ICCJ. Decizia nr. 3516/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3516/2012
Dosar nr. 4733/117/2010
Şedinţa publică din 18 mai 2012
Asupra cauzei civile de faţă constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 43/A din 21 ianuarie 2011 Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Statul Român împotriva Sentinţei civile nr. 781 din 24 septembrie 2010 a Tribunalului Cluj, pronunţată în Dosar nr. 4733/117/2010, pe care a menţinut-o.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 115 din 25 februarie 2009 pronunţată de Tribunalul Cluj s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român (prin Ministerul Economiei şi Finanţelor), respingându-se pentru acest motiv acţiunea civilă înaintată de reclamanţii I.A.C. şi I.S.D. prin care s-a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 390.181,76 euro prin echivalentul în RON la data plăţii, conform Deciziei civile nr. 133/A/2007 a Curţii de Apel Cluj, sumă actualizată conform indicelui de inflaţie la momentul plăţii efective, cu dobânda legală începând de la momentul plăţii efective.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii I.A.C. şi I.S.D., admis prin Decizia civilă nr. 194/A din 10 iunie 2009 a Curţii de Apel Cluj, cu consecinţa desfiinţării sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Cluj.
S-a arătat în motivarea deciziei, între altele, că statuarea primei instanţe potrivit căreia Statul Român este lipsit de calitate procesuală pasivă apare ca eronată, câtă vreme statul este cel care garantează acordarea de despăgubiri conform Legii nr. 10/2001 persoanelor îndreptăţite. Or, nefuncţionarea sistemului de despăgubire prin intermediul Fondului "P." pune în discuţie responsabilitatea statului.
Împotriva deciziei date în apel a declarat recurs pârâtul Statul Român (prin Ministerul Finanţelor Publice), respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 1029 din 18 februarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În motivarea deciziei, instanţa supremă a precizat că reclamanţii, în temeiul Deciziei civile nr. 133/A/2007 a Curţii de Apel Cluj, prin care s-a stabilit în beneficiul lor dreptul la măsuri reparatorii în cuantum de 361.000 euro, deţin un „bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, astfel că ei trebuie să se bucure de acest drept revendicabil al lor, fiind necesar a li se oferi garanţiile ce rezultă din art. 1 din Protocolul nr. 1, precum şi din art. 13 din Convenţie.
În rejudecare, Tribunalul Cluj a pronunţat Sentinţa civilă nr. 781 din 24 septembrie 2010, prin care a admis în parte acţiunea civilă înaintată de reclamanţii I.A.C. şi I.S.D. împotriva pârâtului Statul Român.
În consecinţă:
A fost obligat pârâtul Statul Român (prin Ministerul Economiei şi Finanţelor) să plătească reclamanţilor suma de 390.181,76 euro în echivalent în RON la data plăţii la cursul B.N.R. cu titlu de despăgubiri stabilite conform Deciziei civile nr. 133/A/2007 a Curţii de Apel Cluj, dobânda legală în materie civilă calculată la suma de 1.402.469,31 RON de la data de 29 noiembrie 2007 şi până la data plăţii efective a despăgubirii indicate în alineatul precedent. Fără cheltuieli de judecată.
Motivând sentinţa, Tribunalul a arătat, în esenţă, că prin Decizia civilă nr. 133/A/2007 a Curţii de Apel Cluj, devenită irevocabilă prin respingerea recursului, s-a stabilit îndreptăţirea reclamanţilor la măsuri reparatorii constând în despăgubiri băneşti în valoare de 390.181,76 euro sau echivalentul în RON la data plăţii, avându-se în vedere că sistemul de acordare a despăgubirilor prevăzut de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu funcţiona, astfel că singura măsură reparatorie prin echivalent posibilă este aceea de drept comun constând în plata unor sume de bani.
Sistemul de acordare a măsurilor reparatorii instituit prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu este funcţional, Fondul "P." nepermiţându-le reclamanţilor din prezentul proces să încaseze conform unei proceduri şi unui calendar previzibil despăgubirile la care sunt îndreptăţiţi.
În prezent, nici posibilitatea de a se obţine titluri de plată în limita sumei de 500.000 RON nu mai poate fi reţinută, deoarece prin O.U.G. nr. 62/2010 încasarea despăgubirilor băneşti a fost suspendată timp de 2 ani.
În consecinţă, este culpa statului că nu a organizat un sistem care să permită persoanelor îndreptăţite să primească despăgubirile stabilite de lege pentru imobilele preluate abuziv, încălcându-se art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, admiterea acţiunii reclamanţilor fiind justificată în limitele arătate în dispozitivul sentinţei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Statul Român (prin Ministerul Finanţelor Publice), solicitând modificarea ei în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor şi invocând, în esenţă, următoarele motive:
Prima instanţă a rejudecat cauza fără a ţine seama de îndrumările instanţei de recurs privitoare la necesitatea de a se verifica dacă Fondul "P." funcţionează, făcându-se referiri doar la cauza Maties contra României, cu toate că aceasta nu este incidenţă la situaţia de fapt existentă în procesul de faţă.
Prin Decizia civilă nr. 6913 din 12 noiembrie 2008 pronunţată în Dosarul nr. 4784/1/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a înlăturat obligaţia de debitor al Statului Român, astfel că această chestiune este deja lămurită.
Reclamanţii nu au făcut dovada că au iniţiat, pe lângă autorităţile publice prevăzute în legea reparatorie specială, demersuri pentru a obţine plata despăgubirii şi care puteau fi făcute anterior O.U.G. nr. 62/2010. Dispoziţiile legii speciale au prioritate de aplicare, în acest sens fiind şi prevederile art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
Asupra apelului formulat, s-au reţinut următoarele.
Astfel cum a reţinut prima instanţă, prin Decizia civilă nr. 133/A din 25 aprilie 2007 a Curţii de Apel Cluj, devenită irevocabilă, s-a stabilit, între altele, dreptul reclamanţilor I.A.C. şi I.S.D. la „măsuri reparatorii constând în despăgubiri băneşti pentru ap. nr. 3, 4, 5, 6 din imobilul situat în str. EG, în sumă de 361.400 euro sau echivalentul în RON la data plăţii", precum şi „.. dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de 74,39/100 din terenul în suprafaţă de 207 mp (..), în sumă de 28.781,76 euro sau echivalentul în RON la data plăţii", adică în total suma de 390.181,76 euro.
În considerentele acestei decizii s-a menţionat că „întrucât Fondul "P." nu funcţiona la data pronunţării deciziei de o manieră susceptibilă să asigure o indemnizaţie efectivă, aceasta echivalează cu o absenţă totală a indemnizaţiei în sensul legislaţiei interne, reglementare incompatibilă cu respectarea dreptului la bunuri garantat prin art. 1 al Protocolului nr. 1.
Prin urmare, în condiţiile în care, potrivit art. 20 alin. (3) din Constituţia României, atunci când există o neconcordanţă între legislaţia internă şi pactele şi tratatele privind drepturile şi libertăţile fundamentale, au prioritate reglementările internaţionale, instanţa a înlăturat legislaţia internă ce nu acordă o despăgubire efectivă şi, aplicând Protocolul nr. 1, a apreciat că singura măsură reparatorie prin echivalent posibilă este aceea din dreptul comun, constând în sume de bani, aşa cum rezultă din Capitolul VII Despre efectele obligaţiilor, din Titlul III Despre contracte şi convenţii al Cărţii a III-a Despre diferitele măsuri în care se stabileşte proprietatea a Codului civil".
Prin această decizie s-a stabilit, aşadar, cu putere de lucru judecat dreptul reclamanţilor la despăgubiri băneşti în condiţiile dreptului comun, instanţa precizând în mod expres că acordarea acestei indemnizaţii s-a dispus, în aplicarea prevederilor art. 20 alin. (3) din Constituţia României, prin neluarea în considerare a dispoziţiilor speciale în materie, adică a acelora din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Această statuare a instanţei este în afara oricărui echivoc, ea având valoarea unei dezlegări care, în mod nemijlocit şi necesar, susţine dispozitivul deciziei în ce priveşte dreptul reclamanţilor la despăgubiri băneşti în sumă totală de 390.181,76 euro sau echivalentul în RON la data efectuării plăţii.
Pe cale de consecinţă, concluzia este aceea că obligaţia de a plată trebuie executată în condiţiile dreptului comun aplicabil executării obligaţiilor băneşti în general, ea neintrând sub regimul juridic instituit, derogatoriu, prin Legea nr. 10/2001 şi, asociat ei, prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Este raţiunea pentru care susţinerile apelantului privitoare la prevalenţa legii speciale, în sensul art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 (introdus prin Legea nr. 1/2009) nu pot fi primite, căci s-ar ajunge la nesocotirea celor dispuse prin Decizia civilă nr. 133/A/2007 a Curţii de Apel Cluj, după cum, pe aceeaşi linie de gândire, nu poate fi primit nici argumentul potrivit căruia prin admiterea acţiunii de faţă s-ar crea o situaţie de inegalitate între persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care, în mod obişnuit, acestea sunt ţinute a urma procedura impusă prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Deşi Decizia civilă nr. 133/A din 25 aprilie 2007 a Curţii de Apel Cluj a fost pronunţată în contradictoriu cu Primarul municipiului Cluj-Napoca, calitatea procesuală pasivă a Statului Român în prezentul proces a fost deja stabilită cu putere de lucru judecat prin Decizia civilă nr. 194/A din 10 iunie 2009 a Curţii de Apel Cluj, menţinută prin Decizia civilă nr. 1029 din 18 februarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ambele pronunţate în primul ciclu procesual.
Prin această din urmă decizie s-a statuat, de altfel, şi că „reclamanţii au un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie", precum şi că „dreptul astfel dobândit este un drept actual, pentru că reprezintă o valoare patrimonială nerevocabilă, stabilită prin hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat".
Aceste dezlegări ale instanţei de recurs, purtând ele asupra unor probleme de drept privitoare la soluţionarea prezentului proces, au forţă obligatorie în rejudecare, aşa cum stabileşte art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
În ce priveşte caracterul funcţional al Fondului "P.", instanţa a observat, pe de o parte, că funcţionarea cu totul deficitară a acestuia, nesusceptibilă de a asigura o indemnizare efectivă a persoanelor îndreptăţite, a fost constatată în mai multe rânduri de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în acest sens, fiind, între altele, hotărârile pronunţate în cauzele Katz contra României (din 20 ianuarie 2009, parag. nr. 34 teza a doua şi, mai ales, parag. nr. 23) şi Faimblat împotriva României (paragrafele nr. 37, 38).
Prin Hotărârea din 12 octombrie 2010, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, având valoare de hotărâre-pilot (parag. nr. 212) s-a statuat, pe de o parte (parag. nr. 182), că „neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti ce recunoaşte un drept la despăgubire, chiar dacă suma nu a fost stabilită, constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate în sensul primei faze din primul aliniat al art. 1 din protocolul nr. 1", iar pe de altă parte (parag. nr. 216) că „ineficienţa mecanismului de despăgubire sau de restituire continuă să fie o problemă recurentă pe scară largă în România".
Această din urmă constatare, asociată cu numărul mare de cereri care, reclamând încălcarea Convenţiei, se află pe rolul Curţii de la Strassburg (parag. nr. 217), a determinat Curtea să decidă suspendarea pentru o perioadă de 18 luni, începând de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, „... analiza tuturor cererilor rezultate din aceeaşi problematică generală, în aşteptarea adoptării de către autorităţile române a unor măsuri capabile să ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparaţie (parag. nr. 241).
Se poate concluziona astfel că funcţionarea Fondului "P." nu este încă una optimă, adică aptă să garanteze realizarea efectivă a drepturilor persoanelor îndreptăţite, nemaifiind necesar în cauza de faţă a se face referire şi la hotărârea din cauza Maties contra României, până la data pronunţării prezentei decizii statul neadoptând măsuri legale sau administrative care să deblocheze în mod real şi semnificativ procedurile de acordare a măsurilor reparatorii potrivit legii speciale.
Dreptul reclamanţilor din prezentul proces de a li se plăti suma de 390.181,76 euro sau echivalentul în RON al acesteia în condiţiile dreptului comun, iar nu prin urmarea procedurii instituite prin Legea nr. 247/2005, Titlul VII, se află deja stabilit, cu putere de lucru judecat, prin Decizia civilă nr. 133/2007 a Curţii de Apel Cluj, evocată mai sus.
Nu poate fi primit nici motivul de apel privitor la obligaţia reclamanţilor de a plăti o taxă de timbru la valoarea pretenţiilor formulate, câtă vreme dispoziţiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 scutesc de la plata taxei judiciare de timbru cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cererile accesorii şi incidente. Or, prezenta cerere intră în această categorie, ea având ca scop obţinerea de măsuri reparatorii aferente unui imobil preluat abuziv în perioada legală de referinţă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, criticând-o pentru următoarele motive:
1. Decizia la care se face referire nu a fost pronunţată în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice ci cu Primarul Municipiului Cluj-Napoca, pârât care a fost obligat la plata despăgubirilor solicitate în prezentul litigiu de către reclamanţii-intimaţi.
Printr-o Încheiere pronunţată de Curtea de Apel în data de 2 aprilie 2008 s-a încercat lămurirea dispozitivului acestei hotărâri judecătoreşti (Decizia civilă nr. 133/2007) stabilindu-se că „debitor al creanţelor este Statul Român prin Ministerul Finanţelor Public, în faza execuţională".
Însă, prin Decizia civilă nr. 6.913/2008 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat o soluţie de admitere a recursului său, modificând în parte încheierea atacată în sensul înlăturării din cuprinsul acesteia a constatării calităţii de debitor al creanţelor a Statului Român.
2. Totodată, prin Decizia civilă nr. 1.029/2010 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a analizat raportul juridic obligaţional care s-ar putea naşte între Ministerul Finanţelor Publice în calitate de reprezentant al Statului român şi reclamanţii-intimaţi.
În cuprinsul acestei hotărâri judecătoreşti s-a reţinut în mod expres faptul că criticile cu privire la funcţionarea Fondului Proprietatea şi neîndeplinirea obligaţiilor instituite de statul român cu privire la organizarea unui sistem funcţional de acordare a măsurilor reparatorii urmează să fie analizate în rejudecare.
3. Este inadmisibil ca după finalizarea unui proces în toate gradele jurisdicţionale, reclamanţii să demareze un nou litigiu, făcând trimitere la alte temeiuri juridice şi practica CEDO, când în realitate ar trebui să efectueze demersuri pentru punerea în executare a titlului executoriu pe care îl deţin.
Intimaţii-reclamanţi nu fac dovada efectuării unor demersuri minime pe lângă autorităţile publice competente în prezent potrivit dispoziţiilor legii speciale să le plătească suma în discuţie, motiv pentru care instanţa de apel a apreciat în mod greşit faptul că demersurile lor procesuale eşuate justifică lipsa unei cereri pentru emiterea titlurilor de plată până la data apariţia O.U.G. nr. 62/2010, care a suspendat timp de 2 ani emiterea acestora.
Prin noua modificare a Legii nr. 10/2001 se stipulează la art. 46 alin. (4) că persoana îndreptăţită are obligaţia de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după intrarea acesteia în vigoare, prevederile prezentei legi aplicându-se cu prioritate.
Întrucât despăgubirile în favoarea reclamanţilor au fost stabilite printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă pronunţată în contradictoriu cu Primarul Municipiului Cluj-Napoca, rolul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor se rezumă la achitarea acestora.
Măsurile reparatorii nu pot fi acordate arbitrar, iar procedura reglementată de legiuitor, pe care intimaţii-reclamanţii doresc să o eludeze prin prezenta acţiune, este strict reglementată.
Plata despăgubirilor solicitate de reclamanţii-intimaţii nu poate fi efectuată de Ministerul Finanţelor Publice întrucât fondul alocat de Statul Român acordării de despăgubiri recunoscute foştilor proprietari în temeiul Legii nr. 10/2001 este Fondul "P.".
Împrejurarea că Fondul Proprietatea nu funcţionează de o manieră care să asigure plata efectivă şi rapidă a sumelor acordate în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, nu poate atribui instanţei posibilitatea de depăşire a cadrului legal intern şi de obligare directă a Statului la acordarea de despăgubiri băneşti.
Înalta Curte constată că recursul este fondat, în considerarea argumentelor ce succed:
Cadrul procesual fixat în cauză este reţinut prin Decizia nr. 1029 din 18 februarie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în sensul că prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au solicitat obligarea Statului Român la plata de despăgubiri, în condiţiile dreptului comun, pentru neîndeplinirea obligaţiei de a pune la punct un sistem funcţional în vederea acordării despăgubirilor stabilite prin hotărâre judecătorească. În aceste condiţii, în cadrul procedurii iniţiate, Statul Român are calitate procesuală pasivă.
Cu referire şi la dispoziţiile art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie şi la jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, s-a reţinut că reclamanţii au un bun actual conferit de Decizia nr. 133/A/2007 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, urmând ca în funcţie de funcţionalitatea sau nu a Fondului "P." să se aprecieze asupra îndeplinirii de către Statul Român a obligaţiilor asumate de a organiza un sistem funcţional de acordare a măsurilor reparatorii.
Recurentul a invocat în sprijinul cererii sale Decizia în interesul legii nr. 27/2011 (parag. nr. 77), a cărei aplicare a fost contestată de către reclamanţi, pe considerentul că aceasta este obligatorie de la data publicării în M. Of., iar în speţă ar duce la încălcarea autorităţii de lucru judecat a deciziei anterioare de recurs, prin care s-a stabilit calitatea procesuală pasivă în cauză (parag. nr. 98).
Dat fiind rolul recursului în interesul legii, de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii, consacrat de art. 329 C. proc. civ., decizia menţionată este aplicabilă în speţă, nepunându-se problema încălcării deciziei de recurs pronunţată anterior în cauză.
Decizia în interesul legii nr. 27/2011 a statuat asupra cererilor de genul celei formulate de către reclamant, în cadrul procesual fixat, şi este obligatorie pentru instanţe de la data publicării în M. Of., potrivit, art. 3307 C. proc. civ.
Prin această decizie s-a statuat că acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale sunt inadmisibile.
La pronunţarea acestei decizii s-au avut în vedere următoarele motive:
Acţiunile directe, îndreptate împotriva statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care s-au solicitat despăgubiri băneşti în temeiul art. 480 şi următoarele C. civ. şi al art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant.
Raţionamentul este identic cu cel expus de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 108 din 23 februarie 2009, prin care a fost analizată admisibilitatea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Astfel, prin decizia menţionată s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, şi că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susţine, fără a încălca principiul menţionat, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.
În ceea ce priveşte concordanţa dintre legea specială şi Convenţia Europeană, se subliniază că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
Astfel, în Cauza Păduraru împotriva României s-a reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei.
Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
Incertitudinea - fie legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorităţi - este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziţia statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a respecta asigurarea obligaţiilor pozitive ce îi revin.
Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005.
Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora.
Astfel, potrivit art. 1 pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) şi (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.
Cu privire la acest aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de CEDO ale dreptului de acces la o instanţă, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunţată în recenta Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României (parag. 115).
Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de CEDO în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
De fapt, cauza care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, anterior hotărârii-pilot pronunţate în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, rezidă din faptul că statul român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptăţite într-un termen rezonabil, deoarece CEDO nu a constatat că soluţiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul "P.", instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcţional.
Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenţei CEDO după pronunţarea hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, din moment ce statul român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei europene, să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de faţă, conform principiilor consacrate de Convenţie.
Este important de subliniat că şi în hotărârea-pilot CEDO a reamintit că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare" şi că "punerea în balanţă a drepturilor în cauză şi a câştigurilor şi pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei şi a sistemului juridic al statului constituie un exerciţiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenţia diverselor autorităţi interne" (parag. 233).
De altfel, chiar dacă, în situaţia în care există o decizie sau dispoziţie administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, părţile se pot prevala de existenţa unui "bun", în sensul Convenţiei, garanţiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie trebuie să fie funcţionale în cadrul procedurii de executare a "valorii patrimoniale" astfel stabilite.
Or, mecanismul eficient de protecţie a drepturilor garantate de art. 6 din Convenţie şi de art. 1 din Primul Protocol adiţional, la care se referă CEDO în hotărârea-pilot pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient şi previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor şi dispoziţiilor administrative sau a hotărârilor judecătoreşti irevocabile.
În considerarea acestor argumente, care susţin cel de-al treilea motiv de recurs completat cu Decizia în interesul legii nr. 27/2011, şi înlătură analiza celorlalte, Înalta Curte urmează să facă aplicarea art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând admiterea recursului.
Cu aplicarea şi a art. 296 C. proc. civ., se va modifica în tot decizia de apel, în sensul că se va admite apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj împotriva Sentinţei civile nr. 781 din 24 septembrie 2010 a Tribunalului Cluj, secţia civilă. Se va schimba sentinţa în sensul că se va respinge acţiunea formulată de reclamanţi ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj împotriva Deciziei nr. 43/A din 21 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Modifică în tot decizia în sensul că admite apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj împotriva Sentinţei civile nr. 781 din 24 septembrie 2010 a Tribunalului Cluj, secţia civilă.
Schimbă sentinţa în sensul că respinge acţiunea formulată de reclamanţi ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 mai 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 3543/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3515/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
