ICCJ. Decizia nr. 388/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 388/2012
Dosar nr. 6089/91/2010
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Vrancea, secţia civilă, prin sentinţa nr. 18 din 13 ianuarie 2011 a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, prin reprezentanţii săi legali, în contradictoriu cu pârâtul A.M.I., potrivit Legii nr.248/2005.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat, din actele dosarului, că pârâtul a fost returnat din Italia la 15 septembrie 2010, fapt ce rezultă din declaraţia acestuia şi din talonul de returnare.
Reclamanta a susţinut că pârâtul a fost returnat în baza acordului de readmisie, dar prima instanţă a reţinut că limitarea dreptului la liberă circulaţie pentru acest motiv nu mai poate fi dispusă, dat fiind că prin Legea nr. 206/2010 a fost abrogat art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005.
În ceea ce priveşte limitarea dreptului în temeiul art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, temei pe care l-a invocat reclamanta, tribunalul a constatat că pentru ca această măsură să poată fi dispusă, este necesar ca persoana să aibă un asemenea comportament încât prin activitatea pe care o desfăşoară să aducă atingere intereselor României sau relaţiilor bilaterale dintre România şi statul respectiv.
Reclamanta a depus la dosar un decret al Prefectului din Roma din 10 decembrie 2009 din care rezultă că pârâtul a săvârşit anumite fapte de natură penală pe teritoriul Italiei în perioada 6 iunie 2005 - 12 noiembrie 2009, motiv pentru care s-a dispus îndepărtarea lui de pe teritoriul Italiei şi i s-a interzis să reintre în Italia timp de 10 ani.
Instanţa de fond a reţinut că restrângerea dreptului la liberă circulaţie poate fi aplicată doar în măsura în care se face dovada că persoana a avut un comportament antisocial cu ocazia ultimei deplasări care a produs returnarea.
Or, în cauză nu s-a făcut dovada că la călătoria din 9 septembrie 2010, pârâtul a desfăşurat vreo activitate infracţională sau antisocială.
S-a reţinut că decretul depus la dosar vizează o perioadă anterioară pentru care s-a dispus deja o măsură, iar pentru violarea interdicţiei de intrare, autorităţile italiene pot dispune noi măsuri, aşa cum s-a prevăzut la art. II din Decretul Prefectului de Roma din 10 decembrie 2009.
Soluţia instanţei de fond a fost menţinută de Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, prin Decizia nr.38/ A din 2 martie 2011, prin care s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date împotriva sentinţei tribunalului.
S-a reţinut de către instanţa de apel că potrivit art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru cetăţeanul român care a fost returnat dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat, se poate dispune restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate.
Măsura restrângerii temporare a exercitării dreptului unui cetăţean român la libera circulaţie în statele membre ale Uniunii Europene poate fi dispusă în baza legislaţiei naţionale care o reglementează, dar în concordanţă cu legislaţia comunitară.
Potrivit art. 2 alin. (2) şi (3) din Protocolul nr. 4 la Convenţie, orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa, exercitarea acestor drepturi neputând face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţă publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
Pe de altă parte, potrivit art. 53 din Constituţia României, exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav, iar restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică, măsura trebuind să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.
În raport de dispoziţiile legale mai sus citate, curtea a constatat că simpla împrejurare că faţă de pârât s-a dispus de către autorităţile statului italian returnarea pe teritoriul României nu este suficientă prin ea însăşi pentru ca dreptul de circulaţie al cetăţeanului român, pe teritoriul statului din care a fost returnat, să fie îngrădit.
Faptul că pârâtul a fost reţinut pe teritoriul Italiei pentru posesie de documente falsificate, furt calificat şi jaf nu poate constitui motivul suficient pentru îngrădirea libertăţii de circulaţie, câtă vreme în cauză nu s-au făcut dovezi în sensul că pârâtul, prin conduita sa, constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii care să justifice aplicarea măsurii drastice a limitării exercitării dreptului acestuia la libera circulaţie şi cu atât mai mult cu cât, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, nu s-a făcut dovada faptului că la călătoria din 9 septembrie 2010, pârâtul a desfăşurat vreo activitate infracţională sau antisocială, neexistând alte elemente din care să rezulte că, în prezent, prezenţa pârâtului constituie o ameninţare serioasă la adresa cetăţenilor italieni.
În caz contrar, prin limitarea exercitării dreptului pârâtului la libera circulaţie, astfel cum a solicitat reclamanta, s-ar ajunge la nesocotirea principiului proporţionalităţii în adoptarea măsurii restrictive.
Pentru aceste considerente, constatând ca fiind neîntemeiate criticile formulate de reclamantă, curtea, în conformitate cu dispoziţiile art. 296 C. proc. civ., a respins apelul declarat de aceasta, menţinând ca temeinică şi legală hotărârea instanţei de fond.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date.
A arătat că având în vedere circumstanţele faptei pârâtului, împotriva căruia a fost emis de către Prefectul de Roma un decret de îndepărtare, măsura fiind luată datorită comportamentului de care a dat dovadă pe perioada şederii în Italia şi ţinându-se cont de faptul că prezenţa acestuia şi activităţile desfăşurate aduc atingere gravă valorilor fundamentale protejate, respectiv siguranţa publică, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, în statul gazdă, apreciază ca oportună impunerea măsurii de restrângere a exercitării dreptului la liberă circulaţie pe teritoriul Italiei.
A precizat astfel că pârâtul a avut o activitate infracţională, prin care a adus atingere ordinii şi siguranţei publice, fiind arestat pentru săvârşirea infracţiunii de posesie de documente falsificate, furt calificat şi jaf.
A invocat prevederile art. 27 din Directiva nr.2004/38/CE, apreciind că în mod eronat curtea de apel nu a luat în considerare dispoziţiile obiectivului nr. 2 lit. d) din HG nr. 1347/2007 şi nici pe cele ale Decretului Prefectului de Roma.
A considerat că având în vedere exigenţele legislaţiei U.E., România trebuie să probeze capacitatea de a stopa migraţia ilegală şi că prezenţa, fără respectarea condiţiilor legale de intrare şi ieşire a pârâtului pe teritoriul unor state membre ale U.E. ar dovedi exact contrariul, cu repercusiuni negative asupra tratamentului aplicat cetăţenilor români ce locuiesc cu forme legale.
A mai precizat faptul că instanţa de apel, respectiv Curtea de Apel Galaţi a respins în mod invariabil cererile instituţiei, indiferent de gravitatea faptelor săvârşite de persoanele expulzate, indiferent de faptul că acestea au fost condamnate şi au executat pedepse cu închisoarea, aceste aspecte aducând o atingere gravă atât imaginii cât şi intereselor Statului român.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
Măsura restrângerii libertăţii de circulaţie, prin aplicarea dispoziţiilor art. 38 lit. b) din Legea nr.248/2005, ignoră normele de drept internaţional.
Aceasta, în condiţiile în care, norma internă impune drept unică condiţie de restrângere a dreptului la libera circulaţie, ca persoana, prin activitatea pe care o desfăşoară sau ar urma să o desfăşoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relaţiilor bilaterale dintre România şi acel stat, în timp ce normele comunitare permit limitarea acestei libertăţi în condiţii mult mai restrictive, legate de pericolul pe care persoana l-ar prezenta pentru ordinea, siguranţa sau sănătatea publică a statului din care a fost returnat.
Or, astfel de motive care să impună restrângerea libertăţii de circulaţie trebuie să se circumscrie şi principiului proporţionalităţii în adoptarea măsurii, pentru a nu fi ignorată exigenţa normei internaţionale.
La această interpretare obligă dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora „dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile".
În consecinţă, pentru a se permite persoanei - cetăţean român să iasă de pe teritoriul ţării şi să circule în statele membre ale Uniunii Europene, nu mai trebuie avută în vedere neîndeplinirea condiţiilor de şedere în spaţiul Uniunii (care după data aderării României oricum nu mai subzistă în aceiaşi termeni).
Pe de o parte, nerespectarea culpabilă a cerinţelor de şedere pe teritoriul unui stat a fost sancţionată şi s-a consumat prin adoptarea măsurii interzicerii pârâtului de a se întoarce în statul respectiv, în speţă, împotriva intimatului - pârât A.M.I. fiind emis de către Prefectul de Roma un decret de îndepărtare pentru o perioadă de 5 ani.
Pe de altă parte, potrivit dreptului internaţional, libertatea de circulaţie poate fi îngrădită doar atunci când este vorba de măsuri necesare într-un stat democratic, cu respectarea principiului proporţionalităţii în adoptarea măsurii şi a exigenţelor impuse de normele comunitare, situaţie neregăsită în speţă.
Cum interpretarea şi aplicarea dreptului naţional nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei, datorită condiţiilor restrictive impuse (art. 38 lit. b) din Legea nr.248/2005), rezultă că instanţa - ca autoritate a statului căreia îi revine obligaţia de transpunere în legislaţia internă a normei comunitare - trebuie să aplice dreptul comunitar, protejând astfel, drepturile conferite de acesta persoanelor.
Or, potrivit dreptului comunitar (art. 4 alin. (1) din Directivă), toţi cetăţenii Uniunii au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa într-un alt stat membru, fără a li se putea impune vize de ieşire şi nici alte formalităţi echivalente.
Aşa fiind, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamant urmează a se respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date împotriva deciziei nr.38/ A din 2 martie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 390/2012. Civil. Completare/lămurire... | ICCJ. Decizia nr. 386/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
