ICCJ. Decizia nr. 3974/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3974/2012
Dosar nr. 4427/111/2010
Şedinţa publică din 31 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 01 iunie 2010 la Tribunalul Bihor, reclamanta P.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, D.G.F.P. Bihor, să se constate că tatăl său a fost supus unor măsuri administrative cu caracter politic, fiind prizonier în U.R.S.S. şi obligarea pârâtului la plata sumei de 40.000 euro despăgubiri morale.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi art. 5 alin. (1) lit. a) şi alin. (4) din Legea nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 336/C din 20 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bihor, a fost respinsă acţiunea.
Pentru a se pronunţa în acest mod, Tribunalul a reţinut următoarele:
Tatăl reclamantei Z.I., în calitate de militar, la data de 17 ianuarie 1945 a fost luat prizonier la ruşi, până la data de 20 martie 1948, aşa cum rezultă din livretul militar aflat la dosar.
Legea nr. 221/2009 are un cracter reparator şi recompensator doar pentru persoanele care s-au împotrivit sau au fost considerate potrivnice regimului totalitar instaurat la data de 06 martie 1945. Acest aspect rezultă din însuşi titlul legii care se numeşte „Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu aracter politic şi măsurile administative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989”.
În speţă, măsura internării într-un lagăr de prizonieri s-a dispus anterior perioadei vizată de către dispoziţiile Legii nr. 221/2009 pe de o parte, iar pe de altă parte, au existat şi alte acte normative care au acoperit perioada 06 septembrie 1940-06 martie 1945. Este vorba de dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990 care a instituit o serie de drepturi şi facilităţi pentru persoanele care după 06 martie 1945 din motive politice au făcut obiectul unor condamnări sau măsuri administrative, cum ar fi internarea în spitale psihiatrice, domiciliul obligatoriu, strămutarea în alte localităţi, etc.; a acordat aceleaşi drepturi şi persoanelor care au fost deportate după 23 august 1944 în străinătate sau au fost luaţi prizonieri ori menţinuţi în această stare de armata sovietică după 23 august 1944 şi încheierea armistiţiului din septembrie 1944. De asemenea, O.G. nr. 105/1999 acordă aceleaşi gen de drepturi persoanelor care, în perioada 06 septembrie 1940-06 martie 1945, au făcut obiectul unor persecuţii din motive etnice, precum: deportarea în ghetouri, lagăre de concentrare în străinătate, privarea de libertate în locuri de deţinere sau lagăre de concentrare, refugiaţi, expulzaţi sau strămutaţi în altă localitate, detaşamente de muncă forţată, supravieţuitori ai trenului morţii.
Totodată, văzând şi disp. O.U.G. nr. 214/1999 care instituie calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă şi un sistem de drepturi pentru cei care în perioada 06 martie 1945-14 decembrie 1989 au fost condamnaţi pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, se poate trage concluzia că situaţia constând în prozonierat nu crează vocaţie la drepturile prevăzute de Legea nr. 221/2009.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel reclamanta P.I.
Prin motivele de apel reclamanta a arătat că antecesorul său, defunctul Z.I., a fost reţinut de armata sovietică şi deportat în Rusia, în cursul anului 1945, unde a desfăşurat muncă silnică în favoarea statului totalitar comunist, în perioada 1945-1948, astfel că cererea sa întruneşte condiţiile prevăzute de Legea nr. 221/2009.
Apelanta a mai arătat că defunctul său tată nu a beneficiat de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990.
Prin decizia nr. 130 din 03 mai 2011, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, a admis apelul reclamantei, a admis în parte acţiunea, a constatat caracterul politic al măsurii de prizonierat în U.R.S.S. al antecesorului reclamantei în perioada 17 ianuarie 1945-20 martie 1948 şi a obligat pârâtul la 37.000 RON daune morale.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut că aşa după cum rezultă din copia livretului militar, tatăl reclamantei, defunctul Z.I. a fost luat prizonier în U.R.S.S. în perioada 17 ianuarie 1945-20 martie 1948.
Acesta nu a beneficiat de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990, întrucât a decedat în anul 1984, astfel cum rezultă din actele de stare civilă, iar apelanta justificând calitate procesuală activă în cauză, având în vedere actele de stare civilă, din care rezultă că este fiica defunctului Z.I.
În conformitate cu dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a acestei legi, obligarea statului” la măsuri reparatorii constând în acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în perioada cât a fost supusă măsurii cu caracter politic. În temeiul acestor dispoziţii legale, reclamanta, în calitate de fiică are calitatea procesuală de a solicita repararea prejudiciului moral suferit de tatăl ei în perioada în care a fost prizonier.
De dispoziţiile Legii nr. 221/2009 beneficiază şi persoanele ori succesorii acestora, circumscrişi de art. 5 alin. (1) precitat, care au fost deportate sau prizoniere în fosta Uniune Sovietică, deportarea şi efectuarea prizonieratului şi menţinerea acestei situaţii şi după 23 august 1944, şi apoi după încheierea armistiţiului la 12 septembrie 1944 constituind o măsură administrativă cu caracter politic, în sensul prevăzut prin dispoziţiile legii reparatorii menţionate. În acest sens, instanţa a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 3 din lege „Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu (...)”. De asemenea, art. 4 alin. (2) dispune că „Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător. „Tocmai datorită acestei trimiteri la dispoziţiile art. 1 alin. (3), caracterul politic în situaţia acelor „alte măsuri” rezultă şi din referirea expresă a legiuitorului la scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/2001 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă.
Legea reparatorie ce constituie temeiul juridic al prezentei cereri face trimitere şi la dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată după 06 martie 1945, precum şi a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, art. 5 alin. (4) dispunând că de măsurile reparatorii beneficiază şi persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990. Art. 1 al acestui din urmă act normativ face referire expresă, în art. 1 alin. (2) lit. a) şi b) la situaţia persoanelor deportate şi a celor constituite prizonieri după 23 august 1944.
Din interpretarea sistematică şi istorico-teleologică a tuturor dispoziţiilor legale reţinute, instanţa a reţinut că persoanele care au fost prizoniere ori deportate la munca de reconstrucţie a fostei Uniuni Sovietice în perioada de referinţă, au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009.
În consecinţă, s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, instanţa acordând reclamantei, în primul rând, o reparaţie morală prin recunoaşterea caracterului politic al acestei măsuri.
Chiar dacă măsura administrativă împotriva Z.I., a fost luată de statul sovietic înainte de 06 martie 1945, U.R.S.S. la data respectivă era aliata României împotriva Germaniei, situaţie în care Statul Român nu poate fi exonerat de obligaţiile faţă de cetăţenii lui, obligaţii colaterale unor drepturi cetăţeneşti elementare printre care dreptul la viaţă, integritate corporală şi siguranţă personală.
Nu se poate susţine că la luarea măsurii deportării, Statul Român nu a avut nicio contribuţie şi nu a avut nicio culpă şi, prin urmare, nu ar putea fi angajată răspunderea materială a acestuia pentru prejudicii cauzate cetăţenilor săi.
Culpa Statului Român rezultă şi din împrejurarea că, în speţă, nu există nicio dovadă că după luna martie 1945 acesta ar fi depus diligenţe pentru recuperarea cetăţenilor săi sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate împotriva acestora.
Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire, nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare, dacă reparaţiile obţinute prin efectul Decretului-Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999, nu sunt suficiente.
Este adevărat că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul juridic al dreptului de a obţine daune morale, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale. Instanţa a considerat însă că această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanţă sau căi de atac) la data pronunţării acestei decizii, ci, eventual, este aplicabilă celor înregistrate ulterior pronunţării sale.
La data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Şi în ipoteza în care am considera că reclamanta nu mai poate beneficia de despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (dispoziţie declarată neconstituţională, prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale), aceasta este îndreptăţită la a obţine despăgubiri pe dispoziţiile de drept comun (art. 998 C. civ.), câtă vreme s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive luate împotriva tatălui acesteia. Într-o astfel de ipoteză, nu s-ar putea invoca nici prescripţia dreptului de a cere despăgubiri câtă vreme Legea nr. 221/2009 a repus persoana în cauză în dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudicii cauzate de măsurile abuzive luate de regimul comunist instaurat în România după 06 martie 1945.
Pretenţiile reclamantei ar fi justificate şi prin prisma art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009 (alin. care nu a fost declarat ca fiind neconstituţional), câtă vreme în perioada în care tatăl reclamantei a fost prizonier, nu a avut posibilitatea de a realiza venituri în vederea susţinerii materiale a familiei sale, fiind astfel îndreptăţită chiar la obţinerea unor daune materiale.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, D.G.F.P. Bihor, şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea. Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, D.G.F.P. Bihor, a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 4 şi 9 C. proc. civ.
În critici se susţine că:
- instanţa de apel trebuia să aplice Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale;
- în mod greşit s-a reţinut că şi în ipoteza în care reclamanta nu mai beneficia de despăgubiri în temeiul dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, este îndreptăţită la despăgubiri în temeiul dreptului comun, art. 998 C. civ.;
- cuantumul acordat este prea mare.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea nu a indicat temeiul juridic al recursului, din analiza criticilor rezultă că acestea pot fi încadrate în conţinutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, decizia este criticată pentru că măsura luată împotriva autorului reclamantei a fost luată de statul sovietic; Legea nr. 221/2009 prevede ca măsurile administrative şi condamnările cu caracter politic să fie luate de Statul Român;
- Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 lipseşte de efecte art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009;
- cuantumul daunelor acordate este prea mare.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Situaţia autorului reclamantei nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009.
Perioada de referinţă la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 06 martie 1945-22 decembrie 1989. Or, măsura deportării în U.R.S.S., fiind luată în ianuarie 1945, deci anterior perioadei prevăzută de lege, nu este îndeplinită condiţia perioadei la care face trimitere legea.
Deportarea etnicilor germani pe teritoriul U.R.S.S. nu a reprezentat consecinţa unei atitudini ostile a regimului comunist român, aşa cum se dispune în Legea nr. 221/2009, ci a reprezentat o strămutare în masă a populaţiei civile de origine germană, capabilă de muncă, având loc în toate ţările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial, măsură instituită prin dispoziţia guvernului fostei U.R.S.S.
Tatăl recurentei a fost deportat pentru simplul motiv al etniei sale germane şi nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, condiţie impusă de art. 3 din Legea nr. 221/2009.
Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit şi la situaţiile şi persecuţiile suferite de etnicii germani anterior datei de 06 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, luate de autorităţile sovietice de ocupaţie, cu concursul limitat al autorităţilor administrative române. Această lege, prin însuşi titlul ei, vizează doar condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, deşi etnicilor germani deportaţi în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicată.
Astfel, din perspectiva celor expuse, recursurile vor fi admise, cu consecinţa casării deciziei recurate şi respingerii apelului reclamantei P.I.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Bihor, împotriva deciziei civile nr. 130 A din 03 mai 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, pe care o casează, în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta P.I. împotriva sentinţei civile nr. 336C din 20 octombrie 2010 a Tribunalului Bihor, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3973/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3976/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
