ICCJ. Decizia nr. 4188/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4188/2012
Dosar nr. 1330/91/2010
Şedinţa publică din 7 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 1330/91/2010, pe rolul Tribunalului Vrancea, reclamanta C.G. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 200.000 euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic a cărei victimă a fost.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că s-a născut la data de 01 martie 1955 în judeţul Brăila şi, timp de 7 luni şi 20 de zile, până la data de 21 octombrie 1955, a avut domiciliul obligatoriu în această zonă unde părinţii ei au fost deportaţi.
La data de 13 mai 2010, reclamanta a formulat o nouă cerere înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea prin care şi-a completat cererea iniţială, solicitând în acest sens să se constate caracterul politic al măsurii administrative a cărei victimă a fost.
Cele două dosare au fost conexate, iar prin sentinţa civilă nr. 99 din 25 ianuarie 2011 a Tribunalului Vrancea, a fost admisă în parte acţiunea şi, pe cale de consecinţă, s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative constând în stabilirea domiciliului obligatoriu în judeţul Brăila, luată faţă de reclamanta C.G. în perioada 01 martie 1955-21 octombrie 1955 şi a fost respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere constând în obligarea Statului Român la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că faţă de familia reclamantei s-a instituit măsura administrativă cu caracter politic luată de către organele fostei miliţii sau securităţi constând în dislocare sau stabilire domiciliu obligatoriu în baza Deciziei nr. 200/1951.
Având în vedere că reclamanta nu se născuse la data luării acestei măsuri, ci acest eveniment s-a produs în timpul deportării familiei sale, Tribunalul a reţinut că în cauză sunt incidente prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, astfel că a constatat caracterul politic al acestei măsuri şi faţă de reclamantă.
Tribunalul a mai reţinut că cel de-al doilea capăt de cerere este o cerere în pretenţii fondată, în acord cu prevederile art. 1 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 astfel cum au fost modificate şi completate prin O.U.G. nr. 62/2010, potrivit cărora orice persoană care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic poate solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Prima instanţă a constatat că prin Deciziile nr. 1358, nr. 1360 şi nr. 1354 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I, precum şi dispoziţiile art. 1 pct. 1 şi art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2010.
Având în vedere că, potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, deciziile prin care se admite excepţia de neconstituţionalitate sunt definitive şi obligatorii, Tribunalul a constatat că nu mai există temeiul juridic invocat de reclamantă, astfel că a respins acest capăt de cerere ca neîntemeiat.
Prin decizia nr. 249/R din 19 aprilie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă, a fost respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta C.G. împotriva sentinţei civile nr. 99 din 25 ianuarie 2011 pronunţată de Tribunalul Vrancea.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut că principala problemă juridică ce se ridică în speţa de faţă este aceea de a se stabili în ce măsură reclamanta se mai poate prevala de dispoziţiile Legii nr. 221/2009 în condiţiile în care Curtea Constituţională, după ce a declarat neconstituţională plafonarea despăgubirilor morale instituită prin O.U.G. nr. 62/2010, prin Decizia nr. 1354/2010, a declarat neconstituţionale şi prevederile Legii nr. 221/2009 în ceea ce priveşte posibilitatea acordării daunelor morale pentru suferinţele încercate de persoanele condamnate politic, soţiile acestora, precum şi de descendenţii acestora, până la gradul al doilea inclusiv (Decizia nr. 1358/2010).
Raportat la această împrejurare, instanţa de recurs a apreciat că decizia Curţii Constituţionale nu îşi produce efectele specifice în cazul în care, la data publicării în M. Of., cauza se afla deja pe rolul instanţei de fond, şi, cu atât mai puţin, în cazul în care în respectiva cauză fusese deja dată o hotărâre în primă instanţă.
Astfel, s-a reţinut că reclamanta a promovat acţiunea de faţă la data de 14 aprilie 2010, deci înainte de pronunţarea celor două decizii de neconstituţionalitate.
Faţă de această împrejurare, dat fiind faptul că în speţa de faţă este vorba de aspecte litigioase ce interesează dreptul de proprietate, instanţa de recurs a apreciat că se impune a se stabili, raportat la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în privinţa Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie, dacă la data publicării deciziilor mai sus menţionate, reclamanta avea sau nu un „bun” sau, măcar o „speranţă legitimă”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea de la Strasbourg a statuat în cauzele în care se reclama nerespectarea dreptului de proprietate că existenţa unor hotărâri prin care s-a dispus retrocedarea unui imobil constituie premisele pentru a aprecia că reclamantul dispunea de un „bun” la momentul la care se adresează, ulterior, instanţelor de judecată, în baza respectivei hotărâri.
Continuând raţionamentul pe firul logic expus de Curtea de la Strasbourg, în cauza Străin contra României, dacă o hotărâre judecătorească este apreciată ca legitimând existenţa unui bun în patrimoniul unei persoane, iar hotărârea respectivă se presupune, în mod logic, că a pus în operă anumite prevederi legale, aplicându-le unei situaţii de fapt date, atunci însăşi legii, adică actului juridic cu valoare normativă, trebuie să i se recunoască posibilitatea de a reprezenta măcar o reflectare a unei speranţe legitime, dacă nu chiar a unui bun, înţeles sub forma unei creanţe reprezentând contravaloarea prejudiciului moral.
Cu alte cuvinte, ce poate reprezenta o speranţă legitimă mai mare decât adoptarea unei legi într-un stat de drept?
De altfel, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului, într-o hotărâre de dată recentă, pronunţată într-o cauză contra Georgiei, respectiv în cauza Klaus şi Iouri Kiladze (10 februarie 2010), a reţinut că existenţa unei legi cu caracter general de reparaţie pentru persoanele care au suferit condamnări şi represiuni cu caracter politic reprezintă o speranţă legitimă, chiar dacă la momentul sesizării primei instanţe, respectiv în anul 1998, art. 9 din legea denumită de Curtea de la Strasbourg „legea din 11 noiembrie 1997” făcea trimitere la adoptarea unei legi ulterioare care să detalieze condiţiile în care se vor putea obţine compensaţiile morale (legea nu a mai fost adoptată de autorităţile interne).
Curtea de la Strasbourg a apreciat că la momentul sesizării instanţelor interne, reclamanţii aveau, în baza art. 9 din „legea din 11 noiembrie 1997”, o creanţă suficient de clară pentru a fi considerată exigibilă.
Prin urmare, cu atât mai mult atunci când există o lege, cum este cazul Legii nr. 221/2009, în forma ei iniţială, nemaifiind nevoie de adoptarea unei legi ulterioare care să detalieze dispoziţii existente în legea deja în vigoare, se poate afirma, în raport de constatările Curţii de la Strasbourg în cauza Klaus şi Iouri Kiladze împotriva Georgiei, că subzistă o speranţă legitimă a reclamantei de a-şi vedea judecată acţiunea ce formează obiectul prezentului dosar.
Această speranţă legitimă nu poate fi înfrântă prin intervenţia unui act juridic care anulează efectul respectivei legi, în timpul judecăţii sau ulterior pronunţării unei hotărâri, fie ea chiar şi nedefinitivă.
A aprecia altfel ar însemna să se creeze un tratament diferit aplicat persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi au depus cereri în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute şi neimputabile persoanelor aflate în cauză. Or, respectarea principiului egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.
În aceste condiţii, reţinând că reclamanta avea o „speranţă legitimă” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, instanţa de recurs a apreciat că pretenţiile acesteia constând în acordarea de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic ce i-a fost aplicată trebuie analizate în raport de prevederile Legii nr. 221/2009.
Astfel, s-a reţinut că textul art. 5 din actul normativ mai sus menţionat, în forma sa iniţială, permite o dezdăunare concretă, pecuniară a celor care au suferit condamnări sau care au fost victimele unor măsuri administrative cu caracter politic.
În aprecierea justeţii acordării despăgubirilor la care se referă Legea nr. 221/2009 instanţa este obligată să verifice dacă într-adevăr solicitantul a suferit o condamnare politică sau a fost victima unei măsuri administrative cu caracter politic, fiind lipsită de relevanţă, din acest punct de vedere, împrejurarea că acesta a beneficiat anterior şi de prevederile Decretul-Lege nr. 118/1990 ori ale O.U.G. nr. 214/1999.
Cât priveşte cuantumul despăgubirilor ce urmează a fi acordate cu titlu de daune morale, dată fiind natura nepatrimonială a prejudiciului suferit prin condamnare, stabilirea acestuia este dificilă, rămânând la aprecierea instanţei care, în virtutea principiului reparării integrale a prejudiciului, va putea fixa o sumă de bani, nu atât pentru a repune victima într-o situaţie similară aceleia avute anterior condamnării, ci, în special, pentru a-i aduce acesteia satisfacţii de ordin moral, susceptibile de a înlocui valorile de care a fost privată prin condamnarea suferită.
Întrucât legea nu prevede criterii pe baza cărora prejudiciul moral să poată fi cuantificat, daunele morale urmează a fi stabilite prin aprecierea consecinţelor negative suferite de cel în cauză, atât în plan fizic cât şi în plan psihic, a importanţei valorilor lezate, a măsurii în care aceste valori au fost lezate, a intensităţii percepţiei consecinţelor vătămării şi a măsurii în care situaţia familială, profesională şi socială a celui în cauză a fost afectată.
Toate aceste criterii de apreciere a prejudiciului moral trebuie să respecte principiul rezonabilităţii şi al echităţii şi să corespundă cu prejudiciul real şi efectiv suferit de victimă, adică să respecte principiul proporţionalităţii.
Instanţa de recurs a reţinut că, aşa cum rezultă din probele administrate în cauză şi cum însăşi reclamanta a arătat în acţiunea dedusă judecăţii, aceasta s-a născut în perioada în care, într-adevăr, familia sa avea domiciliu forţat. Reclamanta a trăit în aceste condiţii timp de 7 luni şi 20 de zile după care măsura restrictivă a fost ridicată, iar familia reclamantei s-a mutat în altă localitate.
Este evident că datorită vârstei pe care reclamanta o avea, respectiv de doar câteva luni, perioada domiciliului forţat nu aveau cum să-şi pună amprenta asupra acesteia, întrucât nu putea să conştientizeze eventualele lipsuri, temeri sau, în general, nesiguranţa vieţii.
Prin urmare, nu se poate trage concluzia că reclamanta a suferit un prejudiciu moral, pentru că nu avea cum să conştientizeze traiul pe care familia sa a fost obligată să îl ducă pe perioada domiciliului forţat.
Împrejurările care, în aprecierea reclamantei, conturează dreptul acesteia la despăgubiri pentru presupusul prejudiciu moral suferit s-au întâmplat cu foarte mulţi ani în urmă, într-o perioadă în care reclamanta nu avea nicio reprezentare asupra condiţiilor de trai, astfel încât cererea acesteia de acordare a despăgubirilor pentru „traumele psihice” suferite apare ca fiind nefondată.
În consecinţă, recursul reclamantei a fost respins ca nefondat, fiind menţinută sentinţa atacată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta C.G., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 1, 5, 7 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta a arătat că principiul legalităţii căii de atac are prioritate, având în vedere că dispoziţiile procesuale care instituie, într-un sistem de drept, căile de atac pe care o parte poate să le exercite trebuie să fie nu doar accesibile, dar şi previzibile, calitatea legii de a fi accesibilă şi previzibilă fiind o garanţie a procesului echitabil în materie civilă, astfel cum este acesta protejat prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Or, în speţă, instanţa a calificat cauza ca recurs, fără a fi pusă în discuţia părţilor calificarea căii de atac, fiind încălcat principiul disponibilităţii, astfel că se impune verificarea legalităţii căii de atac.
Totodată, recurenta a susţinut că hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 1203 C. civ., art. 15 alin. (2), art. 1, art. 4 şi art. 16 din Constituţie şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, creându-se astfel premisa existenţei unor aspecte de discriminare în aplicarea legii.
La termenul de judecată din 07 iunie 2012, Înalta Curte a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, pe care o găseşte incidenţă cauzei pentru următoarele considerente:
Susţinerile recurentei privind greşita calificare a căii de atac de către instanţă, fără a fi pus în discuţia părţilor acest aspect, sunt neîntemeiate, de vreme ce chiar recurenta-reclamantă şi-a calificat calea de atac exercitată împotriva sentinţei Tribunalului ca fiind recurs, indicând şi temeiul legal, respectiv art. 3041 C. proc. civ., iar Curtea de apel a soluţionat-o ca atare, în mod legal.
Astfel, Curtea de apel a respectat dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 202/2010 privind accelerarea proceselor injustiţie, potrivit cărora art. 4 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 396/11.06.2009, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează introducându-se alin. (6) cu următorul cuprins: „Hotărârea pronunţată potrivit alin. (4) este supusă recursului, care este de competenţa Curţii de apel.”
Hotărârea primei instanţe a fost pronunţată la data de 25 ianuarie 2011, devenind astfel incident art. 26 din Legea nr. 202/2010, conform căruia modificările şi completările aduse Legii nr. 221/2009 prin actul normativ arătat „(...) se aplică şi proceselor aflate în curs de soluţionare în primă instanţă dacă nu s-a pronunţat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi”.
Cum normele de procedură sunt de imediată aplicare, iar în cauză, la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, nu se pronunţase o hotărâre care să tranşeze litigiul dedus judecăţii, rezultă că singura cale de atac ce se poate exercita împotriva hotărârii de primă instanţă, potrivit dispoziţiilor legale anterior citate, este aceea a recursului, soluţionat de Curtea de Apel Galaţi, prin decizia civilă nr. 249R din 19 aprilie 2011.
Nu pot fi primite astfel susţinerile recurentei referitoare la calificarea greşită de către Curtea de apel a căii de atac exercitată împotriva sentinţei pronunţate de tribunal ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010.
Prin urmare, hotărârea pronunţată de Curtea de apel, fiind irevocabilă, nu putea fi atacată din nou cu recurs, întrucât s-ar deschide calea „recursului la recurs”, ceea ce nu a fost în intenţia legiuitorului.
În cauza de faţă, se reţin dispoziţiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., ce prevăd că pot fi supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională.
Prin urmare, o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi de atac decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac a hotărârilor judecătoreşti nu pot exista în afara legii.
Regula are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea însăşi a acestora să se realizeze în condiţiile legii.
Pentru considerentele precedente, recursul declarat în cauză va fi respins în consecinţă, ca inadmisibil, pentru că, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., vizează o hotărâre irevocabilă, ce nu poate fi atacată pe această cale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta C.G. împotriva deciziei nr. 249/R din 19 aprilie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4187/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4189/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
