ICCJ. Decizia nr. 3976/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3976/2012
Dosar nr. 6222/108/2010
Şedinţa publică din 31 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 01 octombrie 2010 la Tribunalul Arad, reclamanta P. (născută E.) M. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Arad solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va da, să constate caracterul politic al măsurii deportării mamei sale, E. (născută I.) M.M., în U.R.S.S. în perioada 30 ianuarie 1945-14 noiembrie 1949 şi să oblige pârâtul la plata sumei de 500.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a acestei măsuri.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 4 alin. (2), art. 5 alin. (1) lit. a), art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, art. 2 (1) lit. e), art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999 modificată, art. 1 din Legea nr. 48/2002, art. 6 pct. 1, art. 17 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 alin. (1), art. 2 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin sentinţa civilă nr. 780 din 17 noiembrie 2010, Tribunalul Arad a respins cererea de chemare în judecată reţinând, în esenţă, că măsura dispusă împotriva reclamantei nu intră sub incidenţa Legii nr. 221/2009.
Împotriva sentinţei a declarat apel în termen reclamanta, care a solicitat schimbarea ei în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.
În motivare, a invocat greşita reţinere a lipsei de incidenţă în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, cu raportare la situaţia de fapt arătată în prima instanţă, la dispoziţiile O.U.G. nr. 214/2009, la atitudinea Statului Român din perioada deportării, la Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale şi la înscrisurile depuse la dosar.
Prin decizia nr. 757 din 13 aprilie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul reclamantei.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa a reţinut că deşi mama reclamantei a fost supusă unei măsuri administrative cu caracter politic având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internată într-o unitate de muncă forţată din U.R.S.S. cu scopul de a contribui la reconstrucţia Uniunii Sovietice, nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie cumulativă inserată în texul art. 3 alin. (1) raportată la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliţie ori securitate comunistă sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 06 martie 1945.
În realitate, măsura deportării şi punerea ei în aplicare s-au realizat de către trupele de ocupaţie sovietice, care se aflau pe teritoriul României, ţara noastră fiind considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S. şi aflată sub armistiţiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944-06 martie 1945 având atribuţii limitate. Astfel, în intervalul octombrie-noiembrie 1944 şi până în ianuarie-februarie 1945, trupele sovietice de ocupaţie de pe teritoriul României, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste şi aliaţilor săi, au decis deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani valizi de muncă, aflaţi pe teritoriul României (cu excepţia bătrânilor şi a copiilor), pentru a ajuta la reconstrucţia U.R.S.S., cu titlu de despăgubire de război prin prestaţii în muncă.
Cu alte cuvinte, măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani, cetăţeni români, a fost luată şi pusă în practică exclusiv de către autorităţile sovietice de ocupaţie şi nu de către fosta miliţie ori securitate (care la acea epocă nici nu fuseseră înfiinţate, pe teritoriul României funcţionând la acea dată Poliţia şi Siguranţa), contribuţia autorităţilor române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localităţile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenţei cetăţenilor la această etnie, domiciliul sau reşedinţa, precum şi vârsta şi sexul acestora. în rest, date fiind şi competenţele limitate ale autorităţilor române aflate sub ocupaţie, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă şi pusă în practică de către autorităţile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.
Armistiţiul semnat cu România la Moscova pe 12 septembrie 1944 stipula în art. 3 că Guvernul şi înaltul Comandament al României vor asigura Sovieticilor şi altor forte aliate facilităţi pentru a se mişca liber pe teritoriul României în orice direcţie, fiind oferită unor astfel de mişcări orice asistenţă posibilă cu propriile mijloace de comunicare româneşti şi pe cheltuiala Statului Român indiferent că erau pe pământ, apă sau în aer, iar art. 18 preciza că „O comisie aliată de control va fi stabilită şi va prelua sarcina de punere în practică şi control a prezentelor termene, sub comanda Înaltului Comandament Sovietic.”
În anexa la art. 18, era specificat clar faptul că „Guvernul României şi toate organele sale vor îndeplini toate instrucţiunile Comisiei Aliate de Control definite” şi că această comisie îşi va avea sediul la Bucureşti.
În consecinţă, a fost lansată somaţia din 06 ianuarie 1945 a forţelor sovietice de ocupaţie, de a mobiliza pe toţi germanii cetăţeni români în vedere deportării în Uniunea Sovietică. Ordinul de deportare sovietic avea în vedere toţi bărbaţii cu vârstele cuprinse între 17 şi 45 de ani şi toate femeile cu vârste între 18 şi 30 de ani, fiind excluse numai femeile gravide, cele cu copii de sub un an şi persoanele inapte de muncă şi a fost pus în executare în ciuda protestelor Regelui şi ale Guvernului, măsura afectând peste 70.000 de cetăţeni români de etnie germană (saşi, şvabi bănăţeni şi şvabi sătmăreni).
Prin urmare, s-a reţinut că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit şi la situaţiile şi persecuţiile suferite de etnicii germani anterior datei de 06 martie 1945 ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora întreprinse de autorităţile sovietice de ocupaţie, cu concursul limitat al autorităţilor administrative române, fiind indiferent că etnicilor germani deportaţi în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat.
În această privinţă, aşa cum se poate lesne observa chiar din titlul Decretului-Lege nr. 118/1990, republicat, voinţa legiuitorului român a fost clar şi neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce nu a fost reluat de către legiuitor şi în textul Legii nr. 221/2009.
S-a mai reţinut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi, respectiv Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat ca nefiind constituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi, respectiv dispoziţiile art. 1 pct. 1 şi art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, dispoziţii legale ce se constituiau în temeiuri pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoane condamnate politic sau care au făcut obiect al unor măsuri administrative cu caracter politic şi, respectiv, pentru succesorii acestora.
Cum nici Parlamentul şi nici Guvernul nu au pus prevederile neconstituţionale mai sus-arătate de acord cu dispoziţiile Constituţiei în termen de 45 de zile de la data publicării dispoziţiilor menţionate în M. Of. (nr. 761/15.11.2010), aceste prevederi şi-au încetat în mod obligatoriu efectele juridice, conform art. 31 alin. (1), (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, şi art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie.
Această încetare s-a produs, este adevărat, ulterior sesizării instanţei şi pronunţării unei hotărâri, însă înainte de stingerea definitivă a raporturilor juridice dintre stat - cel care a acordat prin Legea nr. 221/2009 beneficiul reparării prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri şi destinatarul acestui beneficiu.
Pe de altă parte, constatarea neconstituţionalităţii susmenţionatelor norme are efect de la data adoptării legii (şi respectiv a ordonanţei) şi, după cum s-a arătat, nici Parlamentul şi nici Guvernul nu au adoptat vreun act normativ în concordanţă cu Constituţia în cuprinsul căruia să se prevadă care este efectul constatării neconstituţionalităţii acestor norme asupra raporturilor juridice deja legate între părţi.
În consecinţă, aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale la litigiul de faţă este în concordanţă cu dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie potrivit cu care legea dispune numai pentru viitor.
Împotriva acestei decizii reclamanta a formulat recurs invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În critici s-a susţinut:
- misiunea guvernului român de a identifica etnicii germani a avut caracter politic; Rusia era aliată la acea dată cu România, ceea ce face ca România să nu poată fi exonerată de răspundere;
- măsura administrativă are caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009, art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999;
- Decretul-Lege nr. 118/1990 acordă drepturi şi persoanelor deportate în U.R.S.S.;
- faţă de situaţia creată prin apariţia Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, instanţa nu putea considera că nu mai există temei juridic pentru acordarea despăgubirilor, pentru că s-ar crea situaţia denegării de dreptate (art. 3 C. civ.), s-ar încălca dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 [„Judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede (...)”], s-ar încălca dispoziţiile art. 20, 21, art. 124 alin. (1), (2), art. 126 alin. (1) din Constituţie.
Prin aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 au fost încălcate dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
Aplicarea deciziei Curţii Constituţionale unui proces pendinte este asimilabilă cu intervenţia legislativului în timpul procesului, iar Curtea Europeană a atras atenţia asupra pericolelor rezultând din aplicarea legislaţiei cu efect retroactiv.
Art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la proprietate, care, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale a fost încălcat. Bunurile, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, privesc atât bunurile actuale, cât şi creanţele cu privire la care cel îndreptăţit poate avea o speranţă legitimă, voinţa legiuitorului român fiind aceea de a acorda despăgubiri persoanelor care întrunesc condiţiile impuse de Legea nr. 221/2009.
- principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii, care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite;
- a fost încălcat dreptul la nediscriminare, consacrat în art. 1 Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie şi Legea nr. 48/2002;
- nu s-au analiza problemele de fond, rezultând din situaţia de fapt, cuantumul despăgubirilor solicitate fiind corespunzător;
- nu s-au aplicat dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. privind cheltuielile de judecată.
Recursul nu este fondat
Sub un prim aspect se constată că invocarea art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ. s-a făcut formal, nefiind dezvoltate critici încadrabile în conţinutul acestor dispoziţii legale.
Cât priveşte criticile încadrabile în conţinutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că situaţia autorului reclamantei nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009.
Perioada de referinţă la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 06 martie 1945-22 decembrie 1989. Or, măsura deportării în U.R.S.S., fiind luată în ianuarie 1945, deci anterior perioadei prevăzută de lege, nu este îndeplinită condiţia perioadei la care face trimitere legea.
Deportarea etnicilor germani pe teritoriul U.R.S.S. nu a reprezentat consecinţa unei atitudini ostile a regimului comunist român, aşa cum se dispune în Legea nr. 221/2009, ci a reprezentat o strămutare în masă a populaţiei civile de origine germană, capabilă de muncă, având loc în toate ţările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial, măsură instituită prin dispoziţia guvernului fostei U.R.S.S.
Tatăl recurentei a fost deportat pentru simplul motiv al etniei sale germane şi nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, condiţie impusă de art. 3 din Legea nr. 221/2009.
Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit şi la situaţiile şi persecuţiile suferite de etnicii germani anterior datei de 06 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, luate de autorităţile sovietice de ocupaţie, cu concursul limitat al autorităţilor administrative române. Această lege, prin însuşi titlul ei, vizează doar condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, deşi etnicilor germani deportaţi în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicată.
Astfel, din perspectiva celor expuse, nefiind incidente dispoziţiile Legii nr. 221/2009, criticile recurentei nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta P.M. împotriva deciziei civile nr. 757 din 13 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3974/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3977/2012. Civil → |
|---|
