ICCJ. Decizia nr. 3968/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3968/2012
Dosar nr. 8694/118/2009
Şedinţa publică din 31 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Constanţa la data de 26 august 2009, reclamantul M.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Constanţa, obligarea acestuia la plata sumei de 350.000 euro echivalent în RON la data plăţii, cu cheltuieli de judecată.
În drept a invocat dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 455 din 02 martie 2010, Tribunalul Constanţa a admis acţiunea, pârâtul fiind obligat la plata către reclamant a sumei de 350.000 euro în echivalent în RON la data plăţii.
A fost respinsă cererea privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că prin sentinţa penală nr. 639 din 19 iunie 1959 a Tribunalului Militar Bucureşti, definitivă prin decizia nr. 2002 din 05 august 1959 a Tribunalului militar al regiunii a II-a militare, reclamantul a fost condamnat la 4 ani închisoare contravenţională şi la 3 ani interdicţie corecţională pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. Prin decizia nr. 70 din 22 aprilie 1969 s-a admis recursul extraordinar declarat de Procurorul General împotriva acestor hotărâri, care au fost casate, achitând de orice penalitate pe M.A. pentru infracţiunea prevăzută de art. 209 pct 2 lit. a) C. pen.
Prin decizia din 11 aprilie 2002 emisă de Comisia pentru Constatarea Calităţii de Luptător în Rezistenţa Anticomunistă de pe lângă Ministerul Justiţiei, s-a constatat această calitate în favoarea reclamantului, care a beneficiat de totalitatea drepturilor prevăzute de lege urmare acordării acestei calităţi.
S-a apreciat că prin condamnare s-a cauzat reclamantului un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecinţele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate în mod implicit acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale, onoare, reputaţie, precum şi pe cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane, relaţiile cu familia.
În ce priveşte cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral s-a apreciat că suma de 350.000 euro poate compensa prejudiciul moral suferit.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D. G.F.P. Constanţa.
Apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa a susţinut că instanţa de fond a acordat mai mult decât s-a cerut, în condiţiile în care reclamantul a pretins acordarea sumei de 200.000 euro în echivalent în RON la data plăţii, iar instanţa i-a recunoscut dreptul la despăgubiri morale de 350.000 euro.
Apelantul a mai arătat că hotărârea atacată este netemeinică, suma acordată intimatului-reclamant fiind exagerată, ea neţinând seama de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care face trimitere la acordarea unor satisfacţii echitabile, juste şi integrale pentru prejudiciul moral, fără ca aceasta să constituie însă o sursă de îmbogăţire fără just temei. În aceste situaţii, instanţa trebuie să adopte o poziţie moderată, prin acordarea unor sume rezonabile, pentru că însăşi recunoaşterea de către o instanţă a acestor suferinţe poate fi apreciată prin ea însăşi ca o satisfacţie de ordin moral, suficient de puternică pentru a acoperi în mare parte prejudiciul moral.
S-a criticat, totodată, ignorarea de către instanţa de fond a sumelor primite de intimatul-reclamant în cadrul legilor speciale anterioare.
Apelantul-pârât Statul Român a. criticat soluţia primei instanţe prin prisma lipsei oricărui demers propriu al instanţei în a stabili dacă intimatul reclamant a beneficiat de prevederile Legii nr. 18/1991 sau de cele ale Legii nr. 10/2001, câtă vreme legea din 2009 precizează că la întinderea reparaţiei pentru daunele morale şi materiale suferite se va ţine cont şi de celelalte măsuri reparatorii primite deja de reclamantul în cauză.
S-a mai apreciat că suma primită depăşeşte în cuantum valorile nepatrimoniale care au lezat personalitatea şi viaţa reclamantului, suma acordată fiind una exorbitantă.
Răspunderea statului pentru erori judiciare nu se poate transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei.
La termenul din 28 iunie 2010 a fost evocată şi motivată pe larg, de către apelantul-pârât, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în M. Of. al României nr. 396/11.06.2009, în sensul neconformităţii sale cu dispoziţiile art. 138 alin. (5), art. 111 alin. (1), art. 148 alin. (1) şi art. 16 din Constituţie.
Prin încheierea de la aceeaşi dată a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale în acest sens, pe temeiul art. 29 din Legea nr. 471/1992, republicată, cauza - suspendată potrivit art. 29 alin. (5) din lege - fiind repusă pe rol după comunicarea Deciziei nr. 1462 din 09 noiembrie 2010 a Curţii Constituţionale.
Prin decizia nr. 287 C din 16 mai 2011 Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a admis apelurile şi a schimbat în tot hotărârea în sensul că a respins acţiunea.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa a reţinut că Legea nr. 221/2009 se înscrie în sfera de interes a legiuitorului român de a aborda condamnarea fostului regim nu doar într-o manieră declarativă, ci ca pe o realitate juridică cu efecte clare în planul social.
Preluând în cea mai mare parte prevederi existente în Decretul-Lege nr. 118/1999 şi O.U.G. nr. 214/1999 cu privire la compensaţiile de ordin material acordate de Statul Român persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de victimă a sistemului totalitar prin condamnările cu caracter politic sau măsurile administrative asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, Legea nr. 221/2009 statuează şi asupra vocaţiei de a pretinde anumite „compensaţii morale” pentru acele situaţii în care măsurile reparatorii deja acordate în temeiul normelor sus-citate nu confereau o suficientă satisfacţie pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, ori prin măsurile administrative cu caracter politic.
Scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă nu a fost aşadar repararea prejudiciului moral suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior, ci producerea unei satisfacţii de ordin moral prin însăşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu reieşit din recomandările normative internaţionale şi la care Statul Român a aderat, prin chiar măsurile adoptate odată cu intrarea în vigoare a Decretului-Lege nr. 118/1990.
Prin urmare, fundamentul juridic al tuturor acestor compensaţii l-a constituit în esenţă răspunderea în materie civilă fondată pe dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ., statul asumându-şi prin actele normative edictate obligaţia reparării pe cât posibil a atingerilor aduse drepturilor cetăţenilor săi într-o anumită perioadă istorică.
În considerarea acestor argumente, nu s-a reţinut că acţiunea reclamantului M.A., întemeiată iniţial pe dreptul comun şi ulterior, după intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009, pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din legea specială, ar fi lipsită de temei legal după constatarea neconstituţionalităţii textelor prin Deciziile nr. 1358/2010 şi 1354/2010 ale Curţii Constituţionale, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-Lege nr. 118/1990, O.U.G. nr. 214/1999 etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voinţa legiuitorului, cadrul general de reglementare.
Înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformităţii ei cu Legea fundamentală, realizată de Curtea Constituţională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării - în conformitate cu prevederile legale în vigoare - dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea şi/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 este îndrituită să obţină compensaţii, anume, are sau nu din perspectiva legii calitatea de „victimă” în contextul legilor reparatorii deja existente şi dacă reparaţia asigurată prin aplicarea prevederilor lor a fost sau nu satisfăcătoare.
Nu poate fi însă acceptată nici susţinerea potrivit căreia reclamantul ar fi dobândit „o speranţă legitimă” în obţinerea unor compensaţii pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) (care ulterior au fost declarate neconstituţionale) şi astfel această speranţă ar fi devenit iluzorie prin declararea textului ca fiind neconstituţional.
Răspunderea Statului Român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condiţiile răspunderii instituite prin art. 998 şi 999 C. civ. şi cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparaţii, asigurarea proporţionalităţii şi echităţii în acordarea acestor compensaţii şi nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reţinute de astfel prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
În speţă, reclamantul a invocat lipsa unei juste despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării cu caracter politic generate de pronunţarea sentinţei penale nr. 636/1959 a Tribunalului Militar Bucureşti, lipsa unei despăgubiri echitabile fiind invocată în considerarea suferinţelor fizice şi psihologice suportate în acea perioadă de către cel condamnat, care a fost exmatriculat din facultate pe când era student în anul IV şi ulterior a suportat în detenţie ororile notorii ale regimului totalitar comunist.
Perioada de privaţiuni a continuat cu activitatea sa ca muncitor necalificat, după eliberare, în condiţiile în care nu-şi mai putea continua studiile superioare; după absolvirea cu media 9,30 a Institutului Pedagogic, a fost împiedicat de Securitate să primească un post în Bucureşti, iar mai târziu, i s-a refuzat înscrierea la doctorat, fiind permanent monitorizat de autorităţi.
Această perspectivă a fost înlăturată şi prin mecanismul de control al constituţionalităţii normelor, Curtea Constituţională arătând că asumându-şi obligaţia atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea persoanei într-o situaţie similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacţii prin recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.
Curtea Constituţională a reamintit că în condiţiile în care în legislaţia română existau o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăţilor preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligaţie impusă statului în a le acorda, ci din intenţia de a le complini pe cele materiale deja acordate.
În speţă nu s-a prefigurat existenţa unei situaţii care să-l îndreptăţească pe intimatul-reclamant să pretindă acordarea unui cuantum mai mare al compensaţiilor faţă de cel stabilit deja în conformitate cu dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990, pentru că legiuitorul i-a recunoscut - pe lângă calitatea de victimă a fostului sistem represiv - şi cuantumul sumei ce urmează a-i fi achitat pe parcursul vieţii, împreună cu celelalte beneficii legale.
Reclamantului, prin decizia din 11 aprilie 2002 i-a fost recunoscută calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă conform O.U.G. nr. 214/1999.
Astfel însă cum a arătat şi Curtea Constituţională în deciziile amintite, această reparaţie trebuie să se realizeze în acord cu principiile de proporţionalitate, echitate şi rezonabilitate, evitându-se în egală măsură o dublă reparaţie în măsura în care situaţia de fapt nu o îndreptăţeşte.
Invocarea de către intimatul-reclamant a lipsei unei compensaţii la valoarea cerută prin acţiune ca fiind rezonabilă (350.000 euro), nu poate fi apreciată ca justificată, raţională şi obiectivă, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înţeles să confere daune morale - după trecerea la un regim democratic - doar celor care pe care le-a considerat victime ale regimului totalitar îndrituite să obţină astfel de compensaţii (aşadar, nu tuturor celor care au trăit experienţa tristă a comunismului) şi doar într-un cuantum limitat, stabilit prin actele normative menţionate.
Astfel fiind, motivaţia apelurilor legată de lipsa oricărei raportări raţionale şi obiective a instanţei de fond la actele normative emise anterior este întemeiată, reclamantul nefiind îndreptăţit la acordarea de daune morale pentru situaţia evocată, statul îndeplinindu-şi obligaţia de indemnizare pentru suferinţele morale suportate urmare condamnării şi afectării drepturilor persoanei, conform legii speciale, cu atât mai mult cu cât unele elemente de reparaţie morală şi repunere în drepturi au operat încă din anul 1969.
Împotriva acestei decizii, reclamantul a declarat recurs, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ.
În critici se susţine că:
- a fost încălcat principiul neretroactivităţii legii civile;
- sunt incidente dispoziţiile art. 998, 999 C. civ.;
- Legea nr. 221/2009 conferă reclamantului o speranţă legitimă pentru obţinerea unor compensaţii pentru prejudiciul moral.
Recursul nu este fondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Cu prioritate este de observat că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. au fost invocate formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a fi încadrabilă ipotezelor pe care acest motiv le reglementează: interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii.
Sub aspectul criticilor încadrabile în conţinutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vor fi analizate din perspectiva aplicării legii civile în timp.
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/1020 nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării deciziei respective.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii art. citat.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu se poate pretinde că există însă un drept definitiv câştigat, reclamantă nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Totodată, se constată că în condiţiile în care reclamantul şi-a fundamentat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, prevederile de drept comun în materie de răspundere civilă delictuală - art. 998-999 C. civ., care presupun alte verificări decât cele impuse de aplicarea legii speciale de reparaţie, nu puteau constitui pentru instanţa de apel cadrul normativ în care să judece pricina, deoarece aceasta ar echivala cu schimbarea în apel a cauzei cererii de chemare în judecată, lucru interzis de art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul M.A. împotriva deciziei civile nr. 287 C din 16 mai 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3967/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3969/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
