ICCJ. Decizia nr. 4185/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4185/2012
Dosar nr. 44479/3/2009
Şedinţa publică din 7 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 10 noiembrie 2009, reclamantul C.V. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 3.500.000 dolari S.U.A., reprezentând daune morale cauzate prin atitudinea abuzivă manifestată faţă de acesta în perioada 1973-1981.
Prin sentinţa civilă nr. 354 din 12 martie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul C.V., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 100.000 dolari S.U.A., în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de despăgubiri.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin sentinţa penală nr. 32 din 26 februarie 1975 a Tribunalului Militar Timişoara, reclamantul C.V. a fost condamnat la 5 ani închisoare pentru infracţiunea de propagandă împotriva orânduirii socialiste încriminată de art. 166 alin. (2) C. pen. şi la 1 an închisoare pentru infracţiunea de deţinere de mijloace de plata străine încriminată de art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 210/1960, urmând să execute pedeapsa cea mai grea.
Acesta a fost arestat preventiv la data de 06 noiembrie 1974 şi ulterior a executat parţial pedeapsa aplicată până la data de 06 iulie 1976, când a fost pus în libertate, fiind graţiat prin Decretul nr. 223/1976.
Reclamantul a pierdut cetăţenia română urmare a efectelor Decretului nr. 162/1983, astfel cum rezultă din dovada de cetăţenie eliberată de Consulatul General al României la New York.
Prin sentinţa nr. 29 din 05 iulie 2006 a Tribunalului Militar Timişoara, s-a dispus reabilitarea judecătorească a reclamantului pentru condamnarea dispusă prin sentinţa menţionată.
Prin decizia din 29 noiembrie 2007 a Comisiei pentru Constatarea Calităţii de Luptător în Rezistenţa Anticomunistă, reclamantului i-a fost recunoscută calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă şi corespunzător drepturile prevăzute de O.U.G. nr. 214/1999.
Din declaraţia pe proprie răspundere dată de reclamant, autentificată în 15 februarie 2010 de B.N.P. C.A.G., rezultă că acesta nu a beneficiat de drepturile recunoscute de Decretul-Lege nr. 118/1990.
În raport de situaţia de fapt expusă şi de dispoziţiile art. 2 lit. j) şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Tribunalul a apreciat acţiunea reclamantului ca fiind întemeiată sub aspectul caracterului politic al condamnării.
Totodată, Tribunalul a constatat că reclamantul este îndreptăţit la acordarea de daune morale, iar în ceea ce priveşte cuantumul acestora, a apreciat că suma de 100.000 dolari S.U.A., în echivalent RON la data plăţii, reprezintă o despăgubire echitabilă pentru atingerea scopului reparatoriu al dispoziţiei legale pe care se fundamentează.
Prin decizia nr. 536A din 25 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins apelul reclamantului şi au fost admise apelurile formulate de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, fiind schimbată în tot sentinţa primei instanţe, în sensul că a fost respinsă ca nefondată acţiunea.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că, urmare a sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 şi soluţionării acestei excepţii prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit că aceste dispoziţii legale sunt neconstituţionale.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată: „decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie”.
În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie: „Dispoziţiile din legile (...) constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”.
Cum aceste Decizii nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 807/03.12.2010, iar până la data soluţionării cauzei, termenul de 45 zile, anterior menţionat, s-a împlinit fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, instanţa de apel a arătat că nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive şi obligatorii în prezenta cauză.
Având în vedere că dispoziţiile art. 5 alin. (1)1 din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. 1 pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din acelaşi articol, Curtea Constituţională a constatat că trimiterile la lit. a) alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009, au rămas fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituţional.
Curtea de apel a avut în vedere faptul că în situaţia excepţiei de neconstituţionalitate a unor prevederi legale, decizia Curţii Constituţionale produce efecte juridice cât priveşte aplicarea normei juridice.
În cazul în care se decide că prevederea legală în cauză este neconstituţională, cum este şi cazul de faţă, ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanţele judecătoreşti cu luarea în considerare a acestei noi realităţi juridice.
Ca atare, decizia Curţii Constituţionale paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate şi constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituţiei.
Efectele pentru viitor date deciziilor instanţei constituţionale, în controlul a posteriori, semnifică faptul că ele nu se aplică situaţiilor juridice sau drepturilor câştigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituţională, or, în cazul de faţă, hotărârea de primă instanţă este atacată cu apel.
Cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câştigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluţionat încă printr-o hotărâre definitivă şi care să consfinţească puterea lucrului judecat asupra pretenţiilor deduse judecăţii.
În consecinţă, Curtea de apel a reţinut că textul de lege pe care a fost întemeiată acţiunea nu mai poate fi aplicat în prezent deoarece a fost declarat neconstituţional.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul C.V., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că hotărârea Curţii de apel este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 5 alin. (5) din Conveţia Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul oricărei persoane care a fost victima unei detenţii nelegale de a obţine reparaţii, precum şi art. 13 din Convenţia Europoeană a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul oricărei persoane de a se adresa unei instanţe naţionale în cazul în care drepturile sale au fost încălcate.
Recurentul a invocat şi dispoziţiile art. 14 din Convenţie, arătând că sunt interzise discriminările pe criterii politice şi, deci, cu atât mai mult, condamnările cu caracter politic.
În acest context, a susţinut că are dreptul de a solicita Statului Român o justă şi echitabilă reparaţie pentru prejudiciul moral suferit, arătând că acest lucru s-a realizat, chiar şi parţial, prin sentinţa Tribunalului Bucureşti, însă a fost cu totul interzis ca urmare a aplicării deciziei Curţii Constituţionale de către Curtea de Apel Bucureşti.
Astfel, recurentul a susţinut că, prin decizia instanţei de apel, facându-se aplicarea dispoziţiilor deciziei Curţii Constituţionale, i-a fost refuzat accesul la instanţă pentru a putea cere compensaţii echitabile pentru prejudiciul moral suferit.
De asemenea, recurentul a arătat că, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României, instanţa era obligată să dea prioritate dispoziţiilor Convenţiei, în faţa dispoziţiilor din dreptul intern.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate şi de decizia în interesul legii nr. 12/2011, Înalta Curte reţine următoarele:
Contrar susţinerilor recurentului, Curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speţă, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecăţii, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789/07.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care, la această dată, era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
Referitor la relevanţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 în raport de dispoziţiile din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa creată în legătură cu acestea, susţinerile recurentului sunt, de asemenea, neîntemeiate.
Într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României, în caz de neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
În speţă, însă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuţie, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curţii Constituţionale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenţie care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 - 15 noiembrie 2010, această decizie îşi produce efectele, partea neavând „un bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie.
Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 3307 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curţii Constituţionale raportat la diferitele texte din Convenţia Europeană, aşa încât acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecinţa unei alte interpretări pe care intenţionează să o obţină recurentul.
Având în vedere considerentele expuse, urmează a se reţine că, în mod legal, Curtea de apel a făcut aplicarea la speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, astfel că nefiind întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantului va fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.V. împotriva deciziei nr. 536A din 25 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4184/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4187/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
