ICCJ. Decizia nr. 4273/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4273/2012
Dosar nr. 283/91/2010
Şedinţa publică din 11 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalul Vrancea sub nr. 283/91/2010, reclamanta G.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi D.G.F.P. Vrancea, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la daune morale în sumă de 500.000 euro şi să se constate că au fost înlăturate de drept efectele sentinţei penale nr. 11/1958 a Tribunalului Militar Constanţa.
Prin sentinţa civilă nr. 315 din 06 mai 2010 a Tribunalului Vrancea a fost admisă în parte acţiunea şi a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 80.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral. S-a constatat că, în baza art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, condamnarea defunctului D.I. prin sentinţa penală nr. 11/1958 are caracter politic de drept.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin sentinţa penală nr. 11/1958 a Tribunalului Militar Constanţa autorul reclamantei a fost condamnat pentru delictul de instigare la rebeliune, faptă prevăzută de art. 120 raportat la art. 258, 259, 260 C. pen.
Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, această condamnare constituie de drept condamnare cu caracter politic, iar, potrivit art. 2 din lege, toate efectele hotărârilor judecătoreşti de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept.
Reclamanta a făcut dovada cu acte de stare civilă că este în grad de rudenie cerut de art. 5 din lege, fiind fiica defunctului şi că acesta a decedat în anul 1995.
În aceste condiţii s-a reţinut că este îndreptăţită să solicite despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul ei prin condamnare, acest drept izvorând din lege.
Instanţa a mai reţinut că în perioada detenţiei, autorul reclamantei a fost mutat în mai multe locuri de detenţie, iar pe această perioada a fost supus la violenţe fizice şi psihice, chiar torturi, înfometări şi umilinţe, ca de altfel toţi deţinuţii politici. Suferinţele psihice au continuat şi după eliberare, în permanenţă existând o presiune morală, în sensul că defunctul şi familia erau urmăriţi de autorităţi, iar defunctul a rămas după detenţie cu probleme psihice.
Faţă de probele administrate, prima instanţă a reţinut că reclamanta a dovedit prejudiciul moral suferit de autorul ei, astfel că este îndreptăţită să solicite despăgubiri, la stabilirea cuantumului acestora având în vedere că reclamanta a beneficiat şi de reparaţiile acordate de Decretul-Lege nr. 118/1990 şi faptul că Legea nr. 221/2009 vine să completeze aceste reparaţii.
În consecinţă, instanţa a apreciat că suma de 80.000 RON reprezintă o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de autorul reclamantei.
Împotriva sentinţei civile nr. 315 din 06 mai 2010 a Tribunalului Vrancea au declarat apel reclamanta şi pârâtul, criticând-o pe motive de nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 105/A din 18 mai 2011 Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Vrancea, şi în consecinţă:
A schimbat în parte sentinţa civilă nr. 315 din 06 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Vrancea, în sensul că a redus de la 80.000 RON la 2.300 euro în echivalent RON la data plăţii, cuantumul daunelor morale la plata cărora a fost obligat pârâtul către reclamantă; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta G.M.
Pentru a adopta această soluţie, împărtăşind opinia ce vizează faptul că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu îşi produce efectele specifice în cazul în care, la data publicării în M. Of., cauza se afla deja pe rolul instanţei de fond, şi, cu atât mai puţin, în cazul în care, în respectiva cauză fusese deja dată o hotărâre în primă instanţă, instanţa de apel a avut în vedere următoarele argumente:
Reclamanta a promovat acţiunea de faţă la data de 29 ianuarie 2010, deci înainte de pronunţarea celor două decizii de neconstituţionalitate.
Reţinându-se că în speţa de faţă este vorba de aspecte litigioase ce interesează dreptul de proprietate, instanţa de apel a apreciat că se impune a se stabili, raportat la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în privinţa Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie, dacă la data publicării Deciziilor nr. 1358, 1360 şi 1354 ale Curţii Constituţionale, reclamanta avea sau nu un „bun” sau, măcar, o „speranţă legitimă”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Aşadar s-a reţinut că, atunci când există o lege, cum este cazul Legii nr. 221/2009, în forma ei iniţială, nemaifiind nevoie de adoptarea unei legi ulterioare care să detalieze dispoziţii existente în legea deja în vigoare, se poate afirma, în raport de constatările Curţii de la Strasbourg în cauza Klaus şi Iouri Kiladze împotriva Georgiei, că subzistă o speranţă legitimă a reclamantei de a-şi vedea judecată acţiunea ce formează obiectul prezentului dosar.
Această speranţă legitimă nu poate fi înfrântă prin intervenţia unui act juridic care anulează efectul respectivei legi, în timpul judecăţii sau ulterior pronunţării unei hotărâri, fie ea chiar şi nedefinitivă.
A aprecia altfel ar însemna să se creeze un tratament diferit aplicat persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi au depus cereri în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute şi neimputabile persoanelor aflate în cauză. Or, respectarea principiului egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.
În aceste condiţii, s-a apreciat că reclamanta avea o „speranţă legitimă” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, pretenţiile acesteia constând în acordarea de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării politice a autorului ei astfel că trebuie analizate în raport de prevederile Legii nr. 221/2009.
Prin urmare, s-a reţinut că reclamanta are calitate de persoană îndreptăţită, în sensul Legii nr. 221/2009, şi poate solicita acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare politică a autorului ei.
S-a mai reţinut că în aprecierea justeţii acordării despăgubirilor la care se referă Legea nr. 221/2009, instanţa este obligată să verifice dacă într-adevăr solicitantul sau autorul acestuia a suferit o condamnare politică sau a fost victima unei măsuri administrative cu caracter politic, fiind lipsită de relevanţă, din acest punct de vedere, împrejurarea că acesta a beneficiat anterior şi de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990 ori ale O.U.G. nr. 214/1999.
Cât priveşte cuantumul despăgubirilor, raportat la situaţia de fapt concretă din speţa dedusă judecăţii, având în vedere şi faptul că împrejurările care conturează dreptul reclamantului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit s-au întâmplat cu destul de mulţi ani în urmă, în vreme ce cuantificarea acestuia se realizează în prezent, dat fiind că reclamanta a beneficiat şi de celelalte drepturi recunoscute prin lege victimelor regimului comunist şi că destinaţia finală a acordării unei compensaţii suplimentare este aceea de a crea condiţii de viaţă care să aline într-o oarecare măsură suferinţele victimei, în condiţiile în care suferinţele psihice sunt incomparabile cu un venit bănesc, având în vedere că prin cadrul oferit de Legea nr. 221/2009 legiuitorul nu a dorit să creeze un prilej de îmbogăţire fără justă cauză, ci o recunoaştere publică a caracterului politic al condamnărilor din perioada de referinţă, raportat şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care nu condiţionează constatarea prejudiciului moral de acordarea unei compensaţii materiale în favoarea victimei, instanţa de apel a apreciat că o sumă de 2.300 euro este deopotrivă suficientă şi îndestulătoare pentru a compensa prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, reclamanta G.M. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Vrancea, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta G.M. a arătat următoarele:
Hotărârea instanţei de apel este netemeinica şi nelegală în ceea ce priveşte aprecierea de către instanţa de judecata a cuantumului daunelor morale acordate, raportat la întregul material probator administrat în cauză.
Astfel, recurenta-reclamantă susţine că instanţa face confuzie între satisfacţia echitabilă acordată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi daunele morale din dreptul intern.
În mod nelegal şi netemeinic instanţa a respins apelul şi a modificat în parte sentinţa în sensul că a diminuat cuantumul despăgubirilor acordate întrucât prejudiciul moral suferit de autorul reclamantei este unul imens.
În dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Vrancea, arată următoarele:
Hotărârea instanţei de apel este nelegală întrucât aceasta în mod greşit a redus cuantumul despăgubirilor acordate de instanţa de fond de la 80.000 RON la 2.300 euro şi nu a ţinut seama că în cauză erau aplicabile dispoziţiile Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
Astfel, se arată că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că instanţa trebuia să aibă în vedere dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi dispoziţiile art. 147 din Constituţie.
În consecinţă, recurentul-pârât susţine că instanţa de apel în mod greşit nu a dat eficienţă Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţională incidentă în speţă, apreciind că aplicarea acestei decizii ar determina încălcarea mai multor dispoziţii ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta G.M. şi va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Vrancea, pentru considerentele ce vor fi prezentate:
Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Vrancea, este fondat, în raport de critica referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Astfel, problema de drept care se pune în speţă este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Această problemă de drept a fost dezlegată greşit de către instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, nu producea efecte în cauză.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menţionată, se impune schimbarea soluţiei din hotărârea recurată pe aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cum greşit a reţinut instanţa de apel, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la Tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate, declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Pe de altă parte, nu se poate reţine nici că prin aplicarea în speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenţie, cum, de asemenea, greşit a reţinut instanţa de apel.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanţii s-ar găsi, dat fiindcă cererea lor nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Faţă de toate aceste considerente, reţinute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, urmează a se constata că, în mod nelegal, Curtea de apel şi-a întemeiat soluţia privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituţional printr-o decizie a instanţei de contencios constituţional, publicată anterior soluţionării definitive a litigiului.
Criticile formulate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Vrancea, pe acest aspect sunt, aşadar, fondate şi fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta G.M., în raport de dezlegarea dată recursului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Vrancea, Înalta Curte constată că analiza criticii formulate de reclamantă privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanţei asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condiţiile în care însăşi cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.
În consecinţă, Înalta Curte, având în vedere considerentele prezentate va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Vrancea, va modifica în parte decizia recurată, va schimba în tot sentinţa civilă nr. 315 din 06 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Vrancea, în sensul respingerii acţiunii reclamantei G.M.
Totodată, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta G.M.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta G.M. deciziei nr. 105/A din 18 mai 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Vrancea, împotriva aceleiaşi decizii pe care o modifică în parte, astfel
Schimbă în tot sentinţa civilă nr. 315 din 06 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Vrancea, în sensul respingerii acţiunii reclamantei G.M.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4272/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4275/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
