ICCJ. Decizia nr. 3463/2012. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3463/2012
Dosar nr. 7076/118/2010
Şedinţa publică din 17 mai 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia civilă, sub nr. 7076/118 din 07 septembrie 2010, reclamanta B.L. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de autoarea sa, S.N., dar şi de reclamantă personal, prejudiciu evaluat la suma de 150.000 euro.
Prin Sentinţa civilă nr. 1735 din 02 noiembrie 2010, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei 40.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, pentru prejudiciul moral suferit prin dislocare şi stabilirea domiciliului obligatoriu.
Împotriva acestei sentinţei, în termen legal, au declarat apel atât reclamanta, cât şi pârâtului.
Prin decizia civilă nr. 222/ C din 06 aprilie 2011 Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentinţa apelată şi a respins acţiunea ca nefondată.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, prevederile art. I pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale, iar prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 - în redactarea iniţială, care nu plafona cuantumul daunelor morale - au fost declarate neconstituţionale.
Nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi nici după modificarea adusă prin O.U.G. nr. 62/2010, legiuitorul nu a intenţionat ca dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) să instituie un cadru extins şi excesiv al compensaţiilor pentru prejudiciul moral prezumat a fi adus tuturor persoanelor care au trăit sub regimul politic anterior, o asemenea viziune neregăsindu-se de altfel în Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996).
De aceea nu se va putea susţine că situaţia declarării neconstituţionalităţii textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum şi a modificărilor aduse prin art. I şi II din O.U.G. nr. 62/2010 prin deciziile nr. 1358/2010 şi 1354/2010 ale Curţii Constituţionale, au lipsit de temei juridic un asemenea demers, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-lege nr. 118/1990, O.U.G. nr. 214/1999 etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voinţa legiuitorului, cadrul general de reglementare, însă trebuie analizată îndeplinirea condiţiilor generale ale răspunderii statului, în limitele conferite de lege.
Pe de altă parte, lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată doar la data sesizării instanţei ci la momentul judecării cauzei; or, în speţă, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care a complinit în sensul arătat cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunţat, dispoziţii al căror conţinut a suferit modificări ce privesc însăşi actul lor de adoptare.
Toate aceste considerente conduc spre concluzia că, într-un asemenea litigiu, răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condiţiile răspunderii instituite prin art. 998 şi 999 C. civ. şi cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparaţii, asigurarea proporţionalităţii şi echităţii în acordarea acestor compensaţii şi, nu în ultimul rând, respectarea valorii supreme de dreptate, premise reţinute de astfel prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
În speţă, reclamanta a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral (personal şi în calitate de moştenitor al mamei sale) ca urmare a stabilirii domiciliului forţat într-o altă localitate, împreună cu familia, în perioada 1951-1955, prejudiciul fiind însă raportat - sub aspect probator - la abuzul săvârşit de statul român prin organele sale represive din acea vreme.
Considerentele sus-citate relevă însă faptul că situaţia descrisă nu deschide de plano, din perspectiva dreptului comun, succesorilor legali dreptul de a pretinde daune morale pentru suferinţele autorilor lor, iar pentru cererea în nume propriu prejudiciul morala a fost acoperit.
Faptul că defuncta mamă a reclamantei nu a putut beneficia de despăgubiri în timpul vieţii (decesul intervenind anterior anului 1989) nu conferă fiicei sale calea solicitării unor sume după deces pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înţeles să confere daune morale - după trecerea la un regim democratic - doar - celor care puteau să le pretindă în nume propriu; apoi, deşi instanţa de apel a solicitat reclamantei să facă dovada primirii vreunor drepturi în condiţiile Decretului-lege nr. 118/1990, aceasta a învederat că mama sa a decedat în anul 1969, astfel că nu se putea bucura de prevederile acestui act normativ, iar ea, în calitate de descendent beneficia de decret; cu toate acestea, curtea observă că prezenta cerere priveşte solicitări atât în nume propriu cât şi în calitate de urmaş, iar reclamanta a evitat să declare că nu a beneficiat de dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990 în nume propriu.
În concluzie, recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică a fost justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri şi a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensaţiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, însă în speţă reclamanta nu mai are, în accepţiunea prevederilor legii reparatorii, conforme Constituţiei, calitatea de victime ale măsurii politice luate asupra sa şi familiei sale şi nu este îndreptăţită la acordarea de daune morale pentru situaţia evocată.
Apelantei îi este pe deplin aplicabilă jurisprudenţa Curţii (cauza Caracas c. României) care a stabilit că, în cazul când se constată că creanţa de a cărei restituire reclamanţii se puteau prevala eventual era, încă de la început, o creanţă condiţionată - deoarece problema întrunirii condiţiilor legale pentru a li se restitui imobilul trebuia să fie soluţionată în cadrul procedurilor judiciare pe care le-au demarat -, această creanţă nu putea fi considerată, în momentul sesizării instanţelor interne, suficient de bine stabilită pentru a se constitui într-o „valoare patrimonială" susceptibilă de protecţia art. 1 al Protocolului nr. 1 (cauza Kopecky c. Slovaciei, paragraf 58 aplicată, spre ex., în cauza Smoleanu c. României paragraful 49).
Aceasta deoarece, ca urmare a condamnării cu caracter politic, nici mama reclamantei, nici reclamanta însăşi, în calitatea sa de moştenitor sau în nume propriu, nu au fost în măsură să solicite şi să beneficieze de vreun drept de despăgubiri morele. În consecinţă, nu se poate considera, din perspectiva art. 1 din Primul Protocol sus-menţionat, că reclamanta a conservat un drept de despăgubire ce ar putea fi interpretat ca o „speranţă legitimă ” , în sensul jurisprudenţei Curţii (cauza Costandache c. României sau Cauza Smoleanu c. României).
Analizând scopul urmărit de reclamantă prin formularea cererii de chemare în judecată, reiese că acţiunea sa este una în constituire de drepturi (numită şi acţiune în transformare), adică o cerere prin care petenta solicită aplicarea legii la anumite fapte şi date pe care le invocă, pentru a se deduce consecinţele juridice care se impun, în vederea creării unor situaţii juridice noi: schimbarea sau desfiinţarea unor raporturi juridice vechi sau crearea unora noi.
De aceea, cum cererea introductivă a reclamantei nu a produs nici un efect din punct de vedere al dreptului la despăgubiri morale care se vrea recunoscut, finalizarea demersului judiciar se va face în conformitate cu legea în forma existentă la data devenirii irevocabile a hotărârii pronunţate în cauză, indiferent de prevederile pe care actul normativ le-a avut de-a lungul judecării cauzei.
Argumentului privind calificarea situaţiei juridice a reclamantului ca fiind una în curs de constituire i se adaugă cel reieşit declararea, în cursul judecăţii, a neconstituţionalităţii normei pe care se întemeiază acţiunea în pretenţii ca nefiind un caz de modificare a conţinutului legii şi, deci, un caz de discutare a efectului în timp a normei juridice.
Astfel, situaţiile juridice create, modificate sau încetate anterior pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale vor fi definitiv cârmuite de norma ce s-a dovedit a fi, după aceste momente, neconstituţională; dimpotrivă faptele care nu au creat o nouă situaţie juridice, raporturile juridice în curs de formare şi efectele realizate ale situaţiei juridice anterioare se vor analiza din perspectiva dreptului pozitiv din care a fost înlăturată norma ce contravenea legii supreme.
Aceasta înseamnă, pentru reclamantă, că acţiunea sa în constituire de drepturi - recunoaşterea dreptului său la despăgubiri morale - care, anterior formulării prezentei cereri, nu a existat decât ca element al aptitudinii generale de a avea drepturi şi obligaţii, putea fi soluţionată doar în baza unor dispoziţii legale, printre care nu se poate regăsi şi textul ce contravenea Constituţiei, fără însă ca aceasta să echivaleze cu o situaţie de aplicare retroactivă a legii.
Împotriva acestei decizii, în termen legal declarat recurs reclamanta, solicitând schimbarea în tot a hotărârii instanţei de apel şi admiterea în tot a cererii introductive. A invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea recursului a arătat că judecătorul naţional are obligaţia aplicării, din oficiu, a prevederilor art. 6 şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ale art. 1 al Protocolului nr. 12 şi art. 1 din Primul Protocol, adiţionale la Convenţie, că aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curţii: Constituţionale unui proces pendinte şi suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute la art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanşaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile şi previzibile, poate fi asimilată intervenţiei legiuitorului în timpul procesului şi ar crea premisele unei discriminări între persoane care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcţie de deţinerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale. A invocat jurisprudenţa Curţii Europene, respectiv cauzele Klaus şi louri Kiladze contra Georgiei, cauza Niţă contra României, cauza Bursuc contra României, cauza Barbu Anghelescu contra României, cauza Vermeire contra Belgiei.
Analizând recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia, urmând a-l resping, pentru considerentele ce succed ;
Recursul urmează a fi analizat din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011.
Problema de drept care se pune în speţă nu este deci cea a îndreptăţirii reclamantei la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci, că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regii actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivitătii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista-o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru aceste argumente, Înalta Curte constată că nu se mai impune analizarea criticilor formulate de toţi cei trei recurenţi cu privire la cuantumul daunelor morale.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.L. împotriva deciziei nr. 222/ C din 06 aprilie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4232/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3464/2012. Civil → |
|---|
