ICCJ. Decizia nr. 3694/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3694/2012
Dosar nr. 5204/1/2011
Şedinţa publică din 23 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 9410 din 5 octombrie 2001, pe rolul Tribunalului Prahova, contestatorii G.I. şi G.C. au chemat în judecată pe intimaţii SC C. SA Sinaia, Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, S.I.F.T. Braşov şi Guvernul României, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligată SC C. SA Sinaia să le restituie imobilul situat în Sinaia, B-dul Carol I, judeţ Prahova, în natură şi liber de orice sarcini; să se constate nulitatea absolută a H.G. nr. 1041 din 25 septembrie 1990 şi a actelor juridice subsecvente de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul privatizării societăţii, precum şi nulitatea societăţii SC C. SA, înmatriculată în registrul comerţului al judeţului Prahova din 14 mai 1991; să fie obligată SC C. SA Sinaia şi/ sau Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, ca succesoare a fostului Fond al Proprietăţii de Stat, şi/ sau Societatea de Investiţii Braşov la plata de daune.
Intimata S.I.F.T. SA Braşov, prin întâmpinare, a invocat excepţia necompetenţei materiale a tribunalului, ca instanţă de drept comun, pentru soluţionarea petitului 2 din acţiune privind constatarea nulităţii absolute a H.G. nr. 1041 din 25 septembrie 1990, deoarece, fiind un act administrativ, acesta poate fi atacat numai în condiţiile art. 2 şi următoarele din Legea contenciosului administrativ şi a solicitat disjungerea acestui capăt de cerere şi trimiterea sa, spre competentă soluţionare, la Curtea de Apel Ploieşti.
Intimata a invocat, de asemenea, excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, dat fiind că numai deţinătorul SC C. SA, care este şi proprietarul imobilului, are calitate procesuală pasivă.
Pe fond, s-a solicitat să fie respinsă acţiunea, ca inadmisibilă, întrucât, potrivit art. 27 din Legea nr. 10/2001, cererile de restituire trebuie adresate instituţiilor publice implicate.
Intimata Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, prin întâmpinare, a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive în raport de temeiul acţiunii, Legea nr. 10/2001, şi de faptul că a avut doar calitatea de acţionar, şi nu de proprietar al imobilului.
Intimata SC C. SA Sinaia a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională.
Prin întâmpinare, a solicitat a fi disjuns capătul doi de cerere, competentă fiind Curtea de Apel Ploieşti, parte în proces urmând a fi şi Guvernul României.
În ce priveşte constatarea nulităţii SC C. SA Sinaia, competenţa revine Secţiei Comerciale de pe lângă Tribunalul Prahova, în condiţiile prevăzute de art. 56 din Legea nr. 31/1990.
Referitor la cererea de restituire în natură a imobilului, a susţinut că nu are calitate procesuală pasivă, întrucât, potrivit art. 27, notificarea trebuia adresată instituţiei publice implicate în privatizare - Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului (fostul Fond al Proprietăţii de Stat).
Intimata a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a contestatorilor, întrucât nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului, precum şi excepţia autorităţii lucrului judecat, dat fiind că reclamanţii au mai formulat acţiune în instanţă, în baza art. 480 C. civ., prin care au solicitat restituirea imobilului situat în Sinaia, Bd. Carol I, acţiune care s-a respins, definitiv şi irevocabil, prin decizia Curţii de Apel Ploieşti nr. 1119 din 28 aprilie 1998.
Intimata a invocat şi prematuritatea acţiunii, întrucât nu există o decizie motivată sau o dispoziţie prin care să li se refuze contestatorilor restituirea clădirii, iar răspunsul dat la notificare, nr. 1269 din 24 august 2001, nu constituie o decizie sau o dispoziţie, în sensul Legii nr. 10/2001.
Prin cererea reconvenţională, intimata a solicitat ca, în cazul în care instanţa va dispune restituirea în natură a imobilului, să fie obligaţi contestatorii la plata sumei echivalente şi reactualizate la data plăţii a valorii investiţiilor şi reparaţiilor făcute în decursul timpului la acest imobil, din 1955 şi până în prezent, să fie obligaţi contestatorii să preia, contracost reactualizat la data plăţii, şi toate obiectele de inventar care au fost achiziţionate pentru activitatea hotelului, să plătească dobânzile legale, de la data rămânerii definitive a hotărârii, până la data plăţii efective şi să i se acorde un drept de retenţie asupra imobilului, până la achitarea integrală a sumelor stabilite de instanţă.
A mai solicitat ca, în baza prevederilor art. 32 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, să fie obligată AP APS să-i plătească o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilului.
Intimatul Guvernul României, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acţiunii contestatorilor, ca inadmisibilă, întrucât tribunalul nu se poate pronunţa, pe cale principală, asupra legalităţii actului administrativ emis de Guvern, respectiv H.G. nr. 1041/1990, ci doar cu ocazia soluţionării excepţiei de nelegalitate.
Contestatorii, prin răspunsul la întâmpinarea intimatului Guvernul României şi a intimatei SC C. SA şi întâmpinare la cererea reconvenţională a acesteia, au precizat că renunţă la judecata capetelor de cerere 2.1, 2.1.1 şi 2.2 din acţiune, respectiv constatarea nulităţii absolute a H.G. nr. 1041 din 25 septembrie 1990 şi a actelor juridice subsecvente de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul privatizării societăţii, precum şi la constatarea nulităţii societăţii SC C. SA, înmatriculată în Registrul Comerţului al Judeţului Prahova, din 14 mai 1991.
Contestatorii au formulat o altă precizare a acţiunii pentru capătul doi de cerere, în sensul că va rămâne din întregul pct. 2 numai „constatarea nulităţii absolute a actelor juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobilul, astfel cum este definit, în sensul Legii nr. 10/2001.
În acest sens, contestatorii au solicitat să se constate că certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra trenurilor, pentru societatea comercială cu capital de stat Cerbul SA, prin care se atestă că această societate are în proprietate exclusivă suprafaţa de 1431,901 m.p. teren, este lovit de nulitate absolută, întrucât această atestare s-a făcut fără a exista vreun titlu de proprietate asupra terenului, constituit în favoarea statului, astfel încât statul să fi fost în măsură să-l transmită mai departe numitei societăţi.
S-a solicitat să se constate nulitatea absolută a actelor de înstrăinare, făcute în cadrul procesului de privatizare, prin vânzarea acţiunilor, reprezentând fracţii ale capitalului social, în care se regăseşte imobilul a cărui restituire o solicită (reprezentând 83,5% din capitalul societăţii), cu încălcarea normelor imperative ale Legii nr. 31/1990 şi cu rea - credinţă. Cu privire la cuantumul daunelor materiale rezultate din lipsa folosinţei imobilului, reclamanţii au arătat că acestea însumează 984.000 dolari SUA (plata echivalentului în lei, la cursul de la data plăţii).
Intimata SC C. SA a precizat că valoarea estimată a investiţiilor şi reparaţiilor făcute la imobilul din litigiu, din 1970 şi până la data introducerii acţiunii, o apreciază la suma de 8.800.000.000 lei, fără TVA, Valoarea obiectelor de inventar - 1.861.000.000 lei, volumul despăgubirilor pe care le solicită A.P.A.P.S. - ului să le plătească este de 10.000.000.000 lei, valoarea totală fiind de 20.661.000.000 lei, care însă urmează a fi stabilită exact printr-o expertiză judiciară.
Ministerul Turismului a formulat cerere de intervenţie în interesul intimatului Guvernul României, prin care a arătat că, faţă de primul capăt de cerere, privind restituirea imobilului, în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, calitate procesuală pasivă are SC C. SA Sinaia, iar nu Guvernul Românei.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere, referitor la constatarea nulităţii H.G. nr. 1041/1990, s-a invocat excepţia necompetentei materiale a Tribunalului Prahova şi excepţia lipsei procedurii prealabile prevăzute de art. 5 din Legea contenciosului administrativ.
În şedinţa publică din 15 aprilie 2002, instanţa de fond, prin încheiere, a dispus încuviinţarea în principiu a cererii de intervenţie formulată de Ministerul Turismului în favoarea Guvernului României, fiind introdus în cauză Ministerul Turismului, în calitate de intervenient.
În şedinţa publică din 22 mai 2002, au fost puse în discuţia părţilor excepţia necompetentei materiale a instanţei şi a necompetentei secţiei civile a Tribunalului Prahova, invocate de intimata SC C. SA Sinaia, excepţia autorităţii lucrului judecat, netimbrării cererii şi prematuritătii ei, iar, prin încheierea din 29 mai 2002, au fost respinse ca neîntemeiate, fiind unite cu fondul excepţiile lipsei calităţii procesuale active a contestatorilor, a lipsei calităţii procesuale pasive a intimatelor SC C. SA Sinaia, A.P.A.P.S. Bucureşti, S.I.F. Transilvania, Guvernul României.
Pentru a pronunţa această încheiere, instanţa de fond a reţinut că acţiunea contestatorilor este întemeiată pe Legea nr. 10/2001 şi vizează obligarea intimatei SC C. SA Sinaia să restituie în natură imobilul din Sinaia, str. Carol I, în baza art. 9, competenţa materială a instanţei decurgând din prevederile art. 24 alin. (8) din Legea 10/2001.
Celelalte cereri formulate şi precizate de contestatori sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală, conform art. 17 C. proc. civ., fiind cereri accesorii sau incidentale, motiv pentru care s-a respins excepţia necompetentei materiale a instanţei şi a necompetentei secţiei civile a Tribunalului Prahova, invocate de intimata SC C. SA Sinaia.
S-a reţinut că este neîntemeiată şi excepţia autorităţii de lucru judecat, întrucât, în cauză, nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 166 C. proc. civ. şi art. 1201 C. civ., acţiunea în revendicare soluţionată irevocabil prin Sentinţa civilă nr. 4899 din 10 noiembrie 1996, pronunţată de Judecătoria Câmpina fiind întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., iar prezenta cerere fiind întemeiată pe Legea nr. 10/2001.
Cât priveşte netimbrarea cererii, invocată de intimatele SC C. SA şi S.I.F. Transilvania, s-a reţinut că prezenta cerere este scutită de plata taxei judiciare de timbru, conform Legii nr. 10/2001.
Analizând şi excepţia prematurităţii acţiunii, instanţa a reţinut că este neîntemeiată, deoarece contestatorii s-au adresat în termen unităţii deţinătoare, în conformitate cu prevederile art. 21 din Legea nr. 10/2001, dar aceasta a încălcat prevederile art. 23 din lege, făcând cunoscut acestora să se adreseze cu notificare A.P.A.P.S. Bucureşti, în temeiul prevederilor art. 27 din Legea nr. 10/2001. Câtă vreme unitatea deţinătoare nu s-a pronunţat asupra cererilor formulate de contestatori şi nici nu a făcut acestora ofertă de restituire în echivalent, corespunzător valorii imobilului, pentru soluţionarea cererii, contestatorii aveau la îndemână numai calea acţiunii în justiţie.
La data de 20 iunie 2002, la dosar, a fost primită cererea de intervenţie în interes propriu, formulată de I.I.M., prin care acesta a susţinut că, în anul 1999, a cumpărat de pe piaţa Rasdaq un număr de 4.658 acţiuni, oferite spre vânzare de F.P.S., în calitate de ofertant, prin ofertă publică. Interesul propriu rezultă din faptul că, în cazul în care instanţa ar dispune restituirea în natură a imobilului, capitalul său investit în acţiuni s-ar diminua cu valoarea imobilului ce se restituie şi a investiţiilor ce s-au făcut în acesta.
În şedinţa publică din 27 iunie 2002, instanţa de fond a pus în discuţia părţilor cererea de intervenţie în interes propriu, încuviinţând-o în principiu.
Prin încheierea din şedinţa publică din 5 septembrie 2002, instanţa de fond a încuviinţat în principiu şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta M.L.
Prin aceeaşi încheiere de şedinţă, instanţa de fond a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescrierii dreptului la acţiune, invocată de contestatori cu privire la cererea reconvenţională formulată de SC C. SA Sinaia; a respins cererea contestatorilor de încuviinţare a constatării situaţiei de fapt a imobilului; a respins excepţia de necompetenţă materială a instanţei în soluţionarea cererii de intervenţie formulată de intervenientul I.I.M. şi a prorogat discuţia asupra excepţiei ilegalităţii înmatriculării SC C. SA.
Prin Sentinţa civilă nr. 750 din 6 decembrie 2002, Tribunalul Prahova a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de SC C. SA Sinaia, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de contestatori, referitoare la intimatele Guvernul României, SC C. SA Sinaia, A.P.A.P.S. Bucureşti, S.I.F. Transilvania.
În temeiul art. 246 C. proc. civ., s-a luat act de renunţarea contestatorilor la judecata capătului de cerere având ca obiect constatarea nulităţii H.G. nr. 1041 din 25 septembrie 1990 şi, ca atare, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia nulităţii absolute a H.G. nr. 1041/1990; s-a respins, ca nefondată, acţiunea principală în restituire imobil, daune materiale şi morale, formulată de contestatori şi, pe cale de consecinţă, s-a respins cererea reconvenţională având ca obiect daune, formulată de intimata SC C. SA Sinaia, în contradictoriu cu contestatorii, precum şi cererile de intervenţie în interes propriu, formulate de intervenienţii I.I.M. şi M.L. şi intervenţia în interesul Guvernului României, formulată de Ministerul Turismului.
Contestatorii au fost obligaţi să plătească intimatei SC C. SA Sinaia, suma de 231.305.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, în cauză, contestatorii au formulat notificare, în baza Legii nr. 10/2001, adresată intimatei SC C. SA Sinaia, pentru a li se restitui în natură imobilul din Sinaia, B-dul Carol I, judeţul Prahova, ce a aparţinut autorului lor, că SC C. SA Sinaia a devenit societate cu capital majoritar privat şi, în consecinţă, nu are nici o obligaţie de restituire în natură, în baza Legii nr. 10/2001.
Cât priveşte incidenţa în cauză a prevederilor art. 27 şi art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, instanţa de fond a reţinut că înfiinţarea şi procedura de privatizare a SC C. SA s-a făcut cu respectarea reglementărilor legale aplicabile.
Prezumţia bunei - credinţe nu a fost răsturnată de contestatori, deoarece, chiar dacă au făcut numeroase notificări, somaţii, adrese, privatizarea pârâtei s-a făcut de statul român, prin fostul F.P.S., actualul AP APS, pentru realizarea obiectivelor politice în domeniul turismului, pentru satisfacerea unui interes general şi naţional, şi nu de către acţionari sau persoana juridică implicată, respectiv SC C. SA Sinaia.
Cu privire la cererea contestatorilor de a se constata nulitatea absolută a contractului de privatizare a SC C. SA Sinaia, precum şi nelegalitatea înmatriculării acesteia, instanţa de fond a reţinut că prevederile art. 46 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 nu-şi găsesc aplicabilitatea în cauză, deoarece, prin acest contract, nu s-au înstrăinat active imobiliare, respectiv construcţii sau terenuri, ci s-au înstrăinat numai acţiunile societăţii comerciale.
Instanţa de fond a apreciat că imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil, în baza Decretului nr. 511/1955, fapt confirmat şi ulterior prin hotărâri judecătoreşti, că privatizarea pârâtei s-a făcut cu respectarea prevederilor legale la data respectivă, motiv pentru care restituirea în natură nu este posibilă, ci doar măsuri reparatorii prin echivalent, conform art. 9 pct. 2 şi art. 27 din Legea nr. 10/2001.
S-a mai reţinut că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 32 alin. (4) din Legea nr. 99/1999, prin care se modifică şi completează O.U.G. nr. 88/1997, în sensul că, fără acest imobil, intimata SC C. SA Sinaia nu-şi mai poate continua activitatea, putând fi supusă dizolvării şi lichidării; un alt motiv pentru care imobilul nu poate fi restituit în natură fiind şi acela că imobilul solicitat de contestatori nu mai este acelaşi cu cel la data preluării, suferind, de-a lungul timpului, transformări esenţiale, devenind un imobil nou, ceea ce face aplicabile dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent, în cazul în care imobilul a fost transformat şi a devenit un imobil nou în raport cu cel preluat.
Întrucât acţiunea principală de restituire în natură a fost respinsă, ca neîntemeiată, pe cale de consecinţă, a fost respinsă şi cererea reconvenţională, formulată de SC C. SA Sinaia, precum şi cererile de intervenţie în interes propriu, formulate de intervenienţii I.I.M. şi M.L., cât şi cea în interesul Guvernului României, formulată de Ministerul Turismului.
Împotriva acestei hotărâri şi a încheierilor de şedinţă din 5 şi 12 septembrie 2002, 3 octombrie 2002 şi 29 noiembrie 2002, au declarat apel contestatorii, Curtea de Apel Ploieşti, prin decizia nr. 150 din 19 iunie 2003, a admis apelul declarat de contestatori, a anulat Sentinţa nr. 750 din 6 decembrie 2002 a Tribunalului Prahova şi a reţinut cauza spre rejudecare.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că dezbaterile în fond şi concluziile părţilor prezente au avut loc în şedinţa din 29 noiembrie 2002, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, iar, din cuprinsul încheierii, rezultă că, după ce instanţa a constatat cauza în stare de judecată, acordând cuvântul părţilor pe fondul cauzei, singurele concluzii care au fost puse pe fond de către contestatori, prin apărător, au fost acelea de admitere a acţiunii aşa cum a fost formulată şi disjungerea cererii reconvenţionale, intimata SC C. SA, precum şi intimaţii intervenienţi în interes propriu, solicitând, la rândul lor, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Or, raportat la cererile cu a căror soluţionare a fost învestită instanţa de fond, la probele ce fuseseră administrate în cauză, la excepţiile invocate pe parcursul procesului, soluţionarea unora dintre acestea fiind unite de instanţă cu fondul, fără a mai fi puse în discuţia părţilor, la mijloacele de apărare ale părţilor, este evident că numai prin acordarea unui timp extrem de scurt părţii pentru susţinerile sale orale, au fost puse aceste concluzii pe fond, care nu reprezintă nici măcar o reiterare sumară a cererilor din acţiunea promovată, astfel cum a fost precizată şi completată, nedându-se, astfel, părţilor posibilitatea de a expune verbal susţinerile, în fapt şi în drept.
Faptul că prima instanţă a amânat pronunţarea pentru a se depune de către părţi concluzii scrise nu poate avea relevanţă, întrucât instanţa de fond nu putea înlocui dezbaterile orale cu concluziile scrise, ştiut fiind că, în raport de art. 146 C. proc. civ., aceste concluzii nu pot reprezenta decât susţinerile verbale făcute în şedinţă, prin notele scrise, neputând fi invocate aspecte care nu au făcut obiectul dezbaterii contradictorii în faţa instanţei.
În plus, aşa cum rezultă din considerentele sentinţei atacate, instanţa şi-a fundamentat soluţia şi pe o serie de acte depuse la dosar din partea intimatei SC C. SA, chiar la ultimul termen de judecată, care nu au fost puse în discuţia părţilor, încălcându-se astfel principiul contradictorialităţii ce guvernează procesul civil, instanţa putându-şi întemeia hotărârea numai pe acele elemente care au format obiectul dezbaterilor în contradictoriu.
În legătură cu încheierile de şedinţă din 5 şi 12 septembrie 2002, respectiv din 3 octombrie 2002, s-a constatat că instanţa s-a pronunţat motivat asupra unora dintre excepţiile invocate, ca şi asupra altor cereri ale contestatorilor, unind cu fondul, în conformitate cu art. 137 alin. (2) C. proc. civ., anumite excepţii, iar, în măsura în care excepţiile ridicate erau absolute şi priveau încălcarea unor norme imperative, acestea puteau fi invocate în orice fază a procesului.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs intimata-pârâtă SC C. SA Sinaia, solicitând casarea deciziei şi, pe cale de consecinţă, respingerea apelului formulat de apelanţii-reclamanţi, iar înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 3525 din 12 mai 2004, pronunţată în Dosarul nr. 5044/2003, a respins, ca inadmisibil, recursul, reţinând că, în conformitate cu prev. art. 299 C. proc. civ. şi art. 297 alin. (2) C. proc. civ., anularea hotărârii atacate, urmată de evocarea fondului în cadrul procedurii devolutive a apelului, nu conduce la terminarea judecăţii, având un caracter strict intermediar, de natură să permită rejudecarea pricinii şi pronunţarea unei soluţii definitive, iar hotărârile intermediare, (care nu întrerup cursul judecăţii), urmează regimul actelor premergătoare şi pot fi atacate, prin căile de atac prevăzute de lege, numai odată cu soluţia dată asupra fondului cauzei.
SC C. SA Sinaia a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei nr. 3525 din 12 mai 2004, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 317 pct. 1 C. proc. civ., susţinând că, la termenul din 12 mai 2004, procedura cu Ministerul Construcţiilor, Transporturilor şi Turismului nu a fost îndeplinită, fiind citat la o altă adresă, şi nici nu s-a pus în discuţia părţilor cererea formulată de numita C.K., adresată instanţei, la data de 23 aprilie 2004, prin care se solicita să fie introdusă în cauză, în locul intimatei M.L., de la care cumpărase întreg pachetul de acţiuni deţinut de aceasta la SC C. SA.
Împotriva aceleiaşi decizii, la data de 27 mai 2004, a formulat contestaţie în anulare şi numita C.K., întemeiată pe disp. art. 317 pct. 1 C. proc. civ.
Pe parcursul soluţionării cauzei, au fost formulate cereri de intervenţie, în interesul contestatoarei SC C. SA, de către acţionarii acestei societăţi, respectiv S.A.C., S.L.L., T.R., M.G. şi M.C.E.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 10404 din 9 decembrie 2005, pronunţată în Dosarul nr. 3162/2004, a respins contestaţiile în anulare, formulate de SC C. SA Sinaia şi C.K. împotriva deciziei nr. 3225 din 12 mai 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a respins, ca inadmisibile, în principiu, cererile de intervenţie accesorii formulate de S.A.C., S.L.L., M.G., T.R. şi M.C.E.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, contestatoarea SC C. SA Sinaia a declarat recurs, f ără a invoca nici unul din motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători, prin decizia nr. 300 din 3 iulie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 6122/1/2006, a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatoarea SC C. SA Sinaia împotriva deciziei nr. 10404 din 9 decembrie 2005, pronunţată în Dosarul nr. 3162/2005 al I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, reţinând că hotărârea atacată de contestatoare a dobândit caracter irevocabil, odată cu soluţionarea recursului, şi, prin urmare, nu mai poate fi supusă unui nou control judiciar, specific căii de reformare, în conformitate cu prevederile art. 299 C. proc. civ.
În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a înaintat cauza Curţii de Apel Ploieşti, în vederea continuării judecării în apel.
La primul termen de reluare a judecăţii din 17 noiembrie 2006, s-a depus la dosar cerere de intervenţie în interesul intimatei SC C. SA şi în interes propriu, formulată de C.K., iar contestatorii au depus cerere, prin care solicită constatarea nulităţii încheierii de şedinţă din 22 martie 2005, potrivit prevederilor art. 85 şi 107 C. proc. civ., coroborate cu art. 108 alin. (3) C. proc. civ., întrucât, la acel termen, nu era îndeplinită procedura de citare cu intimatul intervenient Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, citat la adresa poştală al fostului Minister al Turismului din str. Apolodor nr. 17, deşi înglobarea Ministerului Turismului în cel al Transporturilor era de notorietate publică, iar adresa sa se afla în Dosarul nr. 2163/2003.
Contestatorii au formulat cerere de despăgubiri, întemeiată pe prevederile alin. (1) şi (2) ale art. 723 C. proc. civ. şi pe cele ale alin. (2) al art. 294 C. proc. civ., prin care solicită să fie obligată intimata SC C. SA să le plătească despăgubirile ivite după pronunţarea deciziei nr. 150 din 19 iunie 2003 de către Curtea de Apel Ploieşti, rezultate din tergiversarea soluţionării apelului, în perioada 4 septembrie 2003 - 17 noiembrie 2006, prin exercitarea de către aceasta, cu rea - credinţă, a unor căi de atac succesive, împotriva deciziei nr. 150/2003, nu în scopul pentru care legiuitorul a prevăzut căile de atac respective - controlul judiciar al legalităţii hotărârilor judecătoreşti, ci pentru blocarea soluţionării cererii lor de restituire în natură a imobilului cu destinaţie comercială din Sinaia, str. Carol I, ai cărui proprietari sunt reclamanţii şi în prezent, titlul autorului nefiind legal desfiinţat, niciodată.
S-a considerat că măsura corectă a acestor despăgubiri ar fi lipsa de folosinţă a imobilului, în perioada 4 septembrie 2003 - 17 noiembrie 2006, având în vedere că judecata fondului a fost întreruptă, în etapa încuviinţării de probe şi a dezbaterilor de către instanţa de fond, prin Sentinţa civilă nr. 750/2002, fiind împiedicaţi, prin abuzul de drept al detentorului precar al imobilului, să obţină o decizie definitivă în apel.
Prin încheierile ulterioare, din 19 ianuarie 2007 şi 23 martie 2007, s-au admis în principiu, în baza dispoziţiilor art. 49 alin. (3), art. 51 şi 52 alin. (1) C. proc. civ., cererile de intervenţie în interesul intimatei SC C. SA, formulate de intervenienţii C.K., S.A.C., S.L.L., P.V., T.R., G.E. şi P.E. şi au fost respinse cererile de intervenţie în interes propriu, formulate de acelaşi intervenient, în baza dispoziţiilor art. 50 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.
Curtea de Apel Ploieşti, prin decizia civilă nr. 219 din 4 mai 2007, a respins, ca neîntemeiate, excepţiile invocate de intimata SC C. SA Sinaia privind lipsa calităţii procesuale active a contestatorilor, a prematurităţii şi inadmisibilităţii acţiunii, a excepţiei autorităţii lucrului judecat şi excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acesteia, a respins, ca neîntemeiate, excepţiile invocate de intimatele S.I.F.T. SA şi A.V.A.S. privind lipsa calităţii lor procesual pasive, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Guvernului României, invocată de acesta şi de intervenientul în interesul acestuia, Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului şi a respins acţiunea contestatorilor G.I. şi G.C. împotriva intimatului Guvernul României, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Prin aceeaşi decizie, s-a admis cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul I.I.M., s-a respins cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta M.L., ca fiind rămasă fără obiect şi s-au admis cererile de intervenţie în interesul intimatei SC C. SA Sinaia, formulate de intervenienţii C.K., Soare Adriana Carmen, S.L.L., T.R., G.E., P.V. şi P.E.
Totodată, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de contestatorii G.I. şi G.C. privind constatarea nulităţii absolute a actelor juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare având ca obiect imobilul din Sinaia, B-dul Carol I, respectiv: certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, pentru SC C. SA Sinaia, decizia Adunării Generale din 12 aprilie 1997 din SC C. SA Sinaia, înstrăinările de acţiuni de către fostul F.P.S. şi S.L.F.T. SA Braşov, în 1998, înstrăinarea acţiunilor către persoanele fizice, înstrăinarea pachetului de acţiuni al F.P.S., rămas la data de 7 ianuarie 1999, prin tranzacţionarea acestora pe piaţa secundară de capital R.A.S.D.A.Q. şi s-a respins, ca neîntemeiate, excepţiile de nulitate a H.G. nr. 1041 din 25 septembrie 1990 privind înfiinţarea societăţilor comerciale pe acţiuni în turism şi ilegalitatea înmatriculării SC C. SA Sinaia, la data de 13 mai 1991.
S-au respins, ca neîntemeiate, cererea contestatorilor G.I. şi G.C. de anulare a adresei din 24 august 2001, emisă de intimata SC C. SA Sinaia şi cererea de restituire în natură a imobilului din oraşul Sinaia, B-dul Carol I, judeţul Prahova, constatând dreptul contestatorilor la despăgubiri, în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilului solicitat, precum şi cea de obligarea intimatei SC C. SA Sinaia la plata de daune materiale şi morale.
S-a admis cererea contestatorilor cu privire la despăgubirile ivite după darea hotărâri primei instanţe şi obligarea intimatei SC C. SA Sinaia să plătească, cu acest titlu, suma de 10.000 lei (zece mii) şi s-au respins cererea reconvenţională, formulată de intimata SC C. SA Sinaia, ca rămasă fără obiect, precum şi cererea intimatei SC C. SA Sinaia, de obligare a reclamanţilor-contestatori la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, curtea de apel a reţinut, în ceea ce priveşte excepţiile invocate de intimata SC C. SA privind lipsa calităţii procesuale active a contestatorilor, a prematurităţii şi inadmisibilităţii acţiunii, că sunt neîntemeiate.
Prezenta acţiune este întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi contestatorii au calitatea de persoane îndreptăţite, conform art. 4 alin. (2) din lege, fiind moştenitorii fostului proprietar al imobilului din litigiu, preluat de stat în mod abuziv.
Practica judecătorească a instanţei supreme a stabilit că, în lipsa deciziei sau dispoziţiei unităţii deţinătoare, acţiunea persoanelor îndreptăţite nu este nici prematură şi nici inadmisibilă.
În condiţiile în care contestatorii fac dovada îndeplinirii procedurii prealabile prevăzută de art. 22 din Legea nr. 10/2001 expediind notificarea şi solicitând restituirea unui imobil, învestirea instanţei se poate face numai ataşându-se dovada îndeplinirii acelei proceduri. A considera prematură sau inadmisibilă acţiunea formulată înainte de emiterea deciziei sau dispoziţiei de către unitatea deţinătoare înseamnă o încurajare a atitudinii pasive a acesteia şi îngrădirea accesului la justiţie al reclamanţilor, ceea ce poate conduce la încălcarea dispoziţiilor art. 21 din Constituţie şi art. 6 din C.E.D.O.
În speţă, contestatorii au făcut dovada că au urmat procedura prealabilă prevăzută de lege, iar adresa nr. 1269 din 24 august 2001, emisă de intimată ca răspuns la notificare, poate fi asimilată deciziei sau dispoziţiei, întrucât, din conţinutul ei, rezultă refuzul de restituire a imobilului solicitat prin notificare.
A fost apreciată ca neîntemeiată şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei SC C. SA, întrucât este unitatea deţinătoare a imobilului, calitate prevăzută de disp. art. 21 -29 din Legea 10/2001.
De asemenea, s-a considerat neîntemeiată şi excepţia autorităţii lucrului judecat, întrucât, în cauză, nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 1201 C. civ., acţiunea în revendicarea imobilului, soluţionată irevocabil, fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., iar prezenta acţiune fiind întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Cu privire la excepţiile invocate de intimatele S.I.F.T. SA Braşov şi A.V.A.S. Bucureşti a lipsei calităţii lor procesuale pasive, s-a reţinut că sunt neîntemeiate.
În speţă, intimatele au calitate procesuală pasivă, în cererea reclamanţilor întemeiată pe dispoziţiile art. 46 alin. (2), în prezent art. 45 din Legea nr. 10/2001, de constatare a nulităţii absolute a actelor juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având în vedere că s-au încheiat cu rea - credinţă, printre acestea fiind înstrăinările de acţiuni de către fostul F.P.S. şi S.I.F. Transilvania, în 1998, înstrăinarea acţiunilor către persoane fizice şi înstrăinarea pachetului de acţiuni al F.P.S., rămas la data de 7 ianuarie 1999, prin tranzacţionarea acestora pe piaţa secundară de capital R.A.S.D.A.Q.
S-a considerat întemeiată şi a fost admisă excepţia invocată de Guvernul României şi intervenientul în interesul acestuia Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului privind lipsa calităţii procesuale pasive a Guvernului României.
Unul dintre capetele de cerere din acţiunea principală a fost să se constate nulitatea absolută a H.G. nr. 1041 din 25 septembrie 1990 şi a actelor juridice subsecvente de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul privatizării societăţii.
Prin întâmpinările formulate, intimaţii, inclusiv Guvernul României, au invocat excepţia necompetenţei materiale a tribunalului în soluţionarea acestui capăt de cerere, hotărârea de guvern fiind un act administrativ ce poate fi atacat numai în baza legii contenciosului administrativ, ceea ce i-a determinat pe contestatorii să renunţe la acest capăt de cerere, prin precizările de acţiune aflate la filele 222 - 238 dosar fond.
Totodată, contestatorii au invocat nelegalitatea hotărârii de guvern, pe cale de excepţie, care, însă, reprezintă un mijloc de apărare ce nu atrage calitatea procesual pasivă a Guvernului României.
Pe fond, Curtea, analizând acţiunea reclamanţilor, astfel cum a fost precizată, a constatat că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 au instituit o procedură administrativă, având ca obiect restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv, de către stat sau de către alte persoane juridice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, indiferent de destinaţia lor, deţinute la data intrării în vigoare de persoanele juridice prevăzute de art. 21 alin. (1).
Regula instituită prin art. 1 alin. (1) din Legea 10/2001 este restituirea în natură, iar cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, sunt expres prevăzute de lege, dispoziţiile legale respective fiind de strictă interpretare.
Imobilului din litigiu îi sunt aplicabile prevederile art. 29 alin. (1) din Legea 10/2001, neputând fi restituit în natură, iar reclamanţii, în calitate de persoane îndreptăţite, au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv - titlul VII din Legea 247/2005.
Contestatorii sunt persoane îndreptăţite, în conformitate cu art. 3 şi 4 din lege, având calitatea de moştenitori legali, potrivit certificatului de moştenitor din 16 februarie 1990, ai proprietarului imobilului din Sinaia, B-dul Carol I, nr. 19 - G.C. şi chiar dacă permisiunea de construcţii nr. 2675 din 4 august 1929 şi Autorizaţia de construcţie nr. 54 din 29 mai 1936 nu constituie înscrisuri constatatoare ale unui act juridic civil, cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate, care să genereze o prezumţie relativă de proprietate, în favoarea persoanei care îl invocă, urmează a se face aplicarea prevederilor art. 24 alin. (1) din lege, potrivit cărora, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive, în speţă, imobilul fiind preluat abuziv de stat, în baza Decretului nr. 111/1951, ca bun abandonat şi, apoi, în baza Decretului nr. 511/1955, pe numele autorului reclamanţilor, deşi imobilul nu a fost rechiziţionat în baza Legii nr. 139/1940.
Condiţiile prevăzute de Norma metodologică din 7 martie 2007 pentru aplicarea prevederilor art. 29 alin. (1) din lege sunt îndeplinite, în sensul că intimata, în patrimoniul căreia se află imobilul din litigiu, este privatizată integral, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar privatizarea s-a îndeplinit cu respectarea legii.
Conform actelor dosarului, intimata SC C. SA s-a înfiinţat în baza H.G. nr. 1041 din 25 septembrie 1990, publicată în M. Of., partea I, din 26 septembrie 1990 privind înfiinţarea societăţilor comerciale pe acţiuni în turism şi în baza Legii nr. 15/1990.
În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională, prin deciziile nr. 121 din 16 octombrie 1996, nr. 64 din 8 aprilie 1997, ambele publicate în M. Of. al României, Partea I, nr. 101 din 27 mai 1997, decizia nr. 234/20 decembrie 1999, decizia nr. 450 din 25 noiembrie 2003, a decis, în ceea ce priveşte Legea nr. 15/1990, că este actul normativ în baza căruia societăţile comerciale care au luat fiinţă prin transformarea fostelor unităţi economice de stat, au devenit proprietare asupra bunurilor aflate în patrimoniul lor, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 20 alin. (2) din lege.
Privatizarea SC C. SA s-a realizat în mod legal, în următoarele trei etape: în baza Legii nr. 58 din 14 august 1991, în baza Legii nr. 55 din 15 iunie 1995 şi în baza O.U.G. nr. 88 din 23 decembrie 1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, care a stabilit cadrul juridic pentru accelerarea şi finalizarea procesului de privatizare, modificată şi completată prin Legea nr. 99 din 26 mai 1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, a O.U.G. nr. 32 din 10 noiembrie 1998 privind privatizarea societăţilor comerciale din turism şi O.U.G. nr. 52 din 29 martie 2001 privind accelerarea şi finalizarea procesului de privatizare a societăţilor comerciale din turism. Pe bază de Ofertă Publică Secundară, pe R.A.S.D.A.Q., F.P.S. şi-a vândut restul de acţiuni, pierzându-şi astfel calitatea de acţionar, la data de 18 martie 1999, dată la care procesul de privatizare s-a finalizat.
Întrucât procesul de privatizare a societăţii intimate s-a finalizat la data de 18 martie 1999, anterior publicării Legii nr. 99/1999, la 26 mai 1999, în conformitate cu prevederile art. II din lege, se recunoaşte valabilitatea actelor şi etapelor consumate.
Pornind de la această prevedere legală, prin care se recunoaşte valabilitatea actelor şi etapelor consumate, în procesul de privatizare, inclusiv în ceea ce o priveşte pe intimata SC C. SA, s-a reţinut că sunt neîntemeiate şi urmează a fi respinse şi cererile, astfel cum au fost precizate, de constatare a nulităţii absolute a actelor juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobilul respectiv, a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, a deciziei Adunării Generale din 12 aprilie 1997 din cadrul SC C. SA, a înstrăinărilor de acţiuni de către fostul F.P.S. şi S.I.F. Transilvania, în 1998, a înstrăinării pachetului de acţiuni al F.P.S., rămas la data de 7 ianuarie 1999, prin tranzacţionarea acestora pe piaţa secundară de capital R.A.S.D.A.Q., a excepţiei de nulitate a H.G. nr. 1041/1990 şi a excepţiei de ilegalitate a înmatriculării SC C. SA, la data de 13 mai 1991.
Din nici o probă din dosar, nu rezultă existenţa vreunei cauze ilicite sau imorale în derularea procesului de privatizare a intimatei SC C. SA, pentru a se putea constata nulitatea actelor precizate.
Pe de altă parte, s-a reţinut că contestatorii şi-au întemeiat aceste cereri pe dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în prezent art. 45 alin. (2), care nu-şi găseşte aplicabilitatea în speţă, pentru motivul că, în cadrul procesului de privatizare, nu s-au înstrăinat imobile (active), ci s-au înstrăinat numai acţiunile societăţii comerciale intimate.
Contractul de vânzare-cumpărare acţiuni nu este un contract de vânzare a unor bunuri imobile, ci a unor bunuri mobile ale societăţii.
Reţinându-se, aşadar, că societatea intimată a fost privatizată integral înainte de apariţia Legii nr. 10/2001 şi că procedura de privatizare s-a îndeplinit cu respectarea legii, sunt îndeplinite condiţiile pentru aplicarea în speţă a prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care urmează a fi coroborate şi cu prevederile art. 324 alin. (4) din Legea nr. 99/1999, potrivit cărora imobilele preluate de stat în baza unor legi, acte administrative sau hotărâri judecătoreşti de confiscare, constând în terenuri şi clădiri evidenţiate în patrimoniul societăţilor comerciale, privatizate sau în curs de privatizare, în absenţa cărora, realizarea obiectului de activitate al acestor societăţi comerciale este împiedicată în asemenea măsură încât, ca urmare a acestei restituiri, societatea comercială nu ar mai putea să-şi continue activitatea şi ar urma să fie supusă dizolvării şi lichidării, nu vor fi restituite în natură.
Or, în cauză, intimata ar fi supusă dizolvării şi lichidării, în situaţia restituirii în natură a imobilului, întrucât, prin acesta, îşi realizează obiectul de activitate.
Neputând fi restituit în natură imobilul, nu pot fi acordate contestatorilor nici daune materiale şi daune morale. Procedura instituită prin Legea nr. 10/2001 este una specială, derogatorie de la dreptul comun, respectiv numai prin art. 48 din lege se prevede obligaţia deţinătorului de a plăti noului proprietar contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului restituit, în cazul nerespectării obligaţiei prevăzute de art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, prevederi legale care însă nu sunt aplicabile în speţă.
A fost considerată însă, întemeiată cererea contestatorilor pentru obligarea intimatei la plata de despăgubiri, ivite după darea hotărârii primei instanţe, în temeiul disp. art. 723 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.
Potrivit acestor prevederi legale, drepturile legale procedurale trebuie exercitate cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege. Partea care foloseşte aceste drepturi, în chip abuziv, răspunde pentru pagubele pricinuite.
După pronunţarea deciziei nr. 150 din 19 iunie 2003 a Curţii de Apel Ploieşti, prin care s-a admis apelul contestatorilor, s-a anulat Sentinţa nr. 750 din 6 decembrie 2002 a Tribunalului Prahova, reţinându-se cauza spre judecare, intimata şi-a exercitat drepturile procedurale cu rea - credinţă, ducând la tergiversarea soluţionării cauzei şi la efectuarea de cheltuieli inutile din partea contestatorilor.
Din această situaţie, decurge împrejurarea că, deşi decizia nr. 150 din 19 iunie 2003, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti era supusă recursului, odată cu fondul, totuşi, intimata SC C. SA a declarat recurs împotriva acestei decizii, care a fost respins, ca inadmisibil, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 3525 din 12 mai 2004, pronunţată în Dosarul nr. 5044/2003.
Împotriva deciziei nr. 3525 din 12 mai 2004 a I.C.C.J., intimata a formulat contestaţie în anulare, ce a fost respinsă de Î.C.C.J., prin decizia nr. 10404 din 9 decembrie 2005, pronunţată în Dosarul nr. 3162/2004, reţinându-se că nu sunt întrunite cerinţele expres prevăzute de dispoziţiilor art. 317 şi 318 C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii, contestatoarea SC C. SA Sinaia a declarat recurs, fără a invoca vreunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători, prin decizia nr. 300 din 3 iulie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 6122/1/2006, a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatoare.
Cu privire la cuantumul acestor despăgubiri, instanţa l-a apreciat la suma de 10.000 lei.
Analizându-se cererea reconvenţională, s-a constatat că a rămas fără obiect, ca o consecinţă a respingerii cererii contestatorilor de restituire în natură a imobilului, care, în acest fel, rămâne în patrimoniul intimatei.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs contestatorii G.C. şi G.I., intimaţii SC C. SA şi A.V.A.S.
Contestatorii, prin motivele de recurs, sintetizate ulterior declarării căii de atac la 17 iulie 2008, au criticat hotărârea pronunţată, prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 1, 5, 7 şi 9 C. proc. civ.
Au precizat recurenţii că instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale - 304 pct. 1 C. proc. civ., deoarece, după repunerea cauzei pe rolul curţii de apel, la fiecare termen de judecată, judecătorului constant, i s-a alăturat judecătorul de permanenţă, la fiecare termen, altul.
Unul dintre membrii completului de judecată a contribuit în mod decisiv la obstrucţionarea justiţiei, prin scoaterea apelului de pe rol, la 22 martie 2005, şi returnarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, deşi această instanţă trimisese cauza pentru continuarea judecăţii. Cu toate acestea, cererea de recuzare a acestui judecător a fost respinsă de instanţa de apel.
Au învederat recurenţii contestatori că este incident şi motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât judecătorul unic a încălcat legea, atunci când, prin încheierea de şedinţă de la 20 aprilie 2007, a menţionat că, prin decizia intermediară nr. 250/2003, nu s-a dispus să se refacă sau să se completeze probele, în baza dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ.
Cum, la fond, procesul a fost întrerupt în etapa încuviinţării de probe, era necesar ca instanţa de apel să administreze probe şi nu să le înlocuiască cu decizii ale Curţii Constituţionale.
Sentinţa nr. 750/2002 este un act de procedură nul şi, cu toate acestea, instanţa a reprodus susţineri ale părţilor de la fond, invocând încheieri de şedinţă, reţinând, nelegal, că reclamanţii au renunţat la judecată, înlocuind acţiunea de constatare a nulităţii H.G. nr. 1041/1990 cu excepţia ilegalităţii.
În condiţiile în care Guvernul a comunicat poziţia sa la 19 februarie 2002, dată la care s-a împlinit prescripţia prevăzută de art. 46 din Legea nr. 10/2001, contestatorii au invocat din nou nulitatea absolută a H.G. nr. 1041/1990, cu repunerea în termen, astfel că instanţa a încuviinţat cererea prin încheierea de şedinţă din 22 mai 2002, reţinând că reclamanţii sunt în termen pentru a formula o asemenea cerere.
Cum, în apel, s-a reiterat cererea de constatare a nulităţii absolute parţiale a H.G. nr. 1041/1990, hotărârea este nemotivată sub acest aspect, fiind incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Au precizat recurenţii contestatori că instanţa de apel a încălcat cu bună-ştiinţă obligaţia ce-i revenea prin art. 129 alin. (5) C. proc. civ., de a stărui cu toate mijloacele pentru a preveni orice greşeală.
În motivarea cererii sale de recurs, recurenta intimată SC C. SA a arătat că înţelege să critice decizia pronunţată, din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub aspectul greşitei obligări la plata despăgubirilor de 10.000.000 lei, deoarece şi contestatorii au formulat multiple cereri care au dus la amânarea judecării cauzei, inclusiv la trimiterea dosarelor de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la Curtea de Apel Ploieşti şi invers. S-a mai arătat că, în cauză, nu există nici o dovadă privind întinderea prejudiciului cauzat contestatorilor.
A mai precizat recurenta că, întrucât hotărârea primei instanţe a fost de respingere a cererii contestatorilor de restituire în natură a imobilului, ipoteza prevăzută de art. 294 alin. (2) C. proc. civ., în care se puteau pretinde despăgubiri, conform calculului făcut de aceştia, nu este incident în cauză.
Recurenta A.V.A.S. criticat hotărârea instanţei de apel, din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că, prin constatarea drepturilor contestatorilor la despăgubiri, în condiţiile legii speciale, instanţa de apel a depăşit limitele învestirii, deoarece, prin capătul principal al cererii, s-a solicitat obligarea societăţii comerciale la restituirea în natură a imobilului, şi nu acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Decizia este nelegală, deoarece procedura administrativă prealabilă, obligatorie faţă de A.V.A.S., nu a fost parcursă.
A mai precizat recurenta că, pentru constatarea calităţii de persoană îndreptăţită, este necesara verificarea dovezilor care atestă dreptul de proprietate asupra imobilului, verificarea regimului juridic al acestuia şi a calităţii de moştenitor a contestatorilor, iar pentru ca A.V.A.S. să se poată pronunţa asupra calităţii de persoane îndreptăţite a contestatorilor era necesar ca, în prealabil, aceştia să învestească A.V.A.S. cu o notificare.
Societatea de Investiţii Financiare Transilvania S.A., prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea recursului formulat de contestatori, reiterând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
Prin cererea formulată la data de 19 noiembrie 2007, Ministerul Transportului a solicitat ca, în temeiul art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 24/2007 şi art. 1 din H.G. nr. 387/2007, parte în proces să fie Ministerul pentru întreprinderi Mici şi Mijlocii, Comerţ, Turism şi Transport, în calitatea sa de organ de specialitate al administraţiei publice centrale, care realizează politica guvernului în domeniul turismului.
I.I.M., intervenient accesoriu, a solicitat să se ia act că renunţă la judecata cererii de intervenţie.
Recurenţii - contestatori au solicitat rectificarea încheierilor de şedinţă de la 11 martie 2008 şi 6 mai 2008, în sensul înlăturării unor menţiuni din cuprinsul acestora.
Dat fiind conţinutul referatelor întocmite de magistratul asistent, prin care se atestă conformitatea conţinutului încheierilor de şedinţă cu cele consemnate în caietul de şedinţă, cererile de rectificare a celor două încheieri de şedinţă au fost respinse.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin decizia civilă nr. 8212 din 16 decembrie 2008, a respins cererile de rectificare a încheierilor din 11 martie 2008 şi 6 mai 2008; a luat act de renunţarea la judecata cererii de intervenţie formulată de I.I.M.; a respins, ca nefondate, excepţiile de tardivitate a declarării recursurilor de către G.C. şi S.C. Cerbul S.A şi a respins, ca nefondate, recursurile declarate de contestatorii G.C. şi G.I. şi de intimata A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 219 din 4 mai 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Prin aceeaşi decizie, s-a admis recursul declarat de intimata SC C. SA Sinaia, împotriva aceleiaşi decizii, care a fost casată în parte şi trimisă cauza, spre rejudecarea capătului de cerere referitor la acordarea despăgubirilor civile, aceleiaşi instanţe, menţinându-se celelalte dispoziţii ale deciziei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a reţinut că, faţă de dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., va analiza mai întâi excepţiile de tardivitate a declarării recursurilor de către contestatori şi intimata SC C. SA.
Astfel, potrivit dovezii de primire şi a procesului-verbal de înmânare a deciziei civile nr. 219 din 4 mai 2007, actul de procedură a fost comunicat recurentei SC C. SA la 18 mai 2007.
Cum recursul a fost declarat la 31 mai 2007, rezultă că termenul de 15 zile de la comunicarea hotărârii, prevăzut de art. 301 C. proc. civ., a fost respectat.
Recurentului G.C. i-a fost comunicată hotărârea Curţii de Apel la 18 mai 2007, astfel cum rezultă din dovada de primire şi procesul-verbal de predare a actului de procedură. Recursul a fost declarat, conform datei poştei - fila 43 - la 5 iunie 2008.
Cum ultima zi de declarare a recursului era 4 iunie 2008, termen calculat conform dispoziţiilor art. 101 alin. (1) şi (5) C. proc. civ., rezultă că recursul declarat de G.C. este tardiv formulat.
Cu toate acestea, excepţia a fost respinsă faţă de împrejurarea că G.C., coparticipantul procesual, a declarat recursul în termenul dispus de lege.
Dat fiind poziţia procesuală a petentului I.I.M., în temeiul dispoziţiilor art. 246 C. proc. civ., a luat act de renunţarea sa Ia judecata cererii de intervenţie.
Pe fondul cauzei, instanţa supremă a reţinut că motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ. - instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale - presupune greşita compunere a completului de judecată cu numărul de judecători prevăzut de lege pentru pricina respectivă ori faptul că acesta nu a fost constituit cu toate organele şi persoanele cerute de lege, sau faptul că judecătorii nu aveau dreptul să facă parte din complet pentru că erau incompatibili ori fusese admisă cererea de abţinere sau de recuzare.
Aspectele învederate de recurenţi - modificarea completului de judecată, în sensul alăturării judecătorului constant, la fiecare termen de judecată, a judecătorului planificat, conform dispoziţiilor regulamentare, nu semnifică încălcarea dispoziţiilor referitoare la componenţa completului de judecată.
Analizând încheierile de şedinţă din calea devolutivă de atac, precum şi decizia, înalta Curte a reţinut compunerea completului de judecată, în conformitate cu dispoziţiile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, respectiv doi judecători care nu erau incompatibili ori cărora le fusese admisă cererea de abţinere sau cererea de recuzare.
A mai reţinut instanţa de recurs că motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se referă la toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor menţionate la pct. 1-4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale, a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs, cum ar fi: nesemnarea minutei, încălcarea dreptului la apărare, judecata în lipsa părţii care nu a fost legal citată, respingerea cererii de recuzare, ş.a.
Din criticile formulate, a reieşit faptul că recurenţii sunt nemulţumiţi de împrejurarea că cererea de recuzare a preşedintelui completului de judecată a fost respinsă prin încheierea de şedinţă de la 7 martie 2007 (fila 414).
Cererea de recuzare a vizat nemulţumirile contestatorilor cu privire la modalitatea de soluţionare a apelului prin decizia nr. 150 din 6 decembrie 2002.
Prin decizia menţionată, a fost anulată sentinţa primei instanţe, cu reţinerea cauzei spre rejudecare, faţă de înfrângerea principiilor oralităţii şi contradictorialităţii.
A concluzionat instanţa de recurs că drepturile procesuale ale contestatorilor au fost pe deplin respectate.
Faţă de împrejurarea că recurenţii nu au făcut dovada că, prin respingerea cererii de recuzare, li s-a produs o vătămare, ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii, critica a fost apreciată ca fiind nefondată.
Principiul rolului activ al judecătorului obligă instanţa ca, mai întâi de toate, să dea acţiunii calificarea juridică exactă şi, în funcţie de aceasta, să verifice condiţiile de admisibilitate a cererii.
Instanţa nu are obligaţia, ci doar posibilitatea, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., să ordone dovezile pe care le găseşte de cuviinţă, însă doar atunci când apreciază că sunt necesare dezlegării pricinii.
Drept urmare, instanţa de apel, dând eficienţă acestui principiu, a sintetizat şi a interpretat cererile succesive de precizare a acţiunii, formulate de contestatori în temeiul Legii nr. 10/2001, stabilind cadrul procesual, în funcţie de specificul legii de reparaţie: calitatea de succesor al persoanei îndreptăţite, valabilitatea actelor de înstrăinare, inclusiv în procesul de privatizare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, a deciziei Adunării generale din 12 aprilie 1997, a înstrăinărilor de acţiuni, de către fostul Fondul Proprietăţii de Stat şi Societatea de Investiţii Financiare, a înstrăinării pachetului de acţiuni şi a excepţiei de nulitate a H.G. nr. 1041/1990.
A mai învederat instanţa supremă că, astfel cum s-a arătat în expunerea rezumativă a cursului procesului, instanţa a reţinut calitatea contestatorilor de moştenitori ai persoanei îndreptăţite, conform dispoziţiilor art. 3 lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Totodată, au fost aplicate dispoziţiile art. 24 alin. (1) din lege, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, în sensul reţinerii existenţei şi întinderii dreptului de proprietate a autorului contestatorilor, astfel cum rezultă din actul de autoritate de preluare, iniţial Decretul nr. 111/1951, ulterior Decretul nr. 511/1955, întrucât înscrisurile depuse de contestatori în dovedirea dreptului de proprietate al autorului lor, „permisiunea de construcţii ” şi „autorizaţia de construcţii”, nu constituie înscrisuri constatatoare ale dreptului de proprietate.
Recurenţii-contestatori au susţinut că instanţa de apel a avut în vedere un act de procedură nul, respectiv Sentinţa civilă nr. 750/2002, anulată prin decizia civilă nr. 150 din 19 martie 2003.
Susţinerea a fost apreciată ca nefondată, întrucât instanţa de apel a dat eficienţă nu hotărârii judecătoreşti arătate, ci doar probatoriilor administrate la prima instanţă de fond, precum şi conţinutului încheierilor de şedinţă, din această primă etapă procesuală, acte de procedură ce nu au fost anulate.
Cu privire la criticile referitoare la probatoriile ce trebuiau administrate în rejudecare, s-a reţinut că acestea reprezintă aspecte de netemeinicie ce nu au putut fi analizate în calea extraordinară de atac a recursului, faţă de dispoziţiile art. 304 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.
Sub aspectul criticilor întemeiate pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., s-a arătat că acest text consacră ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - fie că nu este deloc motivată, fie că aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., referitoare la obligaţia instanţei de a arăta „motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”, s-a considerat că au fost respectate, astfel încât critica întemeiată pe acest motiv de recurs este neîntemeiată.
S-a mai reţinut că recurenţii contestatori au invocat greşita aplicare a legii, sub aspectul nevalabilităţii actului de privatizare a SC C. SA
Astfel cum a arătat şi instanţa de apel, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001), SC C. SA era o societate comercială integral privatizată. Actele şi etapele consumate în procesul de privatizare, iniţial, prin H.G. nr. 1041/1990 privind înfiinţarea societăţilor comerciale pe acţiuni în turism, Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, Legea nr. 58/1991 privind privatizarea societăţilor comerciale, Legea nr. 55/1995 privind accelerarea procesului de privatizare, O.U.G nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, au fost recunoscute şi atestate ca fiind valabile, prin Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice.
Este real că, după 1992, contestatorii au solicitat SC C. SA, Agenţiei Naţionale pentru Privatizarea întreprinderilor Mici şi Mijlocii, precum şi Fondului Proprietăţii de Stat să se dispună suspendarea privatizării bunului în litigiu, numai că, la data privatizării integrale, acţiunea în revendicare imobiliară a bunului notificat, formulată de reclamanţi în contradictoriu cu SC C. SA , era respinsă, în mod irevocabil, prin decizia civilă nr. 1119 din 18 aprilie 1998 a Curţii de Apel Ploieşti.
Prin această decizie, se arată că „statul a devenit proprietarul imobilului, prin Decretul nr. 511/1955, iar intimata SC C. SA, la rândul său l-a preluat în mod legal, conform H.G. nr. 1041/1990”.
Drept urmare, nu s-a putut reţine reaua - credinţă a societăţii comerciale în procesul de privatizare, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Referirile instanţei la conformitatea H.G. nr. 1041/1990 cu Legea nr. 99/1999 atestă pronunţarea asupra valabilităţii actului normativ ce a iniţiat procedura privatizării acestui segment din fosta economie socialistă.
Legalitatea preluării bunului de către societatea comercială este confirmată şi prin decizia menţionată, decizie opozabilă contestatorilor, părţi în proces.
A constatat instanţa de recurs că, fiind în prezenţa unui imobil evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, devin aplicabile, astfel cum s-a arătat şi în motivarea instanţei de apel, dispoziţiile art. 29 alin. (1) din lege, potrivit cărora persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri, în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, corespunzător valorii de piaţă a imobilelor solicitate.
Cu privire la recursul recurentei A.V.A.S., s-a reţinut că s-a invocat încălcarea principiului disponibilităţii, deoarece contestatorii au solicitat exclusiv restituirea bunului în natură, nu şi acordarea de despăgubiri prin echivalent, precum şi neparcurgerea fazei administrative faţă de această recurentă.
Din interpretarea legii de reparaţie, reiese că, în această materie, principiul disponibilităţii este înfrânt sub aspectul criticat şi acesta pentru că legea obligă, prin art. 1 alin. (2), la stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent, în situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă.
Referitor la cea de-a doua critică, instanţa de apel a înlăturat caracterul formal al procedurii prealabile faţă de recurent, câtă vreme s-a stabilit calitatea contestatorilor de succesori ai persoanei îndreptăţite, precum şi dreptul acestora la măsuri reparatorii, în condiţiile Titlului VII privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv al Legii nr. 247/2005.
A mai reţinut instanţa supremă că SC C. SA a invocat greşita obligare a sa la plata de despăgubiri, precum şi modul greşit de calcul al cuantumului acestora.
S-a învederat de către înalta Curte că instanţa de apel, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 723 şi 204 alin. (2) C. proc. civ., a reţinut reaua - credinţă a recurentei în exercitarea unor căi de atac, fără a motiva de ce exercitarea unor căi de atac constituie rea - credinţă, stabilind un cuantum al despăgubirilor, fără indicarea unor criterii de cuantificare acestora şi fără a motiva incidenţa dispoziţiilor art. 294 alin. (2) C. proc. civ.
Astfel, încălcarea îndatoririi de a motiva convingător şi pertinent măsura dispusă împiedică posibilitatea exercitării în mod real a controlului judiciar, fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, sub nr. 21638/42/2003, la data de 6 iulie 2009.
În rejudecare, după casarea cu trimitere, la data de 21 decembrie 2009, a decedat contestatorul G.I., fiind introduşi în cauză moştenitorii acestuia, G.R. şi G.I.M.
Prin decizia civilă nr. 113 din 14 aprilie 2011, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis, în apel, după casarea cu trimitere, cererea contestatorilor G.I. (decedat pe parcursul procesului), cerere continuată de moştenitoarele acestuia G.R., G.I.M., 6 şi G.C., de obligare a intimatei SC C. SA Sinaia la plata de despăgubiri, în cauza având ca intimaţi şi pe A.V.A.S., Guvernul României, S.I.F.T. SA, intimaţii - intervenienţi Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, M.L., I.M.I. şi intimaţii intervenienţi în interesul SC C. SA - C.K., S.A.C. şi S.L.L., T.R., G.E., P.V. şi P.E.; a obligat intimata SC C. SA Sinaia la 10.000 lei, cu titlu de despăgubiri, către contestatori.
A obligat intimata SC C. SA Sinaia la 1.114 lei cheltuieli de judecată către contestatori.
Curtea, analizând cererea de despăgubiri în apel, după casarea cu trimitere, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, a limitelor deciziei de casare, precum şi a considerentelor deciziei nr. 8212 din 16 decembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a reţinut următoarele:
La baza raportului juridic litigios dintre părţi, a stat o cerere de restituire a unui imobil, situat în Sinaia, judeţul Prahova, formulată în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Împotriva hotărârii de primă instanţă, au declarat apel contestatorii, iar Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, prin decizia nr. 150 din 19 iunie 2003, a admis calea de atac, a anulat sentinţa tribunalului şi a reţinut cauza spre judecare, fixând termen în acest sens.
Ulterior, pe parcursul soluţionării litigiului în faţa instanţei de apel, contestatorii au formulat, la data de 08 decembrie 2006, cerere de despăgubiri faţă de intimata SC C. SA.
La baza demersului judiciar al acestora, au stat susţinerile, potrivit cărora intimata SC C. SA a tergiversat soluţionarea apelului, pe perioada 4 septembrie 2003 - 17 noiembrie 2006, prin exercitarea cu rea - credinţă a unor căi de atac succesive împotriva deciziei nr. 150/2003, nu în scopul pentru care legiuitorul a prevăzut căile de atac respective - controlul judiciar al legalităţii hotărârilor judecătoreşti, ci pentru blocarea soluţionării cererii de restituire în natură.
Din înscrisurile cauzei, Curtea a reţinut că, împotriva hotărârii de admitere a apelului şi anulare a sentinţei, SC C. SA a formulat recurs, respins ca inadmisibil, faţă de împrejurarea că decizia atacată era una intermediară şi care putea fi supusă controlului judiciar doar împreună cu cea prin care se soluţiona fondul cauzei.
Asemănător, aceeaşi intimată a exercitat mai multe căi de atac, respectiv contestaţie în anulare şi recurs împotriva hotărârii date în calea extraordinară de atac.
Potrivit art. 723 alin. (1) C. proc. civ., drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună - credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege.
Alin. (2) al aceluiaşi text de lege dispune că partea care foloseşte aceste drepturi în chip abuziv răspunde pentru pagubele pricinuite.
Pe de altă parte, aşa cum s-a arătat în doctrină şi s-a decis în jurisprudenţă, împrejurarea declarării unei căi de atac nu constituie, prin ea însăşi, exercitarea abuzivă a unui drept; revine judecătorului sarcina de a stabili, în funcţie de datele concrete ale speţei, în ce măsură cererea a fost făcută cu rea - credinţă.
Or, în litigiul pendinte, Curtea a apreciat că toate căile de atac exercitate de către SC C. SA împotriva hotărârii intermediare au avut ca scop tergiversarea soluţionării cauzei, nu numai prin prisma soluţiilor pronunţate cu privire la acestea, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dar şi prin atitudinea procesuală a intimatei în faţa instanţei supreme şi prin împrejurarea că acesta a beneficiat de asistenţa juridică a consilierului său juridic, deci de asistenţă calificată.
Prin această tergiversare, au fost păgubiţi contestatorii apelanţi, prin nesoluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, din culpa intimatei, cu atât mai mult cu cât litigiul avea ca obiect o cerere de reconstituire a dreptului de proprietate asupra unui imobil preluat abuziv, notificatorii fiind puşi în situaţia de a vedea tot mai îndepărtat momentul reparaţiei.
Sub aspectul incidenţei art. 294 alin. (2) C. proc. civ., Curtea a reţinut că, potrivit acestui text de lege, prin derogarea de la regula înscrisă în alineatul 1, în baza căreia, în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula cereri noi, se pot solicita rate, dobânzi, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii de primă instanţă.
Pornind de la această dispoziţie legală, doctrina şi jurisprudenţă au convers în a arăta că pot fi cerute, direct în apel, despăgubiri ivite după pronunţarea sentinţei, dar în legătură cu ceea ce s-a judecat la prima instanţă.
Or, în speţa pendinte, este indiscutabil că prejudiciul suferit de contestatorii s-a produs după darea sentinţei, prin exercitarea abuzivă a căilor de atac împotriva hotărârii intermediare de apel şi, deci, despăgubirile nu puteau fi solicitate decât în respectiva fază procesuală.
Totodată, faţă de obiectul acţiunii iniţiale, respectiv restituirea în natură a bunului, cererea de despăgubiri are legătură directă cu ceea ce s-a soluţionat de către tribunal.
Aşadar, Curtea a apreciat că cererea apelanţilor contestatori şi care face obiectul prezentei rejudecări nu este o cerere nouă în apel, ci cade sub incidenţa alin. (2) al art. 294 C. proc. civ.
Sub aspectul cuantumului, Curtea a avut în vedere, în primul rând, împrejurarea că, prin decizia de casare, singurul recurs admis a fost cel declarat de SC Cerbu SA şi care a vizat exclusiv soluţionarea capătului de cerere având ca obiect despăgubiri.
Într-o atare situaţie, Curtea a ţinut seama şi de aplicarea principiului non reformatio in pejus, ştiut fiind că acesta trebuie respectat, nu numai cu prilejul judecării căii de atac, ci şi cu ocazia rejudecării, indiferent dacă rejudecarea o face instanţa care a admis calea de atac sau instanţa de trimitere.
La cuantificarea despăgubirilor, Curtea a avut în vedere şi intervalul de timp în care cauza a stat în nelucrare, pe rolul instanţei de apel, ca urmare a căilor de atac exercitate de către intimata SC C. SA, precum şi prelungirea pentru notificatori a momentului în care să vadă aplicată legea de reparaţie, cu atât mai mult cu cât acestea erau persoane în vârstă, unul decedând pe parcursul rejudecării.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, pârâtele SC C. SA şi A.V.A.S. - A.V.A.S.
Pârâta SC C. SA. a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei Curţii de Apel, iar, pe fond, respingerea cererii apelanţilor privind plata despăgubirilor, întemeiată pe dispoziţiile art. 723 C. proc. civ.
Pârâta A. V.A.S. a solicitat admiterea recursului, cu modificarea în parte a deciziei civile recurate, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului.
În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, pârâta SC C. SA a arătat următoarele:
Instanţa de apel nu a justificat motivele pentru care a reţinut reaua - credinţă a societăţii în exercitarea căii de atac a recursului.
Potrivit legii, recursul este o cale de atac accesibilă tuturor părţilor dintr-un proces şi nimeni nu poate fi sancţionat sau obligat la plata de despăgubiri, chiar şi pentru faptul că a folosit recursul împotriva unei hotărâri judecătoreşti pronunţată în apel, prin care a fost anulată hotărârea apelată, cu reţinerea cauzei spre judecare.
Dat fiind faptul că unele recursuri formulate împotriva unor decizii intermediare erau admise, practica instanţelor judecătoreşti fiind diferită, s-a simţit nevoia stabilirii unei practici unitare, astfel că Secţiile Unite ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. XXXIII din 16 aprilie 2007, au stabilit că: „Recursul declarat împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele de apel, prin care s-au anulat, în tot sau în parte, procedurile urmate, precum şi hotărârea apelată, cu reţinerea cauzei spre judecare, cu excepţia cazului în care instanţa de apel a constatat propria sa competenţă, sunt inadmisibile ” .
Această decizie a devenit obligatorie pentru instanţele judecătoreşti, după publicarea în M. Of. (14 noiembrie 2007), la aproape 4 ani, după ce au formulat recursul împotriva deciziei nr. 150 din 19 iunie 2003.
Nici această decizie nu prevede vreo sancţiune împotriva celor care au folosit calea recursului împotriva hotărârilor intermediare şi nici împotriva instanţelor care au admis asemenea recursuri.
S-a susţinut că, prin căile de atac folosite, nu s-a urmărit tergiversarea judecării, ci numai apărarea proprietăţii, prin mijloace legale. Astfel, dacă instanţa de apel ar fi verificat dosarele de la fond, apel şi recurs, ar fi reţinut că întârzierea judecării cauzei a fost determinată de zeci de cereri formulate de reclamanţi privind completări, excepţii, îndreptări şi erori materiale, respectiv lipsa de procedură cu părţile din proces şi depuneri succesive de acte, etc.
Pe tot parcursul judecăţii, recurenta a susţinut că a acţionat cu bună - credinţă şi cu respectarea drepturilor procedurale, astfel că reaua - credinţă nu este dovedită şi este greşit reţinută.
Reaua - credinţă se putea sancţiona, dacă ar fi existat, în timpul judecării cauzei, potrivit art. 108 C. proc. civ., şi nu prin acordarea de despăgubiri.
Prin cel de-al al doilea motiv de recurs, s-a criticat faptul că instanţa de apel a stabilit cuantumul despăgubirilor acordate, fără indicarea vreunui criteriu de cuantificare.
Instanţa de apel, nici în urma rejudecării, nu a indicat criteriile avute în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate şi nici nu a solicitat dovezi în acest sens, astfel că suma de 10.000 lei este stabilită arbitrar.
Evocând paragrafe din considerentele instanţei, recurenta a apreciat că acestea nu pot constitui criteriu de stabilire a despăgubirilor, deoarece tergiversarea judecării procesului nu poate fi imputabilă numai societăţii, atâta vreme cât în proces au figurat 17 părţi, fiecare făcându-şi apărări, prin solicitarea de probatoriu, iar majoritatea cererilor şi probelor necesare rezolvării cauzei au fost făcute de apelante; instanţele sunt singurele în măsură să acorde termene, să admită probe, cereri noi, în raport de care să pronunţe o hotărâre legală; ca şi apelanţii, SC C. SA aştepta soluţionarea cauzei, deoarece, de soluţia instanţei, depindea situaţia societăţii, respectiv a acţionarilor acesteia; instanţele nu pot aplica proceduri speciale în rezolvarea cauzelor, în raport de vârsta părţilor sau obiectul cererii - retrocedare imobil.
În acelaşi sens, cuantumul despăgubirilor a fost stabilit în absenţa oricărei dovezi din care să rezulte prejudiciul suferit de apelanţi, legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, vinovăţie şi fapta ilicită a societăţii.
Instanţa de apel nu a motivat incidenţa art. 294 alin. (2) C. proc. civ., mulţumindu-se doar a afirma că „nu este o cerere nouă în apel ” .
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, recurenta susţine că, în mod greşit, instanţa de apel le-a obligat la plata despăgubirilor, în valoare de 10.000 lei, în temeiul art. 723 C. proc. civ., pentru exercitarea cu rea - credinţă a recursului, atât timp cât nu s-a făcut dovada relei-credinţe. Societatea, în calitate de pârâtă, şi-a apărat drepturile sale şi, potrivit Constituţiei, orice persoană are dreptul la apărare, iar instanţele puteau, în timpul judecării procesului, la cererea părţii interesate sau din oficiu, să facă aplicarea art. 1081 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.
S-a invocat, în acelaşi sens, şi decizia nr. 32/1998 a Tribunalului Bucureşti, prin care s-a reţinut că împrejurarea declarării unei căi de atac nu constituie prin ea însăşi exercitarea abuzivă a unui drept.
În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, pârâta A.V.A.S. a susţinut următoarele:
Nelegal nu a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.V.A.S., faţă de dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, deoarece, în cauză, s-a solicitat exclusiv restituirea imobilului în natură, nu şi acordarea de despăgubiri prin echivalent.
Astfel, A.V.A.S. nu are obligaţia legală de a restitui în natură imobilele revendicate de foştii proprietari, aceasta revenind exclusiv unităţii deţinătoare a imobilului, conform art. 21 din Legea nr. 10/2001, republicată.
În cadrul activităţii sale şi în exercitarea atribuţiilor ce-i revin, în procesul de privatizare a societăţilor comerciale, la care statul este acţionar, A.V.A.S. nu are calitatea de proprietar al bunurilor din patrimoniul acestora, ci doar de acţionar în numele statului.
Or, din actele cauzei rezultă că unitatea deţinătoare a imobilului, în sensul dispoziţiilor art. 21 din lege, este SC C. SA Sinaia, şi nu A.V.A.S., care nu are drept de proprietate asupra imobilului revendicat în cauză.
Aşadar, faţă de dispoziţiile legale menţionate, recurenta A.V.A.S. a solicitat să se constate că nu are nicio obligaţie legală de a soluţiona o notificare privind restituirea în natură şi nici de a dispune restituirea în natură a imobilului revendicat, în condiţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001.
În consecinţă, chiar şi în situaţia imposibilităţii legale de restituire în natură a imobilului, obligaţia de a emite decizia motivată cu propunerea de acordare a despăgubirilor legale, revine numai SC C. SA Sinaia, în condiţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată.
Asupra recursului declarat depărată SC C. SA
Înalta Curte constată că, prin intermediul primului motiv de recurs, se pretinde şi se critică faptul că instanţa de apel nu ar fi expus argumentele pentru care a dispus obligarea acestei pârâte la plata de despăgubiri în temeiul art. 723 C. proc. civ., motiv ce ar putea fi încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Or, din examinarea considerentelor expuse de instanţa de apel, se constată că aceasta a respectat pe deplin prescripţiile impuse de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., expunând argumentele substanţiale de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia pronunţată, realizând o analiză particulară a cauzei deduse judecăţii, din perspectiva dispoziţiilor legale relevante, invocate de părţi, respectiv art. 723 C. proc. civ. şi art. 294 C. proc. civ.
În acest context, se poate aprecia că instanţa de apel a respectat garanţia procesuală a motivării hotărârii pronunţate impuse şi de norma convenţională a articolului 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul la un proces echitabil, (a se vedea în acest sens, cauzele Albina contra României, hotărârea din 28 iulie 2005; Dima contra României hotărârea din 16 noiembrie 2006), enunţând, într-o manieră logică şi coerentă, raţiunile pentru care a apreciat că exercitarea căilor de atac de către pârâta SC C. SA reprezintă, în realitate, mijloace de tergiversare a soluţionării cauzei, iar nu veritabile mijloace de exercitare a căilor procesuale cu bună-credinţă.
Din această perspectivă, instanţa de recurs consideră că este asigurată în cauză şi legalitatea hotărârii pronunţate, întrucât o analiză de legalitate a acestei hotărâri, în considerarea art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurentă, nu poate face abstracţie, în opinia acestei instanţe, de criteriile dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind durata rezonabilă a unui proces, de asemenea, garanţie a unui proces echitabil, respectiv complexitatea cauzei, atitudinea (comportamentul) părţilor, atitudinea autorităţilor şi miza (importanţa) procesului pentru reclamanţi fa se vedea în acest sens, cauza Codarcea contra României hotărârea din 2 iunie 2009), criterii care, deşi nu au fost enunţate în această manieră de către instanţa de apel, au fost examinate din perspectiva normei art. 723 C. proc. civ.
Astfel, deşi se pretinde de către pârâta recurentă că exercitarea unor căi extraordinare de atac, cum sunt recursul sau contestaţia în anulare, nu pot fi circumscrise noţiunii de rea - credinţă, care să determine obligarea părţii adverse la plata daunelor reglementate de art. 723 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că această aserţiune, deşi poate părea exactă, ea nu este una completă, întrucât trebuie realizat un raţionament integral privind nu doar instituirea acestor căi de atac şi faptul că acestea sunt la latitudinea părţilor, ci modul în care au fost exercitate, în cazul particular supus analizei.
În acest sens, art. 723 C. proc. civ. sancţionează exerciţiul abuziv al drepturilor procedurale, instituind răspunderea părţii pentru pagubele astfel pricinuite, în condiţiile în care exercitarea unei acţiuni a depăşit limitele bunei credinţe şi ale satisfacerii unui interes legitim şi serios, intrând pe tărâmul abuzului de drept.
Ipoteza reglementată prin art. 723 C. proc. civ. este o aplicaţie specială a principiului general consacrat în art. 998 şi 999 C. civ., conform căruia oricine cauzează altuia un prejudiciu este obligat a-l repara, cu menţiunea că răspunderea civilă antrenată de aplicarea dispoziţiilor art. 723 C. proc. civ. impune cerinţa dovedirii abuzului de drept procesual.
În consecinţă, dacă instituirea unor căi extraordinare de atac nu reprezintă per se o încălcare a art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului sau a normei art. 723 alin. (1) C. proc. civ., exercitarea acestor căi de atac cu rea-credinţă, abuziv, cu deturnarea scopului pentru care au fost reglementate, atingând limitele interne ale drepturilor celorlalte persoane interesate, implicate într-un demers judiciar pentru recunoaşterea drepturilor pretinse, poate determina angajarea răspunderii persoanelor care le-a declanşat.
Astfel, în examinarea abuzului de drept procesual pretins a fi săvârşit de pârâta SC C. SA, instanţa de apel a analizat miza (importanţa) litigiului pentru reclamanţi - recunoaşterea dreptului de proprietate şi restituirea imobilului în litigiu, împrejurarea că unul dintre reclamanţi, G.I., ns. La 15 martie 1919, a decedat pe parcursul procesului, fără a-şi putea vedea realizat dreptul pretins (în opinia instanţei de recurs, în acord cu jurisprudenţa CEDO deja enunţată, etatea reclamanţilor poate fi un factor determinant în adoptarea unei diligente sporită din partea autorităţilor, în soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil) şi comportamentul pârâtei SC C. SA, pe parcursul perioadei 4 septembrie 2003 - 17 noiembrie 2006, perioadă în care aceasta a exercitat căi succesive de atac, respinse ca inadmisibile, deşi societatea beneficia de asistenţă juridică specializată.
Analizând şi argumentul recurentei, conform căruia instanţa de apel ar fi putut aplica în cauză dispoziţiile art. 1081 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., dacă ar fi constatat exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale, iar nu pe cele ale art. 723 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acesta nu poate fi reţinut ca valid, pentru a înlătura răspunderea specială instituită de art. 723 alin. (2) C. proc. civ., întrucât amenda judiciară poate fi aplicată doar de instanţa în faţa căreia se introduc cererile vădit netemeinice, în sensul art. 1081 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., în cauză, instanţele în faţa cărora s-au exercitat căile extraordinare de atac, iar nu de instanţa de apel, în faţa căreia, procesul rămâne suspendat până la soluţionarea acestora, iar exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale, constatată de instanţa de apel, a avut în vedere întreg comportamentul procesual al pârâtei SC C. SA, nu doar căile de atac exercitate distinct.
În ceea ce priveşte critica, potrivit căreia instanţa de apel nu a motivat incidenţa art. 294 alin. (2) C. proc. civ., mulţumindu-se doar a afirma că „nu este o cerere nouă în apel”, aceasta apare ca nefondată, întrucât instanţa de apel a realizat o interpretare şi aplicare legală a incidenţei acestei norme în cauza dedusă judecăţii, statuând, în acord cu doctrina şi jurisprudenţa în această materie, că pot fi solicitate, direct în apel, despăgubirile ivite după pronunţarea sentinţei, dar în legătură cu ceea ce s-a judecat în primă instanţă, şi demonstrând legătura de cauzalitate între obiectul acţiunii iniţiale şi cererea de despăgubiri formulată de reclamanţi.
Examinând cel de-al doilea motiv de recurs, prin care se critică faptul că instanţa de apel nu ar fi indicat criteriile în temeiul cărora a stabilit cuantumul daunelor acordate, astfel încât acestea ar fi arbitrare, instanţa de recurs îl apreciază, de asemenea, ca nefondat, dintr-o dublă perspectivă.
În acest sens, se poate constata, din conţinutul considerentelor hotărârii recurate, că instanţa de apel a expus criteriile ce au stat la baza acordării despăgubirilor - e, g. intervalul de timp în care cauza a stat în nelucrare, pe rolul instanţei de apel, ca urmare ca urmare a căilor de atac exercitate de către intimata SC C. SA, precum şi prelungirea pentru notificatori a momentului în care să vadă aplicată legea de reparaţie, cu atât mai mult cu cât acestea erau persoane în vârstă, unul decedând pe parcursul rejudecării, împrejurarea că pârâta a beneficiat de asistenţă calificată, principiul non reformatio inpejus, astfel încât nu se poate reţine caracterul arbitrar al acestora.
Mai mult, cum legea nu instituie criterii de cuantificare a despăgubirilor ce pot fi acordate în temeiul art. 723 alin. (1) C. proc. civ., iar stabilirea cuantumului acestor despăgubiri nu poate fi subordonată unor probe, ci rămâne la latitudinea instanţei, se poate aprecia că această critică nu poate fi circumscrisă unei veritabile critici de nelegalitate, ci de netemeinicie, care nu poate fi cenzurată de instanţa de recurs, în actuala structură a recursului, ce este exclusiv o cale de atac prin care se poate verifica legalitatea hotărârii atacate, iar nu temeinicia acesteia.
Pentru considerentele expuse, constatând că nu este operant nici un motiv de nelegalitate în cauză, dintre cele enumerate în mod exhaustiv la art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC C. SA împotriva deciziei nr. 113 din 14 aprilie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Asupra recursului declarat de pârâta A.V.A.S.
Din examinarea deciziei recurate, prin care s-a admis cererea contestatorilor G.I. (decedat pe parcursul procesului), cerere continuată de moştenitoarele acestuia G.R., G.I.M. şi G.C., de obligare a intimatei SC C. SA Sinaia la plata de despăgubiri, în cuantum de 10.000 lei, către contestatori, rezultă, în mod evident, că, în sarcina pârâtei A.V.A.S., nu a fost instituită nicio obligaţie în raportul juridic dedus judecăţii, circumstanţiat de limitele casării cu trimitere spre rejudecare doar la cererea de despăgubiri, formulată şi întemeiată de reclamanţi pe dispoziţiile art. 723 C. proc. civ., deci de limitele impuse de art. 315 C. proc. civ.
Din această perspectivă, motivele de recurs enunţate de recurenta pârâtă A.V.A.S., raportate la fondul cauzei, sunt, în această etapă procesuală, străine de natura cauzei şi ignoră însuşi obiectul prezentului recurs - pretinsa nelegalitate a deciziei nr. 113 din 14 aprilie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, precum şi caracterul irevocabil al deciziei civile nr. 8212 din 16 decembrie 2008, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a respins recursul A.V.A.S.
În consecinţă, cererea de recurs formulată de recurenta pârâtă A.V.A.S., împotriva deciziei nr. 113 din 14 aprilie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, este lipsită de interes şi va fi respinsă ca atare.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 coroborate cu art. 298 şi 316 C. proc. civ., instanţa le va obliga pe recurentele pârâte SC C. SA şi A.V.A.S. la plata sumei de 920 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, respectiv onorariu avocaţial, conform chitanţelor aflate la filele 39-42, dosar recurs, către intimaţii reclamanţi G.I.M. şi G.C.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC C. SA împotriva deciziei nr. 113 din 14 aprilie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Respinge, ca lipsit de interes, recursul declarat de A.V.A.S. împotriva aceleiaşi decizii.
Obligă pe recurentele SC C. SA şi A.V.A.S. la plata sumei de 920 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimaţii reclamanţi G.I.M. şi G.C.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3643/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3790/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
