să nu se poată deplasa pe o raza mai mare de 5 km de localitatea în care au fost arondaţi.
Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) şi art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, tribunalul a reţinut că Statul Român a înţeles să stabilească limitele în care răspunde pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau aplicarea unei măsuri administrative cu caracter politic, stabilind drept plafon maxim suma de 10.000 euro, care, din aceleaşi dispoziţii legale, va fi acordată de Statul Român persoanei a cărei pedeapsă privativă de libertate tinde spre maximul legal, care nu a beneficiat de măsuri reparatorii acordate în temeiul Decretului nr. 118/1990 şi al O.U.G. nr. 214/1999 şi care a suportat suferinţe deosebite în plan fizic, psihic şi social. Totodată, a fost stabilit un plafon maxim de 5.000 euro pentru soţul şi descendenţii de gradul I ai persoanei condamnate sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, ceea ce înseamnă că suma maximă de 5.000 de euro va fi acordată soţului şi descendenţilor de gradul I ai persoanei condamnate la o pedeapsă privativă de libertate ce tinde spre maximul legal, care nu a beneficiat de măsuri reparatorii acordate în temeiul Decretului nr. 118/1990 şi al O.U.G. nr. 214/1999 şi care a suportat suferinţe deosebite în plan fizic, psihic şi social.
Având în vedere aceste considerente, tribunalul a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamantă a echivalentului în RON la cursul BNR din ziua plăţii al sumei de 3.500 euro, pentru prejudiciul moral propriu şi al sumei de 3.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de antecesorul sau de gradul I.
A fost respinsă în rest cererea de acordare a daunelor morale până la limita solicitată de către reclamanta precum şi cererea de acordare a daunelor materiale.
Împotriva hotărârii tribunalului au declarat apel părţile.
Prin Decizia civilă nr. 714/A din 7 aprilie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă a respins apelul reclamantei, a admis apelul pârâtului şi a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul respingerii acţiunii.
În motivarea acestei soluţii, curtea de apel a reţinut că prin Decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul de drept al acţiunii reclamantei, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie şi cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor.
Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin urmare, această decizie a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţă.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamantei, şi-a încetat efectele juridice.
Inexistenţa temeiului juridic atrage nelegalitatea acţiunii reclamantei sub aspectul despăgubirilor morale.
Curtea a mai reţinut că reclamanta nu avea, anterior deciziei Curţii Constituţionale, un „bun" în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
În cazul de faţă nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocată în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau o ordonanţă.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, care a criticat-o ca fiind nelegală pentru următoarele motive:
Trecând peste criticile aduse hotărârii primei instanţe, care nu pot forma obiect al analizei în recurs, recurenta arată că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 contravine art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie, art. 14 al Convenţiei, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie şi protocoalele adiţionale, şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta materială esenţială a dreptului de acces la un tribunal independent şi imparţial, impune respectarea principiului egalităţii părţilor în procesul civil şi interzice, în principiu, intervenţia legiuitorului, pe parcursul unui litigiu, care ar putea afecta acest principiu.
Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în acord cu principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Curtea Constituţională a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi rezonabil.
Aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009, nu au fost soluţionate prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit faţă de persoanele care deţin deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în soluţionarea unui proces sau a unei cereri, formulată tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza unui criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Un alt drept garantat de Convenţie este dreptul la nediscriminare, art. 14 al Convenţiei, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile şi libertăţile pe care Convenţia le reglementează şi impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferenţiate sunt aplicate unor situaţii analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă şi rezonabilă, adică urmăreşte un scop legitim şi respectă un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
Art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie impune o sferă suplimentară de protecţie, în cazul în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislaţiei naţionale, precum şi în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligaţie clară a unei autorităţi publice, în conformitate cu legislaţia naţională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislaţiei naţionale, are obligaţia de a se comporta într-o anumită manieră (cauza Thorne c. Marii Britanii, hotărârea din 2009).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidenţiat că, pe baza art. 14 din Convenţie, o distincţie este discriminatorie dacă „nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă", adică dacă nu urmăreşte un „scop legitim" sau nu există un „raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat" (cauza Marckx împotriva Belgiei, hotărârea din 13 iunie 1979, seria A nr. 31, pag. 16, paragraful 33). Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluţionată cererea de către instanţele de judecată, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, durata procesului şi finalizarea acestuia depinzând adesea de o serie de factori precum gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege şi alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei.
Aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale unui proces pendinte şi suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanşaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile şi previzibile, poate fi asimilată intervenţiei legislativului în timpul procesului şi creează premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcţie de deţinerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
În ceea ce priveşte garanţia egalităţii armelor, în jurisprudenţa instanţei europene, aceasta semnifică tratarea egală a părţilor pe toată desfăşurarea procedurii în faţa unui tribunal independent şi imparţial, instituit de lege, în sensul menţinerii unui just echilibru între interesele părţilor. Or, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuşi temeiului juridic ce a stat la baza declanşării unor litigii, în care pârât este statul, la iniţiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu dispoziţiile constituţionale, apreciem că această garanţie poate fi afectată, cu consecinţa nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În esenţă, recurenta susţine că efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situaţiile juridice născute după ce dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2010 au fost declarate ca neconstituţionale, iar aplicarea acesteia prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, instanţa fiind obligată să dea prioritate reglementărilor internaţionale, respectând astfel dispoziţiile art. 20 din Constituţia României.
Intimatul-pârât a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, care permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi ţinând seama de Decizia nr. 12/2011 pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii formulate de reclamantă în baza lor, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Contrar susţinerilor recurentei, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanţa de apel, care a reţinut că decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulară a unui „bun" susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
De asemenea, nu se poate reţine nici că prin aplicarea la speţă a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-ar încălca principiul nediscriminării.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanta s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării" constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp, nu poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie".
Este vorba aşadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privinţa tuturor drepturilor şi libertăţilor recunoscute persoanelor în legislaţia internă a statelor.
În speţă însă, drepturile pretinse de reclamantă nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, după cum s-a arătat deja, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
Faţă de toate aceste considerente, reţinute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărârea recurată apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a normelor naţionale şi convenţionale anterior analizate.
În consecinţă, nefiind întrunite condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă va fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta R.M. împotriva Deciziei nr. 714/A din 7 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 mai 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 3507/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3509/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
