ICCJ. Decizia nr. 400/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.400/2012
Dosar nr.42748/3/2009
Şedinţa publică din 26 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 557/2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă, s-a respins ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, acţiunea reclamanţilor C.M. şi C.R. în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti.
S-a reţinut că solicitarea reclamanţilor de a interveni în procedura de soluţionare a unei notificări depusă de o terţă persoană la Primăria Municipiului Bucureşti în baza Legii nr. 10/2001, nu este justificată din perspectiva calităţii lor procesuale, chiar dacă imobilul vizat prin notificare este ocupat în prezent de către reclamanţi.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii arătând că judecătorul fondului a dat o încadrare juridică greşită cererii, asimilând-o procedurii Legii nr. 10/2001, aceasta fiind în realitate o acţiune în constatare şi că tergiversarea soluţionării notificării le aduce prejudicii.
Au mai arătat apelanţii că notificatorul nu are dreptul la restituirea în natură a imobilului vizat prin notificare şi ocupat de către reclamanţi în temeiul Legii nr. 112/1995.
Apelul a fost respins prin Decizia civilă nr. 177/ A din 21 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Instanţa a reţinut următoarele:
Din chiar petitul acţiunii introduse de către reclamanţi reiese că aceştia nu au solicitat să se constate ceva, ci au solicitat obligarea pârâtei de a soluţiona un anume dosar ce viza o notificare depusă de o terţă persoană în baza Legii nr. 10/2001 cu motivarea că tergiversarea soluţionării acelui dosar le creează prejudicii.
Se constată că în mod corect judecătorul fondului a încadrat cererea şi a analizat calitatea procesuală a reclamanţilor în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Celelalte argumente şi critici invocate de apelanţi au fost apreciate ca nerelevante, în condiţiile în care prin sentinţa atacată nu s-au antamat aspecte de fond privind proprietatea asupra imobilului, sau preeminenţa unor drepturi ale celor ce-şi dispută imobilul, ci s-a stabilit corect, doar că reclamanţii nu au calitate procesuală pentru a cere obligarea pârâtei să urgenteze soluţionarea unei petiţii depusă de o terţă persoană în baza Legii nr. 10/2001.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanţii C.R. şi C.M. care au susţinut următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate.
Se susţine că instanţa de apel a considerat că au indicat concret ca obligarea pârâtei prin hotărâre judecătorească să se dispună chiar în temeiul Legii 10/2001, fiind greşită această interpretare întrucât calitatea procesuală activă rezidă din calitatea de proprietari de drept ai imobilului în cauză.
Se mai consideră că nu în baza Legii speciale nr. 10/2001 au solicitat că urgentarea soluţionării pe cale administrativă a notificării, ci au întemeiat acţiunea pe „obligaţia de a face".
Se întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând recursul declarat prin prisma dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii sau să fie lipsită de temei legal.
În cauză, instanţa de apel a interpretat în mod just dispoziţiile legale incidente, nefiind incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurenţii - reclamanţi.
De altfel, criticile acestora vizează reţinerea greşită a lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi eronat calificarea, în opinia lor, a acţiunii deduse judecăţii, de către instanţa de fond şi cea de apel.
Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel obiectul acţiunii deduse judecăţii îl constituie obligarea instanţei la emiterea unei decizii în baza Legii nr. 10/2001, în Dosarul nr. 10891/2001, ce priveşte notificarea formulată de terţe persoane cu privire la restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti, Aleea B.U., sector 3.
Excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor a fost în mod just respinsă de instanţa de fond, raportat la obiectul acţiunii deduse judecăţii.
Legea nr. 10/2001 ca lege reparatorie, nu prevede posibilitatea terţilor, fie ei chiriaşi, legitimaţi de un interes actual, de a urgenta emiterea unei dispoziţii de restituire, deoarece raportul juridic izvorât din aplicarea Legii nr. 10/2001 ia naştere între Primărie (în speţă, Primăria Bucureşti) şi persoana îndreptăţită la restituire în natură sau la măsuri reparatorii.
Faptul că recurenţii - reclamanţi invocă dreptul lor de proprietate asupra imobilului în litigiu, precizând că acţiunea formulată ar fi „o acţiune în constatare" ulterior „o cerere de urgentare a soluţionării pe cale administrativă a unei notificări (pe „obligaţie de a face"), nu le poate justifica calitatea procesuală activă în prezenta cauză.
Reţinând că în mod just instanţa de apel a pronunţat Decizia civilă cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul ca nefondat şi în baza art. 312 C. proc. civ. va menţine Decizia civilă ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii C.M. şi C.R. împotriva deciziei civile nr. 177/ A din 21 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 403/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 397/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
