ICCJ. Decizia nr. 4284/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4284/2012
Dosar nr. 19094/3/2010
Şedinţa publică din 11 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1390 din 15 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis în parte acţiunea reclamantului B.A.A. şi în consecinţă a fost obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 7.000 euro, în echivalent RON, cu titlu de despăgubiri civile pentru măsura condamnării cu caracter politic luată faţă de reclamant.
În justificarea soluţiei prima instanţa a reţinut, în esenţă, că reclamantul a fost condamnat la 8 luni închisoare contravenţională pentru activitate subversivă, condamnare cu caracter politic, în sensul art. 1 din Legea nr. 221/2009 ceea ce dă dreptul la despăgubiri.
De asemenea s-a reţinut, în conformitate cu art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 că orice persoană care a suferit condamnare cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 ori au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acesteia, soţul sau descendenţii până la gradul II inclusiv pot solicita, în termen de 3 ani de la intrarea în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Tribunalul a reţinut că prin măsura de condamnare a reclamantului i-au fost cauzate acestuia suferinţe psihice şi i-au fost atinse onoarea şi demnitatea sa de persoană, condamnarea şi-a pus amprenta şi asupra vieţii de familie. De asemenea, condamnarea l-a pus în situaţia de a nu-şi termina studiile şi să-şi exercite o profesie corespunzătoare pregătirii sale.
În ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor s-a arătat că vor fi înlăturate dispoziţiile O.U.G. nr. 62/2010 prin raportare la art. 14 cât şi la Protocolul nr. 12 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, O.U.G. nr. 62/2010 cuprinzând dispoziţii contrare convenţiei.
S-a arătat că O.U.G. nr. 62/2010 a creat un tratament distinct persoanelor care au depus cerere la momentul intrării în vigoare a acestui act normativ de persoanele care au urmat aceeaşi procedură dar numai pe temeiul Legii nr. 221/2009 şi anterior O.U.G. nr. 62/2010, fapt ce duce la o încălcare a principiului egalităţii şi nediscriminării, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă.
De asemenea, s-a arătat că în baza art. 14 din Convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că o diferenţă de tratament este discriminatorie dacă nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă adică dacă nu se urmăreşte în scop legitim, ori dacă nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat.
S-a mai arătat că principiul egalităţii şi interzicerii discriminării a fost reluat în Protocolul nr. 12, unde la art. 1 se prevede că exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nici o discriminare. Faţă de aceste considerente instanţa a apreciat că reclamantul este îndreptăţit la plata sumei de 7.000 euro, cu titlu de despăgubiri civile pentru condamnarea cu caracter politic, în echivalent RON la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii. În baza art. 274 C. proc. civ. şi art. 276 C. proc. civ. a obligat pârâţii şi la 5.000 RON cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 465A din 4 mai 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiat, apelul formulat de apelantul-reclamant B.A.A.; a admis apelurile formulate de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice - Municipiul Bucureşti şi apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi în consecinţă a schimbat sentinţa apelantă în sensul că a respins acţiunea reclamantului, în totalitate ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa în acest sens, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente.
În ce priveşte apelul pârâtului şi apelul Ministerului Public critica privind lipsa de temei legal al pretenţiilor reclamantului urmare a constatării caracterului neconstituţional al art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 modificat prin O.U.G. nr. 62/2010 s-a reţinut a fi fondată, având consecinţe şi asupra aplicării în speţă a dreptului comunitar.
Astfel, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţie dacă exista neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
În raport de acest text constituţional pentru a face aplicarea dispoziţiilor din tratate şi pacte la care România este parte, este mai întâi necesar să se verifice existenţa neconcordanţei sau mai bine spus lipsa de conformitate între un text din legea internă şi un text din Convenţie.
Numai în această ipoteză se poate trece la înlăturarea legii interne dacă este mai puţin favorabilă şi aplicarea unui text din Convenţie.
În speţă, efectul declarării caracterului neconstituţional al art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 modificată prin O.U.G. nr. 62/2009 a fost suspendarea efectelor acestor dispoziţii.
În ce priveşte apelul reclamantului, s-a reţinut pe de o parte că acesta a beneficiat de dispoziţiile Legii nr. 118/1998, lunar primind o sumă de 133 RON şi totodată perioada condamnării este considerată vechime în muncă. De asemenea reclamantului i s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă. Există deci o reparaţie acordată deja reclamantului.
Cu privire la cuantumul daunelor acordate de instanţă s-a reţinut că în dreptul intern în urma constatării caracterului neconstituţional al art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu mai exista temei de drept substanţial iar aplicarea directă a dreptului comunitar, faţă de art. 20 din Constituţie, nu se poate face deoarece nu exista cei doi termeni ai comparaţiei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul B.A.A.
În dezvoltarea criticilor formulate, reclamantul a susţinut că din cuprinsul deciziei recurate nu reiese cu claritate care este motivul pentru care cererea sa a fost respinsă ca neîntemeiată.
Se mai arată că instanţa de apel, prin decizia pronunţată a făcut o gravă confuzie între dreptul comunitar şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate iar în rejudecare admiterea apelului reclamantului şi respingerea apelurilor declarate de Ministerul Public şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că Deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor Deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează";, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată"; şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze Deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale";.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Ideea priorităţii textelor legale consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reţinute, întrucât soluţia adoptată de instanţa constituţională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun"; în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei Deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Referitor la noţiunea de „bun";, potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale";, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă"; de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie"; atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate";. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol"; (Cauza Caracas împotriva României - M. Of. nr. 189/19.03.2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza Ionescu şi Mihăilă contra României, hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră";.
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat"; (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei Deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor Convenţiei la care face generic referire reclamantul.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă";, fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţa clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. contra României, parag. 137).
O asemenea jurisprudenţa nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuţie, iar noţiunea de „speranţă legitimă"; nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.";.
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 4 mai 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Din perspectiva celor expuse, motivele de recurs invocate de recurent sunt nu numai nefondate, dar nici nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ, astfel că în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.A.A. împotriva deciziei nr. 465A din 4 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4283/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4285/2012. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
