ICCJ. Decizia nr. 3543/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3543/2012
Dosar nr. 46797/3/2007
Şedinţa publică din 18 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 771 din 2 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în rejudecarea cauzei după desfiinţare, a admis în parte cererea precizată formulată de reclamanţii P.A. şi I.G. - succesorii reclamantului iniţial, P.T., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Primarul General al Municipiul Bucureşti şi a constatat că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti, sectorul 5, format din teren în suprafaţă de 646 mp.
În consecinţă, a obligat pe pârâţi să emită dispoziţie prin care să acorde reclamanţilor măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul menţionat, sub forma compensării cu terenul în suprafaţă de 1.498,84 mp teren situat în Bucureşti, Aleea S, colţ cu str. D, identificat prin planul anexă nr. 2 la suplimentul raportului de expertiză topo efectuat de expertul I.I.D. şi sub formă de despăgubiri, pentru diferenţa dintre valoarea terenului ce formează obiectul notificării şi valoarea terenului propus pentru compensare, cu cheltuieli de judecată.
A respins capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata de daune cominatorii, ca neîntemeiat.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că imobilul situat în Bucureşti, str. MA, sector 5, compus din teren în suprafaţă de 646 mp şi construcţiile edificate pe acesta, a fost dobândit în proprietate de autorul reclamanţilor, P.Gh. (zis A.), prin Actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 10037 din 22 aprilie 1924 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat. Imobilul la care se referă actul de vânzare-cumpărare menţionat figura, la nivelul anului 1948, cu numărul 37 pe str. MA, adresă pe care a purtat-o până la data demolării.
Autorul reclamanţilor, P.T., este unicul moştenitor al părinţilor săi decedaţi, P.Gh. (zis A.) şi P.M.
Imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 111/1986 de la autorul reclamanţilor, P.T., acesta figurând în Anexa 6, la poziţia nr. 102 cu imobil expropriat, format din teren în suprafaţă de 625 mp şi construcţii în suprafaţă de 175,57 mp.
Prin raportul de expertiză topo efectuat în cauză de expertul I.I.D. s-a stabilit că terenul în suprafaţă de 646 mp este ocupat în întregime de construcţii (blocuri) şi lucrări edilitare.
Raportat la situaţia de fapt reţinută şi văzând dispoziţiile art. 1 şi 3 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că reclamanţii I.G. şi P.A. au calitatea de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de 646 mp, menţionată în titlul de proprietate.
Cu privire la felul măsurilor reparatorii prin echivalent cuvenite reclamanţilor, tribunalul a reţinut că reclamanţii au solicitat, prin cererea formulată, să li se acorde în compensare un alt teren în schimbul terenului în suprafaţă de 646 mp situat în Bucureşti, str. MA, sector 5.
Dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 instituie o ierarhie a măsurilor reparatorii pe care unitatea deţinătoare a imobilului le poate acorda, atunci când restituirea în natură nu mai este posibilă, primordială fiind acordarea în compensare a altor bunuri sau servicii şi, doar în ultimă instanţă, acordarea de despăgubiri băneşti. Măsura compensării nu este lăsată la aprecierea discreţionară a entităţii deţinătoare, ci dimpotrivă, aceasta este obligată ca, în măsura în care deţine bunuri sau servicii disponibile, să le ofere în compensare persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii.
În speţă, prin suplimentul la raportul de expertiză topo efectuat de expertul I.I.D. a fost identificat un teren în suprafaţă de 1.498,84 mp situat în Bucureşti, Aleea S, colţ cu str. D, sector 5, liber de construcţii, aparţinând domeniului privat al Municipiului Bucureşti, care poate fi acordat reclamanţilor în compensare, în schimbul terenului preluat în mod abuziv de la autorul lor şi care nu poate fi restituit în natură.
Prin raportul de expertiză s-a stabilit că valoarea terenului situat în Bucureşti, str. MA, sector 5, în suprafaţă de 646 mp este de 357.573,92 euro (553,52/mp), în timp ce valoarea terenului situat în Bucureşti, la intersecţia Aleea S cu str. D, sector 5 este de 215,59 euro/mp, prin urmare valoarea întregului teren fiind de 323.134,92 euro (1.498,84 mp x 215,59).
Din relaţiile comunicate instanţei de Primăria Municipiului Bucureşti rezultă că terenul situat în Bucureşti, Aleea S, colţ cu str. D, sector 5 nu este afectat de investiţii aprobate şi nu au fost formulate pentru acesta cereri de restituire în baza Legii nr. 10/2001.
Tribunalul a constatat că este posibilă acordarea de teren în compensare, în baza art. 26 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 10/2001, dispunând în consecinţă şi, având în vedere că valoarea terenului oferit în compensare este mai mică decât cea a terenului care a aparţinut autorului reclamanţilor, astfel cum rezultă din raportul de expertiză topo, tribunalul a obligat pârâţii să propună acordarea de despăgubiri pentru diferenţa dintre valoarea terenului ce formează obiectul notificării şi valoarea terenului propus pentru compensare.
Tribunalul a avut în vedere că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, competenţa de a stabili cuantumul despăgubirilor cuvenite persoanelor îndreptăţite aparţine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform procedurilor reglementate de Titlul VII din actul normativ menţionat, instanţa de judecată neputându-se substitui acestei instituţii.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata de daune cominatorii, tribunalul a constatat că acesta este neîntemeiat, în aplicarea art. 5803alin. (5) C. proc. civ., modificat şi completat prin Legea nr. 459/2006, ce prevede în mod expres că pentru neexecutarea obligaţiilor prevăzute în art. 5803nu se pot acorda daune cominatorii.
Prin Decizia nr. 459 din 2 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva sentinţei menţionate.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că tribunalul a verificat situaţia juridică a terenului acordat în compensare, împrejurare care rezultă din adresele existente în dosar, situaţia juridică a terenului fiind reexaminată şi prin suplimentarea raportului de expertiză efectuat în teren de expertul desemnat în cauză în raport cu relaţiile comunicate de către serviciile de specialitate ale unităţii administrativ-teritoriale.
În concluziile acestei lucrări, expertul a arătat că în urma eliminării suprafeţelor ce se suprapun cu fostele proprietăţi demolate, s-a întocmit anexa 2 a raportului la expertiză, terenul a fost identificat prin lungimi de laturi şi configuraţie, şi are o suprafaţă totală de 1.498,8 mp, este liber, nu se suprapune cu terenuri ale fostelor proprietăţi demolate, nu este afectat de elemente de sistematizare şi de utilităţi publice.
Din Adresa nr. 1907/1030 din 26 iunie 2009 a Primăriei Municipiului Bucureşti - Direcţia Generală de Dezvoltare, Investiţii şi Planificare Urbană a rezultat că terenul, identificat prin raportul de expertiză şi transmis de instanţă primăriei, nu are prevăzute investiţii.
În ceea ce priveşte notificările formulate pentru acest teren, s-a constatat că expertul a eliminat din suprafaţa iniţială propusă spre compensare, suprafeţele fostelor proprietăţi demolate, detaliind terenul prin schiţele anexate raportului de expertiză, iar apelantul avea posibilitatea, în situaţia în care avea cunoştinţă de o altă stare de fapt, ori de drept, să formuleze obiecţiuni şi să înfăţişeze probe din care să rezulte o situaţie contrară.
În ceea ce priveşte critica privind acordarea în compensare a unui alt teren în locul celui care nu poate fi restituit în natură, Curtea a considerat că această măsură poate fi dispusă de instanţele judecătoreşti, în măsura în care se dovedeşte existenţa unor terenuri libere din punct de vedere juridic, aflate în proprietatea privată a Municipiul Bucureşti şi neafectate de elemente de sistematizare, astfel cum s-a dovedit în prezenta cauză.
Din dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care stabileşte o ordine de preferinţă, rezultă că, în ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă, ceea ce prevalează este acordarea de bunuri în compensare şi doar în cazul în care măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptăţită, se pot acorda despăgubiri.
De asemenea, prin Normele Metodologice de aplicare unitară a legii s-a prevăzut chiar posibilitatea ca bunurile acordate în compensare să fie trecute din domeniul public în cel privat.
În ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor prin hotărâre Curtea a constatat că tribunalul a avut în vedere Decizia XX/2007 a Înaltei Curţii de Justiţie şi Casaţie, soluţionând pe fond cauza cu plenitudine de competenţă, în considerentele hotărârii specificându-se obligaţia de a emite decizie cu propunere de despăgubiri şi de a înainta dosarul la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform procedurilor reglementate de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
A fost înlăturată şi critica referitoare la obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată, deoarece, dacă s-ar fi soluţionat notificarea potrivit normelor legale aplicabile, reclamantul nu ar fi ajuns în instanţă, astfel încât culpa procesuală îi aparţine.
Împotriva menţionatei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Menţinând hotărârea primei instanţe prin care s-a dispus acordarea de teren în compensare, instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 10 alin. (10) din Legea nr. 10/2001 care prevăd trei condiţii cumulative ce trebuie îndeplinite în acest sens, respectiv: să existe un bun sau un serviciu care să poată fi acordat în compensare de către Municipiul Bucureşti, acest bun sau serviciu să fie efectiv oferit de către Municipiul Bucureşti persoanei îndreptăţite, iar persoana îndreptăţită să accepte bunul sau serviciul oferit în compensare pentru imobilul solicitat, imposibil de restituit în natură.
Or, în speţă, imobilul teren situat în Aleea S colţ cu str. D, în suprafaţă de 1.498,84 mp (identificat prin planul anexă nr. 2 la suplimentul raportului de expertiză topo efectuat de expertul I.I.D.) nu reprezintă un bun imobil care să poată fi acordat în compensare intimaţilor (moştenitorii defunctului P.T.) şi nici nu a fost oferit în compensare de către instituţia pârâtă, pentru a exista o acceptare sau un refuz.
De asemenea, nici art. 10 şi nici art. 26 din Legea nr. 10/2001 nu instituie o ordine de preferinţă, cum greşit a reţinut instanţa de apel, unitatea deţinătoare având alegerea între acordarea de bunuri sau servicii în compensare (în măsura în care deţine asemenea bunuri sau servicii) şi acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile legii speciale, fără să existe criterii de preferabilitate instituite de legiuitor.
Unitatea deţinătoare (sau entitatea învestită cu soluţionarea notificării) este cea mai în măsură să aprecieze ce bun sau serviciu poate fi acordat în compensare (după inventarierea patrimoniului său, operaţiune nefinalizată de către instituţia pârâtă) sau dacă trebuie stabilit dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, identificarea unui teren aflat în patrimoniul Municipiului Bucureşti, cum este cazul în speţă, neînsemnând că acesta trebuie şi poate fi acordat în compensare.
La termenul de judecată din 18 mai 2012, intimaţii-reclamanţi au invocat excepţia nulităţii recursului, susţinând că motivele formulate nu pot fi încadrate în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Analizând cu prioritate excepţia invocată, Înalta Curte constată, din dezvoltarea motivelor de recurs, că este posibilă încadrarea acestora în cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece recurentul a intenţionat să supună cenzurii instanţei de control judiciar modul de aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. art. 10 alin. (10) şi art. 26 din Legea nr. 10/2001, în ceea ce priveşte cazurile şi condiţiile în care se poate dispune compensarea, ca măsură reparatorie în echivalent prevăzută de lege, cu alte bunuri sau servicii.
Drept urmare, excepţia nulităţii va fi respinsă ca nefondată.
Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat.
După cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, art. 10 alin. (10) şi art. 26 din Legea nr. 10/2001 instituie o ierarhie a măsurilor reparatorii în echivalent ce pot fi acordate persoanei îndreptăţite atunci când restituirea în natură a imobilului ce face obiectul notificării nu este posibilă, astfel cum este cazul în speţă.
Astfel, unitatea deţinătoare are obligaţia de a identifica bunurile sau serviciile ce pot fi acordate în compensare, iar această măsură se acordă prioritar faţă de cea având ca obiect despăgubiri, în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, aceasta din urmă fiind acordată doar dacă nu au fost identificate asemenea bunuri sau servicii ori acestea nu au fost acceptate de către persoana îndreptăţită.
Contrar susţinerilor recurentului, alegerea măsurii reparatorii adecvate nu este lăsată la latitudinea unităţii deţinătoare, modul de îndeplinire a obligaţiei sale de acordare prioritară de măsuri compensatorii fiind cenzurat de către instanţa de judecată, în cadrul contestaţiei formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, apreciindu-se dacă este posibilă compensarea, în raport de situaţia juridică a terenului ce face obiectul acestei măsuri, şi dacă refuzul unităţii deţinătoare de acordare a compensării este sau nu justificat.
În cauză, deşi s-a dovedit, prin probatoriul complex administrat, că terenul din Aleea S este liber de construcţii şi neafectat de detalii de sistematizare, pârâtul - care nu a contestat această situaţie de fapt - nu a oferit nicio justificare a faptului că terenul nu a fost propus în compensare şi nici nu figurează pe lista imobilelor din domeniul privat al municipiului ca disponibil pentru a fi acordat ca măsură reparatorie în echivalent.
De altfel, nici prin motivele de recurs nu se arată motivul pentru care terenul acordat în compensare de către prima instanţă - a cărei hotărâre a fost menţinută în apel - nu ar avea o situaţie juridică ce permite adoptarea acestei măsuri, criticile pârâtului fiind limitate la dreptul, şi nu obligaţia, unităţii deţinătoare de oferire, în compensare, a unui anumit bun.
Constatându-se că în mod corect instanţa de apel a apreciat că imobilul din Aleea S poate fi acordat în compensare, recursul va fi respins ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general împotriva Deciziei nr. 459A din 2 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 mai 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 3545/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3516/2012. Civil → |
|---|
