ICCJ. Decizia nr. 3969/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3969/2012
Dosar nr. 18647/325/2009
Şedinţa publică din 31 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara la data de 28 august 2009, reclamanta M.M. (născută D.) a chemat in judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se constate caracterul politic al măsurii administrative luate în temeiul Deciziei M.A.I. nr. 200 din 1951, de deportare în Bărăgan a sa şi a familiei sale, compusă din părinţii D.V. şi D.M. Să se dispună obligarea pârâtului la plata daunelor morale în valoare de un milion de euro, reprezentând prejudiciile morale şi fizice, cu cheltuieli de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 17422 din 03 decembrie 2009, pronunţată de Judecătoria Timişoara, a fost declinată în favoarea Tribunalului Timiş competenţa materială de soluţionare a acţiunii.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut în esenţă că potrivit art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, competenţa de soluţionare a cererilor având ca obiect constatarea caracterului politic al unor măsuri administrative, în perioada dictaturii comuniste, aparţine Tribunalului Timiş, secţia civilă, iar potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., Tribunalul judecă procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare mai mare de 500.000 RON.
Prin sentinţa civilă nr. 2063 PI din 10 septembrie 2010, Tribunalul Timiş, secţia civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei calităţii procesuale active integrale; a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei următoarele sume echivalent în RON la data plăţii: 9.000 euro pentru prejudiciul moral personal, 4.500 euro în calitate de descendentă gradul I pentru tatăl său şi 4.500 euro în calitate de descendentă gradul I pentru mama sa.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut, în legătură cu excepţiile invocate de pârât, vizând lipsa calităţii procesuale active a reclamantei în ce priveşte capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative de dislocare şi stabilire a domiciliului obligatoriu suferite de autorii săi, excepţia lipsei calităţii procesuale active „integrale” a reclamantei, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei în ce priveşte capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorii săi că Legea nr. 221/2009, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, conferă în mod expres calitate procesuală activă, atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, iar după decesul acestor persoane, soţului sau descendenţilor acestora până la gradul al II-lea inclusiv. S-a reţinut că reclamanta acţionează atât în nume propriu, cât şi ca descendentă de gradul I.
Legea nr. 221/2009 nu cere ca urmaşii persoanelor decedate, ce se subsumează sferei de aplicare a acesteia, să fi acceptat moştenirea autorului lor şi nu le condiţionează accesul la beneficiul acestui act normativ de calitatea de moştenitor acceptant.
S-a mai reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, „constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative: (...) e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 şi nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;”, reclamanta intrând sub incidenţa acestor dispoziţii.
Prin modificările aduse Legii nr. 221/2009 de O.U.G. nr. 62/2010 [art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 1] s-a înlăturat neclaritatea privind faptul dacă facultatea solicitării şi acordării de despăgubiri morale o au doar persoanele condamnate sau soţia/descendenţii de gradul I şi II sau şi persoanele care au fost supuse masurilor administrative, respectiv soţia/descendenţii de gradul I şi II, rezultând cu evidenţă faptul că şi cele din urmă beneficiază de acelaşi drept de a solicita despăgubiri morale.
S-a mai reţinut că legiuitorul nu a stabilit criterii de individualizare, însă prin O.U.G. nr. 62/2010 se stabileşte expres limita maximă de cuantificare a acestora, în funcţie de categoria de persoană îndreptăţită care se adresează instanţei.
Suma de bani fixată ca echivalent bănesc are scopul, nu atât de a repune victima sau descendenţii acesteia ori soţul supravieţuitor într-o situaţie similară celei avute anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
S-a avut în vedere adeverinţa din 13 iulie 2005 emisă de Primăria comunei Cenei de unde rezultă ca D.J., tatăl reclamantei, este una şi aceeaşi persoană cu D.V.; de asemenea, din copia actelor de stare civilă depuse, rezultă că mama reclamantei are prenumele M.
Totodată, instanţa a avut în vedere şi celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul aceluiaşi art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv dacă reclamanta şi antecesorii ei au beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999.
În speţă, se constată că atât reclamanta, cât şi părinţii acesteia, au beneficiat de drepturile conferite de prevederile O.U.G. nr. 214/1999.
Nu s-au acordat cheltuieli de judecată reclamantei, deoarece nu s-a identificat în sarcina pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, vreo culpă care să atragă răspunderea sa civilă delictuală şi, corelativ, incidenţa art. 274 C. proc. civ.
Împotriva sentinţei civile nr. 2063/PI din 19 septembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Timiş au declarat apel reclamanta M.D.M. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiş.
Reclamanta M.D.M. a solicitat schimbarea sentinţei sub aspectul admiterii în totalitate a acţiunii şi a acordării sumei de 1.000.000 euro.
Pârâtul a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate şi respingerea ca inadmisibilă sau pe fond a acţiunii reclamantei.
În motivarea apelului pârâtului s-a arătat că beneficiază de dreptul la despăgubiri morale doar persoanele condamnate politic.
De asemenea, s-a arătat că prejudiciul invocat, şi reţinut de către prima instanţă a fost remediat prin aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990 ceea ce exclude o nouă reparaţie în acest sens, nefîind justificată suma de 100.000 euro.
Prin decizia nr. 857 A din 05 mai 2011 Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul reclamantei şi a admis apelul pârâtului, schimbând în tot hotărârea în sensul că a respins acţiunea.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că sub aspectul cuantumului sumei, solicitat de către apelanta-reclamantă, apelul reclamantei este neîntemeiat deoarece prin efectele deciziei Curţii Constituţionale a dispărut în totalitate temeiul juridic al acţiunii reclamantei.
Referitor la apelul declarat de către pârât, s-a reţinut că, deşi acesta are o motivare care, sub anumite aspecte, excede cadrului Legii nr. 221/2009, în linii generale, acesta este în concordanţă cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010.
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat ca neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor şi, corelativ a hotărârilor judecătoreşti, întemeiate pe această dispoziţie legală declarată neconstituţională. Curtea Constituţională a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este neconstituţional deoarece a fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24 /2000, această împrejurare determinând existenţa unor reglementări paralele, cu aceleaşi conţinut şi finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea constituţională.
De asemenea, Curtea Constituţională a mai reţinut că textul de lege analizat, astfel cum este redactat, este prea vag şi încalcă regulile referitoare la precizia şi claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariţia unor soluţii judiciare total diferite, pronunţate în cauze care au acelaşi temei juridic.
Sunt încălcate astfel regulile privind existenţa unei norme de drept accesibile precise şi previzibile, astfel cum reiese şi din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Nu poate subzista nici susţinerea că anterior deciziei Curţii Constituţionale reclamantul ar fi fost proprietarul unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanţă a dat o soluţie de admitere totală sau parţială a acţiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiţiei stabilite de către norma juridică specială, şi, mai ales, izvorul acestui drept este însăşi reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Fiind declarat neconstituţional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate şi în lipsa unei manifestări de voinţă în sensul recunoaşterii acestui bun de către legiuitorul intern, acţiunea reclamantului cât şi soluţia judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituţionale şi juridice.
În speţă nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acţiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză, dreptul pretins în justiţie este unul consacrat şi valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.
Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 5, 6, 8, 9 C. proc. civ.
În critici se invocă:
- a fost încălcat principiul constituţional al neretroactivităţii legii - art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede neretroactivitatea deciziilor Curţii Constituţionale;
- a fost invocat din oficiu lipsa temeiului juridic al acţiunii, fără a pune în discuţia părţilor această excepţie (fără ca părţile să invoce această excepţie, deci a acordat mai mult decât ceea ce s-a cerut sau ce nu s-a cerut);
- în mod greşit s-a invocat paralelismul legislativ, sens în care nu a analizat din ce se compun pretenţiile, iar mama reclamantei nu a beneficiat de măsurile reparatorii acordate de Decretul-Lege nr. 118/1990.
Recursul nu este fondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Cu prioritate este de observat că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. au fost invocate formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a fi încadrabilă ipotezelor pe care aceste motive le reglementează: încălcarea formelor de procedură, instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut, respectiv interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii.
Sub aspectul criticilor încadrabile în conţinutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vor fi analizate din perspectiva aplicării legii civile în timp.
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/1020 nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării deciziei respective.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii art. citat.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu se poate pretinde că există însă un drept definitiv câştigat, reclamantă nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta M.M. împotriva deciziei civile nr. 857 A din 05 mai 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3968/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3970/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
