ICCJ. Decizia nr. 4187/2012. Civil. Acţiune în constatare. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA a II-a CIVILĂ
Decizia nr. 4187/2012
Dosar nr. 5497/1/2012
Şedinţa publică de la 25 octombrie 2012
Asupra contestaţiilor în anulare de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a Ii-a civilă, prin decizia nr. 2394 din 9 mai 2012, a respins ca nefondate recursurile declarate de reclamanta SC M.P.M. SA prin lichidator judiciar C.O. I.P.U.R.L. Bucureşti şi intervenienta SC I.C. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 41 din 6 iunie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, Secţia Comercială.
Prin decizia nr. 41 din 6 iunie 2011, Curtea de Apel Iaşi, Secţia Comercială, a admis apelul declarat de pârâta SC U., împotriva sentinţei civile nr. 1247 din 18 octombrie 2010, a Tribunalului Vaslui, Secţia Comercială, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamantă, precum şi cererea de intervenţie în interesul reclamantei formulată de intervenienta SC I.C. SA Bucureşti, fiind păstrată dispoziţia privind respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat.
Din examinarea criticilor invocate în recursurile formulate de reclamantă şi intervenienta, instanţa de recurs a constatat următoarele, prin considerente comune, având în vedere că motivele de recurs au fost identice:
Prin procesul verbal de negociere din 17 mai 1995, a intervenit o promisiune de vânzare-cumpărare prin care pârâta SC U. SRL Piatra Neamţ s-a obligat că va vinde, iar reclamanta SC M.P.M. SA va cumpăra spaţiul comercial în suprafaţă de 134 m.p. situat în Vaslui, Piaţa Agroalimentară la preţul de 52.000.000 lei, plus taxa pe valoarea adăugată, contractul urmând a fi perfectat în viitor.
Au fost înlăturate susţinerile recurentelor privind încheierea între părţi a unei vânzări-cumpărări pure şi simple, astfel încât nu au fost reţinute ca incidente dispoziţiile art. 1294 şi 1295 C. civ.
În aceste condiţii, înalta Curte a constatat că reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a achita preţul stabilit, ce fusese negociat, astfel încât instanţa de apel în mod judicios a stabilit că nu se poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare.
La data de 21 august 2012, intervenienta SC I.C. SA Bucureşti a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei nr. 2394 din 9 mai 2012 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a Ii-a civilă, formându-se dosarul nr. 5497/1/2012.
Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 318 teza I şi II C. proc. civ.
De asemenea, la data de 23 august 2012, reclamanta SC M.P.M. SA Bucureşti a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei pronunţată de instanţa de recurs, formându-se dosarul nr. 5553/1/2012.
Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 318 teza I şi II C. proc. civ.
Astfel cum s-a dispus prin încheierea de şedinţă din data de 25 octombrie 2012, pronunţată în dosarul nr. 5553/1/2012, pricinile sus menţionate au fost conexate.
Înalta Curte constată că cele două contestatoare au formulat critici identice, astfel încât acestea urmează a fi prezentate şi analizate prin considerente comune.
Prin prisma motivului prevăzut de art. 318 teza a Ii-a C. proc. civ., instanţa de recurs a omis din greşeală să cerceteze toate motivele de modificare.
Astfel, deşi au fost invocate două hotărâri judecătoreşti anterioare, respectiv sentinţa civilă nr. 548 din 12 iunie 2000 a Tribunalului Vaslui, irevocabilă şi decizia comercială nr. 521/2002 a Curţii de Apel Iaşi, irevocabilă, prin care a fost respinsă acţiunea în revendicare formulată de pârâta SC U. SRL împotriva reclamantei, privind suprafaţa de 30 de m.p. ce face parte din imobilul în litigiu, instanţa nu a analizat-o pe cea de a doua, mulţumindu-se să precizeze că a intrat în puterea lucrului judecat numai dispozitivul, iar nu şi considerentele.
Din acest punct de vedere invocă efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, chestiunea litigioasă dezlegată în cadrul celui de al doilea proces, fiind relevantă. în ceea ce priveşte dovada plăţii integrale a imobilului.
Contestatoarele fac referiri la decizia nr. 995 din 4 februarie 2009 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
În raport de motivul prevăzut de art. 318 teza I C. proc. civ., contestatoarele au arătat că hotărârea dată este rezultatul unei greşeli materiale.
Instanţa de recurs nu a arătat pentru care motiv a înlăturat înscrisul certificat din 28 iulie 1999 emis de Biroul de Carte Funciară Vaslui, care atestă faptul că reclamanta a transcris dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, pe care l-a şi ipotecat în favoarea fostei B.A. SA. De asemenea, acest lucru a fost dezlegat şi prin decizia nr. 521/2002 a Curţii de Apel Iaşi. In situaţia în care instanţa avea dubii cu privire la identitatea spaţiului comercial, trebuia să ceară lămuriri de la Biroul de Carte Funciară.
Plecând de la premise false, instanţa de recurs în mod greşit a statuat că proprietatea asupra imobilului nu s-a strămutat la reclamantă ca efect al încheierii Convenţiei. În realitate, se susţine că această convenţie a fost pură şi simplă, care întruneşte condiţiile unei convenţii având ca obiect vânzarea-cumpărarea unui bun.
În aceste condiţii, pentru ca vânzarea să fie validă, în anul 1995 nu era necesară forma autentică, operând la acel moment regula consensualismului.
Interpretarea dată de instanţa de recurs procesului verbal de negociere din 17 mai 1995, trebuia să fie făcută în raport de intenţia comună a părţilor, iar nu în raport de sensul literal al termenilor.
În finalul cererii, contestatoarele susţin că instanţa de recurs nu a reţinut că preţul imobilului stabilit de către părţi a fost achitat integral.
În consecinţă, au solicitat admiterea contestaţiei în anulare, anularea hotărârii atacate, iar pe fond, admiterea recursurilor promovate.
Contestaţiile în anulare conexe formulate de intervenienta SC I.C. SA Bucureşti şi de reclamanta SC M.P.M. SA sunt nefondate.
Înalta Curte precizează că exercitarea contestaţiei în anulare se poate face numai în condiţiile limitativ prevăzute de art. 318 C. proc. civ., motivele neputând fi extinse prin analogie la alte situaţii decât cele vizate în mod expres de textul de lege evocat.
Cu privire la motivul întemeiat pe ipoteza art. 318 teza I C. proc. civ., contestatoarea a pus în discuţie faptul că hotărârea atacată este rezultatul unei greşeli materiale.
Pentru a răspunde criticilor formulate, înalta Curte reaminteşte semnificaţia expresiei „ greşeală materială";, folosită de art. 318 C. proc. civ. Greşelile materiale strecurate într-o hotărâre judecătorească pot forma obiectul unei contestaţii în anulare sau al unei cereri de îndreptare, în temeiul art. 281 C. proc. civ. Greşelile materiale vizate de art. 281 C. proc. civ. vizează erori evidente, în timp ce greşelile vizate de art. 318 nu au un atare caracter, fiind greşeli evidente, involuntare, realizate prin confundarea unor elemente importante ale cauzei.
Pornind de la aceste precizări, înalta Curte constată că argumentele invocate în sprijinul acestui motiv de recurs, nu semnifică greşeală materială în sensul dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ.
Argumentele prezentate de către contestatoare în sprijinul acestei căi de atac vizează modul de soluţionare al cauzei pe fond, prin care se încearcă o reexaminare a cauzei.
Astfel, solicitarea contestatoarelor de a se lămuri în această fază procesuală motivele pentru care proba cu certificatul de înscriere în cartea funciară a fost înlăturată, tară a fi solicitate lămuriri în acest sens şi interpretarea dată contractului încheiat între părţi, ca fiind o promisiune de vânzare-cumpărare şi: nu o convenţie pură şi simplă, reprezintă în accepţiunea art. 318 C. proc. civ., greşeli de judecată, respectiv de interpretare a unor dispoziţii legale sau de apreciere a probelor.
În realitate, contestatoarele îşi exprimă nemulţumirea cu privire la respingerea recursurilor, iar faptul că instanţa de recurs nu şi-a însuşit punctul de vedere al acestora, nu este de natură a conduce la admisibilitatea contestaţiei în anulare, având în vedere că legea nu a urmărit prin această cale extraordinară de atac să deschidă părţilor calea recursului la recurs, care să fie soluţionat de aceiaşi instanţă, sub motivul că s-a stabilit eronat starea de fapt.
În condiţiile în care decizia atacată prin prezenta contestaţie în anulare este amplu argumentată, iar soluţia de recurs se referă la criticile formulate de către intervenientă şi reclamantă, înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru invocarea motivului reprezentat de art. 318 teza I C. proc. civ.
Al doilea motiv de contestaţie în anulare specială se referă la situaţia în care instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de nelegalitate.
Din acest punct de vedere, se constată că în raport de decizia pronunţată în recurs nu poate fi vorba de omisiuni involuntare. Cea de a doua teză, are în vedere numai omisiunea de a examina vreunul dintre motivele de modificare sau de casare invocate de recurent (motive arătate în mod expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ), iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, cum este cazul şi în speţă, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de modificare sau de casare pe care îl sprijină.
În raport de motivul invocat de către contestatoare, prin care s-a susţinut că instanţa de recurs nu a analizat considerentele deciziei nr. 521 din 28 iunie 2002 a Curţii de Apel Iaşi, intrate în autoritatea lucrului judecat, prin care s-a constatat că reclamanta a făcut dovada plăţii integrale a spaţiului, se constată că instanţa de recurs a analizat în mod grupat toate criticile recurentei raportat la puterea lucrului judecat cu referire la hotărârile pronunţate în litigiile anterioare.
Pentru considerentele expuse, constatând că motivele contestaţiei în anulare nu se încadrează în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 318 C. proc. civ., înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 320 C. proc. civ. va respinge contestaţiile în anulare formulată de contestatoare.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., înalta Curte urmează a admite cererea formulată de intimată privind obligarea contestatoarelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţiile în anulare formulate de contestatoarele SC I.C. SA Bucureşti prin administrator judiciar A.A.C. I.P.U.R.L. şi SC M.P.M. SA prin lichidator judiciar C.O. I.P.U.R.L. Bucureşti împotriva deciziei nr. 2394 din 9 mai 2012 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - secţia a Ii-a civilă.
Obligă contestatoarele, în solidar, la plata sumei de 4000 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimatei SC U. SRL Piatra Neamţ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 octombrie 2012
| ← ICCJ. Decizia nr. 4186/2012. Civil. Constatare nulitate act.... | ICCJ. Decizia nr. 4189/2012. Civil. Drepturi băneşti.... → |
|---|
