ICCJ. Decizia nr. 3905/2012. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA a II-a CIVILĂ
Decizia nr. 3905/2012
Dosar nr. 3424/97/2010
Şedinţa publică de la 10 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, se constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 538/CA de la 1 martie 2011 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă acţiunea introdusă de reclamanta SC B.S. SA împotriva pârâţilor SC T.L. SRL şi T.R.A., cu obligarea reclamantei la plata sumei de 3500 RON cheltuieli de judecată.
Apelul declarat împotriva acestei sentinţe de reclamanta SC B.S. SA a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, prin Decizia nr. 114 de la 11 noiembrie 2011.
Împotriva acestei decizii, reclamanta SC B.S. SA a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, în principal casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, iar în subsidiar modificarea deciziei recurate, cu consecinţa admiterii acţiunii.
În motivarea recursului, recurenta apreciază că se impune casarea deciziei recurate, ca urmare a faptului că instanţa de apel nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, apreciindu-se în mod greşit că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată, ca urmare a lipsei consemnării exprese în hotărârile judecătoreşti invocate a faptului că îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Sub acest aspect, se arată că în raport de prevederile art. 274 C. proc. civ. pentru a se obţine cheltuieli de judecată avansate de către o parte în cadrul unui litigiu este necesar ca acestea să fie solicitate în mod expres, la cererea părţii care a avut câştig de cauză. Această posibilitate îi este recunoscută părţii îndreptăţite sub două forme: fie de a solicita respectivele cheltuieli de judecată în cadrul dosarului în care au fost avansate efectiv, fie pe cale separată, printr-o cerere distinctă, în cadrul unui proces diferit de cel în care cheltuielile de judecată au fost avansate.
Dreptul de a solicita cheltuieli de judecată izvorăşte din dispoziţiile C. proc. civ., respectiv art. 274, şi din dispoziţiile C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală, iar menţionarea expresă în hotărârile judecătoreşti a precizării de a le solicita pe cale separată nu ar fi reprezentat decât o întărire, o consemnare expresă a dreptului izvorât din dispoziţii legale exprese, şi nicidecum nu ar fi generat însuşi dreptul de a solicita aceste cheltuieli.
Se mai susţine că, dacă instanţa de apel ar fi analizat pe fond cererea de chemare în judecată şi ar fi corelat înscrisurile depuse în probaţiune la dosarul cauzei, ar fi observat că aceasta ar fi fost întemeiată, intimaţii-pârâţi datorând cheltuieli de judecată.
O altă critică adusă deciziei recurate vizează faptul că instanţele nu au pus în discuţia părţilor aspectul privind necesitatea menţionării exprese în hotărârile judecătoreşti a opţiunii de a solicita pe cale separată cheltuielile de judecată, motiv ce impune, de asemenea, casarea deciziei recurate.
Procedându-se de această manieră, părţilor li s-a încălcat dreptul la apărare, nefiind acordată posibilitatea de a se asigura dezbaterea acestui aspect, în condiţii de contradictorialitate, obligaţie ce îi incumbă instanţei de judecată în temeiul dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ.
Recurenta mai critică decizia recurată şi prin prisma faptului că în mod eronat instanţa de apel a apreciat ca fiind irelevantă constatarea instanţei de fond, potrivit căreia cererea de chemare în judecată este neîntemeiată, ca urmare a faptului că ar reprezenta titluri executorii contra pârâţilor contractele de asistenţă juridică încheiate de subscrisa cu societăţile de avocatură.
Sub acest aspect, se arată că instanţa de fond a comis o gravă eroare de judecată, dând efect caracterului executoriu al contractului de asistenţă juridică fără să aibă în vedere principiul fundamental al relativităţii efectelor contractului, eroare care trebuia să fie cenzurată de instanţa de apel, având în vedere natura decisivă a acestui argument în soluţia de respingere pronunţată de instanţa de fond.
Pe fondul cauzei, recurenta dezvoltă critici cu privire la temeinicia şi legalitatea cererii de chemare în judecată, precum şi cu privire la întrunirea condiţiilor de atragere a răspunderii delictuale.
Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, constată că recursul este fondat pentru raţiunile ce urmează:
Chestiunea de drept ce se impune a fi analizată vizează greşita soluţionare a apelului, privind acţiunea în pretenţii a reclamantei de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Fundamentul obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată rezultă din dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. care prevăd că "partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată".
Partea care nu a solicitat plata cheltuielilor de judecată, deşi a câştigat procesul, are posibilitatea de a promova o acţiune separată în pretenţii împotriva părţii care a pierdut procesul, pentru plata cheltuielilor de judecată, în termenul general de prescripţie de 3 ani, calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care a obţinut câştig de cauză. Această posibilitate este recunoscută de legiuitor prin prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea îndreptăţită având posibilitatea de a solicita respectivele cheltuieli de judecată fie în cadrul dosarului în care au fost avansate efectiv, fie pe cale separată, printr-o cerere distinctă.
Totodată, părţii care solicită acordarea cheltuielilor de judecată îi revine sarcina de a proba cuantumul cheltuielilor pretins a fi fost făcute. Această concluzie se desprinde atât din dispoziţiile art. 274 alin. (2) C. proc. civ. care fac referire la cheltuielile pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a efectuat, cât şi din regula generală în materie de probaţiune aplicabilă procesului civil, cuprinsă în prevederile art. 1169 C. civ.
În acest context, instanţa de apel a procedat în mod greşit refuzând recunoaşterea dreptului reclamantei de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată în lipsa menţiunii, în hotărârile judecătoreşti invocate în probaţiune, a precizării că partea îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată. De asemenea, faptul că în unele hotărâri judecătoreşti reclamanta nu a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, nu este de natură a înlătura dreptul acesteia de a le solicita printr-o acţiune separată, în condiţiile în care partea interesată are la îndemână această posibilitate, conform prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. O soluţie contrară ar putea fi apreciată ca fiind împotriva principiilor care guvernează dreptul accesului liber la justiţie şi la un proces echitabil.
Accesul la justiţie se caracterizează prin efectivitate şi accesibilitate, iar garantarea acestui drept fundamental trebuie să se facă într-o manieră corectă şi reală.
De altfel, este util de subliniat că o hotărâre trebuie să respecte exigenţele art. 6 parag. 1 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă să fi examinat în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse analizei, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.
Aşa fiind, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 9 din acelaşi cod, urmează să admită recursul declarat de reclamanta SC B.S. IFN SA Bucureşti împotriva Deciziei nr. 114 din 11 noiembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, să caseze decizia recurată şi să trimită cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, fiind de prisos cercetarea celorlalte motive de recurs invocate de recurentă, urmând ca instanţa să procedeze la administrarea probatoriului pe care-l consideră pertinent, util şi concludent necesar soluţionării cauzei, inclusiv proba cu expertiză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta SC B.S. IFN SA BUCUREŞTI.
Casează Decizia nr. 114 din 11 noiembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3816/2012. Civil. Termen de graţie/eşalonare... | ICCJ. Decizia nr. 3916/2012. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
