ICCJ. Decizia nr. 4140/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4140/2012
Dosar nr. 1628/91/2010
Şedinţa publică din 6 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 828 din 25 noiembrie 2010, Tribunalul Vrancea a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată în temeiul Legii nr. 221/2009 de reclamanta M.T. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti.
S-a reţinut în motivarea sentinţei că prin Deciziile nr. 1354, nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I, precum şi dispoziţiile art. 1 pct. 1 şi art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009. Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta M.T. criticând-o pentru nelegalitate pentru următoarele motive:
- s-au încălcat prevederile art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care consacră principiul egalităţii în drepturi şi crearea unor situaţii juridice discriminatorii faţă de persoanele care au obţinut hotărâri definitive;
- legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul judecăţii;
- reclamanta a dovedit „o speranţă legitimă” de a obţine recunoaşterea creanţelor, în situaţia contrară încălcându-se art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin întâmpinare, Ministerul Finanţelor Publice a solicitat respingerea recursului ca nefondat întrucât nu mai exista temei juridic pentru acordarea daunelor morale în urma deciziei Curţii Constituţionale.
Prin decizia civilă nr. 290 R din 09 mai 2011, Curtea de Apel Galaţi a admis recursul şi a modificat sentinţa în sensul obligării pârâtului la 1.400 euro echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale.
În motivare s-a reţinut că reclamanta avea o speranţă legitimă în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Reclamanta a introdus acţiunea la data de 04 mai 2010, moment la care art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 era în vigoare, în forma iniţială, dar, datorită particularităţilor speţei, cauza nu a fost soluţionată până la declararea lor ca neconstituţionale.
Raportat la aceste date concrete ale speţei, Curtea de apel a verificat dacă la momentul publicării deciziilor Curţii Constituţionale (momentul ingerinţei), reclamanta avea o bază în dreptul intern, confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi constantă a instanţelor naţionale, în sensul admiterii acţiunii, adică avea „o speranţă legitimă” de a obţine daune morale şi a apreciat că la momentul ingerinţei, reclamanta avea „o speranţă legitimă” de a obţine un bun, confirmată de legislaţia naţională şi o practică judiciară bine definită.
Art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 care constituie temeiul juridic al dreptului la acţiune pentru reclamantă a fost declarat neconstituţional, dar această decizie urmează a fi aplicată doar cererilor înregistrate ulterior pronunţării sale pentru că dacă s-ar aprecia în alt mod ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnările politice în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre de condamnare definitivă şi irevocabilă deşi au depus cereri în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009.
O recunoaştere a caracterului politic al condamnării fără acordarea de despăgubiri ar fi discriminatorie pentru reclamantă faţă de persoanele care au obţinut despăgubiri în situaţii similare, aspect ce contravine dispoziţiilor art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În consecinţă, s-a apreciat că reclamanta în calitate de fiică a condamnatului M.N. care a executat 1 an şi 4 luni internare în perioada 29 iunie 1950-17 noiembrie 1951 în Penitenciarul Jilava are dreptul de a solicita instanţei de judecată în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor s-a luat în considerare durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare şi consecinţele produse în plan fizic, psihic şi social, măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990.
Împotriva deciziei instanţei de recurs a declarat recurs reclamanta, în temeiul art. 304 alin. (1), (5), (7) şi (9) C. proc. civ. susţinând că a declarat apel împotriva sentinţei, iar instanţa a calificat calea de atac drept recurs fără a pune în discuţia părţilor acest aspect. Este evident că procedând astfel, s-a încălcat principiul disponibilităţii. A mai susţinut şi că daunele morale acordate de 1.400 euro nu acoperă prejudiciul moral suferit.
Recursul este inadmisibil.
Potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ. „hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe jurisdicţionale sunt supuse recursului”, iar potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 din acelaşi cod „sunt hotărâri irevocabile hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii”.
Din interpretarea acestui text legal rezultă că pot fi atacate cu recurs numai hotărârile definitive date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională, în condiţiile prevăzute de lege.
Faţă de aceste dispoziţii, recursul declarat împotriva unei decizii irevocabile a unei instanţe de recurs este inadmisibil, o asemenea hotărâre nefiind susceptibilă de a mai fi supusă acestei căi de atac.
O asemenea concluzie derivă din regula unicităţii dreptului de a folosi o cale de atac, or, cum un asemenea drept este unic, epuizându-se chiar prin exerciţiul lui, o persoană nu se poate judeca de mai multe ori în aceeaşi cale de atac.
Art. 13 pct. 1 din Legea nr. 202/2010 a suprimat calea de atac a apelului în litigiile întemeiate pe Legea nr. 221/2009, statuând că „hotărârea pronunţată potrivit alin. (4) este supusă recursului, care este de competenţa Curţii de apel”.
Hotărârea primei instanţe a fost pronunţată la data de 25 noiembrie 2010, devenind astfel incident în cauză art. 26 din Legea nr. 202/2010, conform căruia modificările şi completările aduse Legii nr. 221/2009 prin actul normativ arătat „(...) se aplică şi proceselor aflate în curs de soluţionare în primă instanţă dacă nu s-a pronunţat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi”.
Cum normele de procedură sunt de imediată aplicare, iar în cauză, la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, nu se pronunţase o hotărâre care să tranşeze litigiul dedus judecăţii, rezultă că singura cale de atac ce se poate exercita împotriva hotărârii de primă instanţă, potrivit dispoziţiilor legale anterior citate, este aceea a recursului, soluţionat de Curtea de Apel Galaţi prin decizia atacată.
Având în vedere că hotărârea dată în soluţionarea recursului este irevocabilă, recursul declarat împotriva ei este inadmisibil, urmând a fi respins ca atare.
Susţinerile recurentei conform cărora trebuia pusă în discuţia părţilor calificarea căii de atac, nu poate fi reţinută, deoarece calificarea s-a făcut prin legea specială, care a suprimat calea de atac a apelului în cazul sentinţelor pronunţate după intrarea sa în vigoare.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta M.T. împotriva deciziei nr. 290 R din 09 mai 2011 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4131/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4141/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
