ICCJ. Decizia nr. 3643/2012. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3643/2012
Dosar nr. 12128/3/2008
Şedinţa din 23 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 26 martie 2008 sub nr. 12128/3/2008, reclamanţii V.N. şi V.N.L. au chemat în judecată pe pârâtul Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General prin care au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să oblige pârâtul la restituirea în natură a terenului situat în Bucureşti, Calea Rahovei nr. 123, sectorul 5 în suprafaţă de 418 mp, precum şi obligarea acestuia la plata despăgubirilor băneşti pentru imobilul demolat situat pe acest teren compus din trei corpuri de proprietate având următoarea componenţă: Corpul A, compus din parter, cu fundaţie şi zidărie din cărămidă, învelitoare de tablă, instalaţii de apă, canal şi electricitate, încălzire cu sobă de lemne, toate în stare medie, Corpul B, format din parter şi etaj, cu fundaţie şi zidărie din cărămidă învelitoare de tablă, instalaţii de apă, canal şi electricitate, încălzire cu sobă de lemne, toate în stare bună, Corpul C având doar parter cu fundaţia şi zidăria din cărămidă, învelitoare de tablă, instalaţii de apă, canal şi electricitate, încălzire cu sobă de lemne, toate în stare bună, cu o suprafaţă construită totală de 334 mp, cu o suprafaţă desfăşurată de 573 mp, în limita valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, potrivit standardelor internaţionale de evaluare.
În motivarea cererii reclamanţii au arătat că părinţii acestora, respectiv bunicii reclamanţilor, V.Ş. şi V.E., au dobândit prin intermediul contractului de vânzare-cumpărare din data de 21 decembrie 1940 transcris sub numărul 18654 din 21 decembrie 1940 la Grefa Tribunalului Ilfov, Secţia notariat încheiat cu Societatea Anonimă Creditul Imobiliar proprietatea acestei societăţi situată în Bucureşti, Calea Rahovei, precum şi faptul că în contractul de vânzare-cumpărare s-a menţionat că imobilul s-a compus din trei prăvălii, la parter spre strada Rahovei şi locuinţe la etaj, are şi o faţadă spre strada Gl. Mărgineanu (fostă strada Emancipata) şi s-a vândut cu tot terenul şi construcţiile de orice fel aflătoare în fiinţă nemairezervând nimic pe seama societăţii.
Mai arată reclamanţii că imobilul a fost expropriat prin Decretul nr. 92/1950, de la foştii proprietari V.Ş. şi V.E. şi a fost demolat la data de 1 iunie 1989 în baza Decretului nr. 133/1985, precum şi faptul că foştii proprietari nu au primit niciun fel de despăgubiri, nici pentru construcţie, nici pentru teren, astfel cum a rezultat din adresa cu numărul 598 din 9 iulie 2001 emisă de SC A.V.L. SA.
Reclamanţii au menţionat că au calitatea de moştenitori ai foştilor proprietari ai imobilului V.Ş. şi V.E., astfel cum a rezultat din certificatul de moştenitor din 18 iulie 2001 eliberat de către B.N.P. - E.B. şi din certificatul de moştenitor cu numărul 116 din 22 aprilie 2005 supliment la certificatul de moştenitor cu numărul 95 din 6 aprilie 2005 eliberat de B.N.P. - Asociaţi B. Au mai susţinut că au depus în termen legal notificarea, formulată în baza Legii 10/2001 şi înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti sub nr. 11784 din data de 26 iulie 2001, prin care au solicitat restituirea în natură a terenului situat în Bucureşti, Calea Rahovei, sectorul 5 în suprafaţă de 418 mp şi acordarea de despăgubiri pentru construcţia aferentă situată pe teren, însă până la data introducerii prezentei cereri Primăria Municipiului Bucureşti nu a soluţionat notificarea depusă de către aceştia.
În dovedirea cererii a solicitat, iar instanţa a încuviinţat proba cu înscrisuri şi proba cu expertiza topografică şi proba cu expertiza în construcţii.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 22 şi 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Pârâta legal citată nu a depus întâmpinare, comunicând la cererea instanţei dosarul administrativ constituit în baza Legii 10/2001. Prin Sentinţa civilă nr. 798 din 7 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi, a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor suma de 117.585 RON, echivalentul în euro a sumei de 494.800 euro, reprezentând despăgubiri pentru construcţia care a fost situată în Bucureşti, Calea Rahovei, sectorul compusă din: Corpul A, compus din parter, cu fundaţie şi zidărie din cărămidă, învelitoare de tablă, instalaţii de apă, canal şi electricitate, încălzire cu sobă de lemne, toate în stare medie, Corpul B, format din parter şi etaj, cu fundaţie şi zidărie din cărămidă învelitoare de tablă, instalaţii de apă, canal şi electricitate, încălzire cu sobă de lemne, toate în stare bună, Corpul C având doar parter cu fundaţia şi zidăria din cărămidă, învelitoare de tablă, instalaţii de apă, canal şi electricitate, încălzire cu sobă de lemne, toate în stare bună,cu o suprafaţă construită totală de 334 mp, cu o suprafaţă desfăşurată de 573 mp, imobil expropriat în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 92/1950 şi ulterior demolat şi la plata despăgubirilor pentru terenul aferent construcţiei în suprafaţă de 418 mp, situat în Bucureşti, Calea Rahovei, a respins ca rămas fără obiect capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei să se pronunţe prin dispoziţie motivată asupra notificării reclamanţilor.
În acest sens, tribunalul a reţinut jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, începând cu cauza Brumărescu contra României, Păduraru contra României, Străin contra României, Viaşu contra României în care s-a constatat că numărul de cereri adresate Curţii, hotărârile care constată încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 şi, în anumite cazuri, a art. 6 din Convenţie, precum şi miile de dosare privind restituirea de bunuri trimise la A.N.R.P. şi nesoluţionate într-un termen rezonabil demonstrează că mecanismul ales pentru restituirea bunurilor confiscate sau naţionalizate de stat în perioada comunistă nu a fost implementat într-un mod compatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Împotriva sentinţei civile sus-menţionate a formulat apel pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General, criticând următoarele aspecte: instanţa s-a pronunţat în lipsa unei situaţii juridice clare a imobilului în litigiu; conform Legii nr. 247/2006, unitatea deţinătoare sesizată cu soluţionarea notificării nu a avut obligaţia de a acorda măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri băneşti, ci numai de a propune acordarea de despăgubiri în condiţiile legii; despăgubirile se acordă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, la propunerea entităţii sesizate cu soluţionarea notificării.
Prin decizia nr. 354/ A din 31 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de apelantul pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General, a anulat sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la prima instanţă.
În argumentarea acestei decizii instanţa de apel a reţinut c ă reclamanţii au făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită, după regulile prevăzute de Legea nr. 10/2001.
De asemenea, s-a reţinut că autorii reclamanţilor V.Ş. şi V.E. au dobândit prin intermediul contractului de vânzare-cumpărare din data de 21 decembrie 1940 transcris sub numărul 18654 din 21 decembrie 1940 la Grefa Tribunalului Ilfov, Secţia Notariat încheiat cu Societatea Anonimă Creditul Imobiliar proprietatea acestei societăţi situată în Bucureşti, Calea Rahovei, precum şi faptul că în contractul de vânzare-cumpărare se menţionează că imobilul se compune din trei prăvălii, la parter spre strada Rahovei şi locuinţe la etaj, are şi o faţadă spre strada Gl. Mărgineanu (fostă strada Emancipata) şi se vinde cu tot terenul şi construcţiile de orice fel aflătoare în fiinţă nemairezervând nimic pe seama societăţii.
S-a reţinut, totodată, că imobilul menţionat anterior a fost expropriat prin Decretul nr. 92/1950, de la foştii proprietari V.Ş. şi V.E. şi a fost demolat la data de 1 iunie 1989 în baza Decretului 133/1985, iar din înscrisurile depuse la dosarul cauzei a rezultat că foştii proprietari nu au primit niciun fel de despăgubiri, nici pentru construcţie, nici pentru teren, astfel cum rezultă din adresa cu numărul 598 din 9 iulie 2001 emisă de SC A.V.L. SA.
Reclamanţii au avut calitatea de moştenitori ai foştilor proprietari ai imobilului V.Ş. şi V.E., astfel cum a rezultat din certificatul de moştenitor cu numărul din 18 iulie 2001 eliberat de către B.N.P. - E.B. şi din certificatul de moştenitor cu numărul din 22 aprilie 2005 supliment la certificatul de moştenitor din 6 aprilie 2005 eliberat de B.N.P. - Asociaţi B.
S-a susţinut că reclamanţii au depus în termen legal notificarea, formulată în baza Legii nr. 10/2001 şi înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti din data de 26 iulie 2001 prin care au solicitat restituirea în natură a terenului situat în Bucureşti, Calea Rahovei, în suprafaţă de 418 mp şi acordarea de despăgubiri pentru construcţia aferentă situată pe teren, însă până la data introducerii prezentei cereri Primăria Municipiului Bucureşti nu a soluţionat notificarea depusă de către aceştia.
S-a argumentat că Legea nr. 247/2005 (art. 1, 3, 7, 10, 22) cu privire la regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, stabileşte procedura, modalitatea, sursele de finanţare şi creează entitatea administrativă care gestionează emiterea şi acordarea titlurilor de despăgubire, în numele şi pe seama statului român, corespunzător despăgubirilor acordate (art. 3 lit. a)) din Legea nr. 247/2005, iar scopul acestei legi, precum şi esenţa dispoziţiilor sale, a fost aceea de a institui, începând cu acel moment, o procedură care să satisfacă, din toate punctele de vedere, necesitatea de a acorda despăgubiri prin echivalent, pentru imobilele preluate abuziv de statul comunist şi a căror restituire în natură nu mai este posibilă, conform Legii nr. 10/2001.
În final, instanţa de apel a concluzionat că, prin prisma dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 247/2005, obligarea unităţii deţinătoare la plata de despăgubiri nu reprezintă o opţiune legală, singura posibilitate fiind aceea ca statul român să le plătească, prin entitatea, mecanismele şi din sursele menţionate în cuprinsul Legii nr. 247/2005.
Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs reclamantul V.L.N., criticând-o pentru nelegalitate, prevalându-se în drept de dispoziţiile ar.304 pct. (7), (8) şi (9) C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs recurentul a susţinut, după prezentarea istoricului cauzei, în esenţă, următoarele critici:
1. Hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, întrucât, instanţa de apel deşi constată calitatea de moştenitori a reclamanţilor, faptul că autorii acestora au fost proprietarii imobilului naţionalizat, că au formulat în termen notificare, precum şi faptul că acestora nu li s-au acordat despăgubiri, fără a face vreo referire la calitatea procesuală pasivă a intimatei-pârâte, afirma generic că există “… dispoziţii imperative ale Legii nr. 247/2005 potrivit cărora obligarea unităţii deţinătoare la plata despăgubirilor nu reprezintă o opţiune legală” neindicând care sunt aceste dispoziţii imperative şi în ce constau acestea. Totodată, susţine că instanţa de apel nu arată cine este entitatea abilitată să facă reparaţia materială şi, respectiv, plata, aşa cum este ea stabilită prin Legea nr. 10/2001 (art. 307 pct. 7 C. proc. civ.).
2. Instanţa de apel, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acesteia (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).
În dezvoltarea acestei critici recurentul a susţinut că atâta vreme cât la instanţa de fond intimata-pârâtă a avut calitate procesuală pasivă, ca de altfel şi posibilitatea chemării în garanţie a statului prin orice entitate care să plătească despăgubirile, chiar şi în situaţia concretă în care instanţa de apel nu a stabilit instituţia care trebuie să acorde eventualele măsuri reparatorii prin echivalent bănesc şi, nereţinându-se, de către aceiaşi instanţă că, intimata, nu are calitate procesuală pasivă în această speţă, acesta apreciază că instanţa de control a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al cadrului procesual, aşa cum se poate deduce din decizia apelată.
Mai mult la data depunerii raportului de expertiză în faţa instanţei de fond, intimata nu a avut obiecţiuni faţă de acest raport, ca de altfel nici faţă de calitatea sa procesuală pasivă.
3. Instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi (2) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, hotărârea pronunţată fiind lipsită de temei legal (304 pct. 9 C. proc. civ.).
În dezvoltarea acestei teze de recurs reclamantul a făcut trimitere la Decizia nr. 52/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii susţinând, în sensul celor statuate de Înalta Curte, că din perspectiva conţinutului art. 16 alin. (1) şi (2) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, deciziile sau dispoziţiile care se aflau pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a noii legi, ca urmare a atacării lor cu contestaţie, ca şi cele care au fost ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de lege, nu mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, rămân supuse controlului instanţelor judecătoreşti, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, atât timp cât acestea au fost investite cu o cale de atac legal exercitată, în raport cu prevederile art. 24 (26) din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea erau în vigoare la data emiterii actului.
Mai susţine că opinia potrivit căreia, refuzând un atare control, instanţele judecătoreşti nu ar face decât să dea curs normal unor norme de procedură, de imediată aplicare, nu poate fi acceptată câtă vreme, în realitate, prin Legea nr. 247/2005 s-au adus modificări mai ales normelor de drept material din Legea nr. 10/2001, unele referindu-se la însăşi restrângerea sferei măsurilor reparatorii prin echivalent susceptibile să fie acordate pentru imobilele preluate abuziv.
A da o altă interpretare ar însemna să se contravină prevederii art. 3 C. civ., potrivit căreia judecătorului nu îi este îngăduit să refuze a judeca, precum şi dreptul de acces liber la justiţie reglementat prin art. 21 din Constituţie, republicată, şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Or, refuzul de a se da curs căii de atac legal exercitate în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 împotriva deciziei sau, după caz, a dispoziţiei de respingere a notificării ar constitui o ingerinţă nepermisă în dreptul celor având vocaţia de a primi despăgubirea, incompatibilă cu reglementarea dată protecţiei proprietăţii prin art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În fine, reclamantul susţine că hotărârea instanţei de apel este lipsită de temei legal, întrucât potrivit art. 10 alin. (1) şi (2) şi art. 26 din Legea nr. 10/2001 este prevăzută obligaţia despăgubirii pentru imobilele preluate abuziv, iar în cazul în care terenurile sunt afectate de amenajări de utilitate public, persoana îndreptăţită va obţine măsuri reparatorii prin echivalent.
În acest sens, arată că în speţă unitatea deţinătoare a terenului naţionalizat de la autorii acestuia, este Municipiul Bucureşti prin Primarul General, întrucât acesta deţine şi imobilul în litigiu aşa cum rezultă din adresa nr. 1169 din 2 februarie 2007 a Primăriei Municipiului Bucureşti (fila 91 din dosarul de fond), în care arată că terenul este afectat de elemente de sistematizare, reprezentând trotuar pietonal, spaţiu verde şi parcare, iar pe cale de consecinţă trebuia să li se acorde despăgubiri conform Legii nr. 10/2001 precum şi jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia în interesul legii nr. IX/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
Solicită admiterea recursului în baza art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., casarea în totalitate a deciziei recurate şi păstrarea sentinţei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.
Înalta Curte analizând recursul prin prisma criticilor formulate îl constată fondat pentru cele ce succed:
Preliminar, constată că dispoziţiile art. 304 alin. (8) au fost invocate formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezelor pe care aceste teze le prevăd, respectiv, situaţiile în care instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acesteia în sens de negotium juris, cerere care în speţă nu s-a invocat şi nici dovedit.
Cu referire la primul motiv de recurs, Înalta Curte porneşte de la premisa că dispoziţiile art. 304 pct. (7) C. proc. civ. trebuie interpretate prin raportare la prevederile art. 261 pct. (5) din aceeaşi lege.
Art. 261 pct. (5) C. proc. civ. reglementează obligaţia pentru instanţă de a arăta în considerentele hotărârii motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.
Verificând decizia recurată sub aspectul respectării acestor prevederi legale, Înalta Curte constată că instanţele au fost investite la data de 26 martie 2008 cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, prin care s-a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General obligarea acestuia de a se pronunţa prin dispoziţie motivată, cu privire la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 418 mp situat în Calea Rahovei nr. 123, sector 5, teren liber de construcţii, precum şi acordarea de despăgubiri în limita valorii de piaţă, stabilite potrivit standardelor internaţionale de evaluare, pentru imobilul construcţie demolată, ce a existat la aceeaşi adresă, cu o suprafaţă construită totală de 334 mp, respectiv o suprafaţă desfăşurată de 573 mp, imobilul compus din 3 corpuri de clădire şi toate utilităţile, ce au aparţinut autorilor reclamanţilor.
Soluţia primei instanţe a fost în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţi, a obligării pârâtului la plata sumei de 117.585 RON, echivalentul în euro a sumei de 494.800 euro, reprezentând despăgubiri pentru construcţia care a fost situată în Bucureşti, Calea Rahovei, imobil expropriat în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 92/1950 şi ulterior demolat, a obligării la plata despăgubirilor pentru terenul aferent construcţiei în suprafaţă de 418 mp, situat în Bucureşti, Calea Rahovei şi al respingerii ca rămas fără obiect al capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei să se pronunţe prin dispoziţie motivată asupra notificării reclamanţilor.
Instanţa de apel a admis apelul formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti Prin Primarul General, a anulat sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la prima instanţă.
În cuprinsul considerentelor, instanţa face afirmaţii generale susţinând că scopul Legii nr. 247/2005 este acela de a institui o procedură care să satisfacă necesitatea de a acorda despăgubiri prin echivalent, pentru imobilele preluate abuziv de statul comunist şi a căror restituire în natură nu mai este posibilă.
De asemenea, tot în mod general instanţa reţine că obligarea unităţii deţinătoare la plata de despăgubiri nu reprezintă o opţiune legală, singura posibilitate fiind aceea ca statul român să le plătească, prin entitatea, mecanismele şi din sursele menţionate în cuprinsul Legii nr. 247/2005, fără însă a preciza entitatea obligată la plata acestor despăgubiri în raportul juridic dedus judecăţii, precum şi dispoziţiile legale incidente prezentei speţe.
Astfel, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de apel este lipsită de o argumentaţie juridică adecvată, în cauză, lipsind o analiză detaliată a chestiunilor de esenţă ale raportului juridic dedus judecăţii, în principal clarificarea situaţiei de fapt şi de drept a imobilului în litigiului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la data formulării notificării, sub aspectul identificării situaţie juridice a imobilului în litigiu, cât şi a unităţii deţinătoare, cu relevanţă asupra regimului juridic aplicabil.
Instanţa de apel nu realizează o analiză pertinentă a susţinerilor tuturor părţilor şi tuturor probelor administrate şi nici nu înlătură apărările formulate în caz.
Faţă de considerentele menţionate, Înalta Curte constată incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. (7) C. proc. civ., instanţa de apel încălcând obligaţia imperativă prevăzută sub sancţiunea nulităţii de art. 261 alin. (5) C. proc. civ., nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii pronunţate conform art. 105 C. proc. civ., care fac incidente şi dispoziţiile art. 304 pct. (5) C. proc. civ.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte, apreciind că prin nemotivarea soluţiei pronunţate curtea de apel nu a intrat în cercetarea fondului pricinii, urmează să facă aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., art. 314 C. proc. civ., coroborat cu art. 304 pct. (5) şi (7) C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, pentru o veritabilă analiză a criticilor formulate prin motivele de apel. Faţă de soluţia adoptată în prezenta cauză celelalte critici formulate de recurent prin motivele de recurs nu se mai impun a fi analizate urmând a fi avute în vedere în rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul V.L.N. împotriva deciziei nr. 354/ A din 31 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care o casează.
Trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3621/2012. Civil. Obligaţie de a face. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3694/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
