ICCJ. Decizia nr. 3507/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3507/2012
Dosar nr. 1670/115/2010
Şedinţa publică din 18 mai 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, secţia civilă, reclamanta B.E.F., a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 450.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, reprezentând despăgubiri.
Prin Sentinţa civilă nr. 1416 din 7 septembrie 2010, Tribunalul Caraş-Severin, secţia civilă a admis în parte acţiunea şi a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 2.500 euro echivalent în RON la data plăţii, reprezentând daune morale.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că tatăl reclamantei, B.A., unul şi acelaşi cu A.B., în anul 1936, a fost condamnat de organele regimului comunist, pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale, infracţiune prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen., la pedeapsa de 10 ani închisoare. Din această pedeapsă, tatăl reclamantei a executat 4 ani şi 6 luni, începând executarea pedepsei la data de 19 iulie 1958 şi fiind eliberat la data de 26 ianuarie 1963, apreciind că acesta s-a aflat în situaţia prevăzută de dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Prin condamnarea suferită, instanţa a apreciat că autorului reclamantei i-au fost cauzate prejudicii materiale şi morale ale căror consecinţe s-au repercutat asupra vieţii şi evoluţiei sale, fiindu-i ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv onoare şi reputaţie. De asemenea, lipsirea de libertate a produs consecinţe şi în planul vieţii private şi profesionale a reclamantului, inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i afectate datorită condiţiilor istorice anterioare anului 1989, viaţa de familie, imaginea, şi sursele de venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Cât priveşte însă cuantumul acestor daune morale, instanţa a apreciat că suma de 450.000 euro solicitată prin acţiunea introductivă este exagerată.
În aprecierea importanţei prejudiciului moral s-au avut în vedere repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătăţii persoanei, precum şi asupra posibilităţii ei de a se realiza deplin pe plan social, profesional şi familial.
Instanţa a apreciat că o indemnizaţie echitabilă, având în vedere şi dispoziţiile art. 1 pct. 1 din O.G. nr. 62/2010, pentru cei aproape 5 ani de închisoare efectuaţi de tatăl reclamantei, o reprezintă suma de 2.500 euro.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanta şi pârâtul.
Prin Decizia civilă nr. 823/A din 21 aprilie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă a respins apelul reclamantei, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentinţa apelată, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut lipsa de temei legal a cererii de acordare de daune morale, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, aplicabilă în speţă în raport de dispoziţiile art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992.
Curtea Constituţională a reţinut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată şi încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerenţă şi instabilitate legislativă.
Din această cauză s-a ajuns la existenţa unor reglementări paralele şi care au aceeaşi finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituţională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferenţa constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestaţii lunare, până la sfârşitul vieţii, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În fine, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie şi cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor.
În cazul de faţă, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin urmare, această decizie a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţă.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamantului, şi-a încetat efectele juridice.
Inexistenţa temeiului juridic atrage nelegalitatea acţiunii reclamantei sub aspectul despăgubirilor morale.
Nu se poate reţine nici că reclamanta avea, anterior deciziei Curţii Constituţionale, un „bun" în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Aveau doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
În cauza de faţă nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, care a invocat greşita aplicare la speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a arătat că este lipsită de relevanţă declararea ca neconstituţională a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, respectiv a temeiului de drept al acţiunii, câtă vreme, în mod total independent, acesta era preconstituit de legislaţia internaţională, care trebuie considerată obligatoriu ca prioritară faţă de legislaţia internă, aplicată ca atare şi asupra căreia Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu are nicio influenţă. În acest sens, instanţa de apel trebuia să aplice Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care a fost ratificată de România şi care astfel face parte din legislaţia internă.
Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptăţite la despăgubiri, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei nu are justificare obiectivă şi rezonabilă.
Chiar Curtea Constituţională, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010, a constatat că prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele discriminării între persoane care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de tratament juridic diferit.
Recurenta a mai invocat dispoziţiile art. 14 din Convenţie, precum şi cele ale art. 1 din Protocolul 12 la Convenţie, arătând că intervenţia inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanţă pentru una din părţile unui litigiu, putând constitui un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanţei acestui drept.
La termenul de judecată din 18 mai 2012, Înalta Curte a pus în discuţie chestiunea de ordine publică referitoare la incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 221/2009.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi de Decizia în interesul legii nr. 12/2011, Înalta Curte reţine următoarele:
Curtea de Apel a reţinut în fapt, faţă de probele administrate, că tatăl reclamantei, B.A., unul şi acelaşi cu A.B., a fost condamnat în anul 1936 de organele regimului comunist, pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale, infracţiune prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen., la pedeapsa de 10 ani închisoare. Din această pedeapsă, tatăl reclamantei a executat 4 ani şi 6 luni, începând executarea pedepsei la data de 19 iulie 1958 şi fiind eliberat la data de 26 ianuarie 1963, apreciind că acesta s-a aflat în situaţia prevăzută de dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Situaţia de fapt astfel reţinută de instanţa de apel nu mai poate fi schimbată în prezenta cale de atac, faţă de actuala structură a recursului, care nu mai permite reevaluarea celor reţinute în fapt de instanţele anterioare, în raport de probele administrate, ca urmare a abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
Curtea de Apel s-a pronunţat cu prioritate asupra motivului de ordine publică vizând incidenţa în cauză a declarării ca neconstituţionale a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, fără a ţine seama de dispoziţiile art. 7 din acelaşi act normativ.
Astfel este necesar a se stabili prioritatea de soluţionare a celor două aspecte vizând ordinea publică, respectiv între incidenţa dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 221/2009 şi incidenţa în cauză a declarării ca neconstituţionale a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Constatând că în analiza controlului judiciar cu care a fost învestită, în speţă are prioritate incidenţa dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 221/2009, întrucât nu se poate pune în discuţie cererea de acordarea a daunelor morale decât în situaţia în care instanţa de judecată este legal sesizată, respectiv dacă se verifică că reclamanta are dreptul de a solicita acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit urmare a uneia dintre cele două categorii de nedreptăţi luate de regimul politic comunist asupra persoanelor care i s-au împotrivit, definite ca atare de dispoziţiilor art. 1, 3 şi 4 din Legea nr. 221/2009.
În plan secund, dacă s-a stabilit îndreptăţirea reclamantei la beneficiul Legii nr. 221/2009 se poate analiza posibilitatea acordării daunelor morale din perspectiva efectelor pe care le produce în speţă Decizia Curţii Constituţionale nr. 1338 din 21 octombrie 2010.
În consecinţă, Înalta Curte va examina criticile formulate în recurs din în raport de art. 7 din Legea nr. 221/2009, reţinând că incidenţa acestei legi este exclusă în cauza de faţă, activitatea legionară neputând fundamenta dreptul la despăgubiri în condiţiile actului normativ în discuţie.
Conform art. 7 din Lege, „Prevederile prezentei legi nu se aplică persoanelor condamnate pentru infracţiuni contra umanităţii şi persoanelor condamnate pentru că au desfăşurat o activitate de promovare a ideilor, concepţiilor sau doctrinelor rasiste şi xenofobe, precum ura sau violenţa pe motive etnice, rasiale sau religioase, superioritatea unor rase şi inferioritatea altora, antisemitismul, incitarea la xenofobie".
Mişcarea legionară a fost, în esenţă, o organizaţie de orientare naţionalist fascistă, cu caracter mistic religios, violent anticomunist, dar, printre altele, şi antisemit.
În consecinţă, nu se poate considera că măsurile aplicate autorului reclamantei pentru activitatea desfăşurată în regimul trecut au caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 şi nici nu dau dreptul la măsurile reparatorii stabilite de această lege.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate care le substituie pe cele reţinute de instanţa de apel, Înalta Curte, urmează a constata în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., că recursul dedus judecăţii se dovedeşte a fi nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.E.F. împotriva Deciziei nr. 823/A din 21 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 mai 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 3506/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3508/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
