ICCJ. Decizia nr. 3515/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3515/2012
Dosar nr. 17333/3/2010
Şedinţa publică din 18 mai 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin Cererea înregistrată la data de 8 aprilie 2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamantul A.C. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se constate caracterul politic al condamnărilor pe care le-a suferit şi, ca o consecinţă, pârâtul să fie obligat la despăgubiri morale în valoare de 7.000.000 euro pentru prejudiciul moral suferit prin condamnările nedrepte date în instanţele din România.
Prin Sentinţa civilă nr. 1116F din 17 septembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis, în parte, cererea reclamantului, a constatat caracterul politic al condamnării şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 10.000 euro, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii.
Pentru a statua astfel, prima instanţă a reţinut că reclamantul a executat o pedeapsă de 6 ani, 11 luni şi 26 zile închisoare, pentru infracţiunea de omisiune denunţare, infracţiune sancţionată prin art. 228 C. pen., text de lege în prezent abrogat.
Caracterul politic al condamnării rezultă atât considerentele sentinţelor de condamnare, cât şi din Hotărârea nr. 55 din 2 august 1990 emisă de Comisia Pentru Acordarea Unor Drepturi Persoanelor Persecutate din Motive Politice, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, aspect ce atrage incidenţa art. 1 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, potrivit cu care condamnarea cu caracter politic este reprezentată de orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte care au avut ca scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945.
Existenţa caracterului politic al condamnărilor suferite îl îndreptăţesc pe reclamant la promovarea prezentei acţiuni, în acord cu dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 care dă dreptul persoanei condamnate politic să solicite instanţei de judecată obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
În speţă, existenţa unui prejudiciu moral este dovedită de însăşi sentinţele de condamnare care, pe lângă stabilirea unor pedepse privative de libertate, au stabilit şi sancţiunea degradării civice a reclamantului, astfel că demnitatea, onoarea, reputaţia reclamantului au fost grav vătămate, fiind de notorietate că tratamentul la care erau supuse persoanele ce se opuneau regimului comunist erau dintre cele mai dure din punct de vedere fizic şi dintre cele mai degradante sub aspect moral.
Existenţa acestui prejudiciu creează premisele reparării lui în acord cu art. 5 din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 62/2010, deşi pierderile suferite pe plan fizic şi moral de către reclamant nu pot fi reparate, la întinderea cuantumului despăgubirilor instanţa este ţinută a avea în vedere faptul că reclamantului i s-au mai acordat despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnărilor politice, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, beneficiind de 6 ani, 11 luni şi 26 zile vechime în muncă şi o indemnizaţie de 1.397 lunar RON, instanţa obligând pârâtul la plata către reclamant a sumei de 10.000 euro, în echivalent în RON din ziua plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamant ca urmare a condamnării politice suferite.
Susţinerile reclamantului, în sensul că acţiunea a fost promovată anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 62/2010, nu îl îndreptăţesc la plata unei despăgubiri în sensul celui arătat în cerere, întrucât prevederile acestui act normativ se aplică şi cererilor în curs de soluţionare.
Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel reclamantul şi pârâtul.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 271A din 14 martie 2011, a respins apelul reclamantului, a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentinţa tribunalului, în sensul că a respins capătul de cerere privind acordarea daunelor morale, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În motivarea soluţiei sale, Curtea a reţinut următoarele considerente:
Prin Decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of. al României, din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituţională a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţia României, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituţională, îşi încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen, dispoziţiile sunt suspendate de drept.
În condiţiile stabilite de art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, decizia care a declarat neconstituţională o dispoziţie legală este definitivă şi obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng şi în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepţia.
Deciziile Curţii Constituţionale sunt opozabile „erga omnes", sunt general obligatorii, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti, ele având putere numai pentru viitor, după publicare, având efect şi asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
În consecinţă, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 declarate neconstituţionale, nu se mai pot aplica, astfel că instanţa sesizată cu soluţionarea acţiunii, având ca temei dispoziţiile legale sus-menţionate, continuând să soluţioneze cauza, are obligaţia să constate că devin inaplicabile prevederile declarate neconstituţionale.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-a publicat în M. Of. partea I din 15 noiembrie 2010, astfel că de la această dată, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt suspendate de drept, urmând ca în termen de 45 zile, Parlamentul, respectiv Guvernul să pună de acord aceste prevederi legale cu dispoziţiile Constituţiei, la împlinirea acestui termen, prevederile sus-menţionate încetându-şi efectele juridice.
Termenul de 45 zile a expirat, fără a fi intervenit vreo procedură de punere de acord a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu Constituţia României (art. 1 alin. (3) şi (5)), ele încetând a-şi mai produce efectele la 1 ianuarie 2011.
În speţă, s-a constatat că nu mai există temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale solicitate în cazul prezent - potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, putând fi acordate în continuare, doar despăgubirile la care se referă la art. 5 alin. (1) lit. b) şi c) din lege (inaplicabile în litigiu).
Lipsind temeiul juridic al cererii de daune morale, se constată că analizarea celorlalte critici din apelurile declarate, nu se mai impune.
Nu s-ar putea susţine că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranţă legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, aşa cum a statuat instanţa de la Strasbourg, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne şi atunci când cererile reclamanţilor sunt respinse în mod irevocabil de instanţele naţionale, nu se poate vorbi despre o "speranţă legitimă" în dobândirea proprietăţii.
Totodată, prin Decizia asupra admisibilităţii din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei, instanţa de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanţă deosebită faptului că dispoziţia de lege referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curţii în sensul că reclamanţii nu au putut dobândi o „speranţă legitimă" în obţinerea compensaţiilor respective.
Având în vedere că dispoziţiile art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din acelaşi articol, Curtea a constatat că trimiterile la lit. a) din alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituţional.
Referirile la prevalenţa reglementărilor internaţionale, respectiv a rezoluţiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" şi nr. 1.481 (2006) intitulată „necesitatea condamnării internaţionale a crimelor comise de regimul comunist", a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, consacrată de art. 20 din Constituţie, a fost deja în atenţia Curţii Constituţionale aşa cum s-a arătat mai sus, iar Rezoluţia 40/1985, care consacră comportamentul de care trebuie să dea dovada statele, în sensul facilitării accesului la justiţie şi tratament echitabil al victimelor, potrivit considerentelor mai sus enunţate, nu sunt de natură a conduce la o altă concluzie, decât cele deja expuse.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant şi depărat.
I. În recursul formulat, reclamantul susţine că instanţa de apel a soluţionat cauza exclusiv prin raportare la Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, făcând abstracţie de Decizia nr. 1354/2010 a aceleiaşi instanţe, ambele publicate în M. Of. în aceeaşi zi.
Se susţine că cele două decizii se anihilează reciproc, fiind lipsite de eficienţă legală, iar Curtea de apel avea obligaţia să înlăture contradicţia dintre acestea şi să emită o judecată proprie, în raport de Rezoluţiile nr. 1096/1996 şi 1481/2006 adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, în raport de care a fost iniţiată şi promovată Legea nr. 221/2009.
Astfel, se impunea găsirea unor criterii obiective de acordare a despăgubirilor pentru cei care au suferit condamnări politice, iar cuantumul acestora să nu fie inferior despăgubirilor ce se acordă în condiţiile art. 504 şi urm C. proc. pen.
Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului reclamantului şi respingerii apelului pârâtului, iar pe fond, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
II. Pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti a criticat decizia instanţei de apel sub aspectul constatării caracterului politic al condamnării, susţinând că măsura condamnării la care a fost supus reclamantul prin Sentinţele nr. 1950 din 28 august 1954 a Tribunalului Militar Bucureşti şi nr. 640 din 31 mai 1955 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial nu se încadrează între cele enumerate în art. 1 din Legea nr. 221/2009.
Solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii şi a capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării.
Analizând decizia civilă recurată din perspectiva criticilor formulate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a deciziei pronunţate în interesul Legii nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prezenta instanţă constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:
Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, curtea de apel a soluţionat corect problema de drept care se pune în speţă, respectiv aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii formulate de reclamanţi în baza lor şi dacă mai pot constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titular al unui „bun" susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Pentru considerentele expuse, recursul reclamantului apare ca fiind nefondat, urmând a fi respins.
Referitor la recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, acesta este fondat, faţă de împrejurarea că măsura condamnării la care a fost supus reclamantul, în baza art. 103 C. pen., 157 C. pen., 463 CJM şi art. 25 pct. 6 C. pen., art. 304 CJM şi art. 463 CJM nu a fost recunoscută de legiuitor prin dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că instanţa nu poate dispune constatarea caracterului politic al condamnării reclamantului.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât, va modifica în parte decizia recurată, în sensul că va respinge şi capătul de cerere cu privire la constatarea caracterului politic de drept al condamnărilor suferite de reclamant ca lipsit de interes, menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei şi va respinge recursul reclamantului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 271A din 14 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică în parte decizia recurată în sensul că schimbă în tot sentinţa atacată în sensul că respinge şi capătul de cerere cu privire la constatarea caracterului politic de drept al condamnărilor suferite de reclamant ca lipsit de interes.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A.C. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 mai 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 3516/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3514/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
