ICCJ. Decizia nr. 4275/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4275/2012
Dosar nr. 935/30/2010
Şedinţa publică din 11 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Timiş sub nr. 935/30/2010 la data de 15 februarie 2010, reclamanta F.M., a chemat în judecată Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Timiş, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 600.000 euro, pentru prejudiciul moral suferit în lagărele de muncă forţată de U.R.S.S. şi în urma supunerii la tratamente şi pedepse inumane.
Prin sentinţa civilă nr. 2370 din 27 septembrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 935/30/2010, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea reclamantei şi a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 euro, echivalentă în RON la data efectuării plăţii, reprezentând daune morale.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a avut în vedere, în esenţă, că reclamanta a fost deportată în luna decembrie 1944 din localitatea de domiciliu, jud. Timiş, în apropierea localităţii Rostov din fosta U.R.S.S, pentru muncă la combinatul din localitate, şi că, prin documentele depuse la dosar, reclamanta au făcut dovada încadrării în dispoziţiile art. 3, art. 5 din Legea nr. 221/2009, îndreptăţesc la a solicita obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin dislocare.
Luând în considerare consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat doar în parte, şi dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, instanţa de fond a admis acţiunea reclamantei pentru suma de 10.000 euro.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta F.M. şi pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Timiş.
Prin decizia civilă nr. 758 din 13 aprilie 2011, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Timiş; a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a fost respinsă în totalitate acţiunea formulată de reclamanta F.M. şi a respins apelul formulat de reclamantă împotriva aceleiaşi sentinţe.
În justificarea soluţiei, instanţa de apel a avut în vedere următoarele argumente:
Într-adevăr, reclamanta a fost deportată în fosta U.R.S.S. în perioada ianuarie 1945-octombrie 1949, unde a fost folosită la munci grele, într-o lipsă a igienei şi a asistenţei medicale, cu mâncare puţină şi fără calorii, fiind supusă unor tratamente inumane.
În acest context, instanţa de apel a apreciat că reclamanta, cetăţean român de etnie germană, a fost supusă unei măsuri administrative cu caracter politic, însă a constatat că nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie cumulativă inserată în texul art. 3 alin. (1) care se interpretează în conjuncţie cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliţie ori securitate comunistă, sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 06 martie 1945.
În realitate, măsura deportării şi punerea ei în aplicare, în mod concret s-a realizat de către trupele de ocupaţie sovietice, care se aflau pe teritoriul României, ţara noastră fiind considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S.
Cu alte cuvinte, măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani, cetăţeni români, a fost luată şi pusă în practică exclusiv de către autorităţile sovietice de ocupaţie şi nu de către fosta miliţie ori securitate (care la acea epocă nici nu fuseseră înfiinţate, pe teritoriul României funcţionând la acea dată Poliţia şi Siguranţa).
Prin urmare, s-a reţinut că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit şi la situaţiile şi persecuţiile suferite de etnicii germani anterior datei de 06 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, întreprinse de autorităţile sovietice de ocupaţie, cu concursul limitat al autorităţilor administrative române şi cum legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 221/2009, prin însuşi titlul ei, vizează doar condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportaţi în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat.
Cu referire la Decretul-Lege nr. 118/1990, chiar din titlul său, voinţa legiuitorului român a fost clar şi neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce însă nu a fost reluat de către legiuitor şi în textul Legii nr. 221/2009.
S-a mai reţinut şi faptul că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi, în consecinţă, a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale, fiind astfel desfiinţat temeiul juridic al pretenţiilor reclamantei privind daunele morale, temei care a dat naştere unei situaţii juridice obiective (legale), în curs de desfăşurare (facta pendentia) până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Pe de altă parte, s-a avut în vedere faptul că concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, astfel încât nu pot fi luate în considerare dispoziţiile art. 998-999 C. civ., art. 52 alin. (3) teza I din Constituţie şi art. 504 C. proc. pen., invocate ca temei juridic al acţiunii abia în apel, cu încălcarea art. 294 C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta F.M.
În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta a susţinut, în esenţă, că decizia recurată este nelegală întrucât se impune repararea integrală de către stat a prejudiciului moral suferit, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii victimelor, pe cât posibil, în situaţia anterioară.
A mai susţinut recurenta că, potrivit prevederilor art. 998-999 C. civ., Statul Român are obligaţia de a repara prejudiciul moral cauzat ca urmare a aplicării măsurilor administrative cu caracter politic şi, întrucât în cauza de faţă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, se impune angajarea răspunderii civile a acestuia pentru prejudiciul moral cauzat.
Astfel, consideră recurenta că dreptul său de a solicita angajarea răspunderii civile a Statului Român pentru prejudiciile morale cauzate atât personal, cât şi familiei sale nu s-a născut ca urmare a adoptării unor acte normative reparatorii emise după anul 1989, ci îşi are fundamentul în prevederile art. 998-999 C. civ. coroborate cu prevederile art. 52 alin. (2) teza I din Constituţie şi ale art. 504 şi urm. C. proc. pen.
Cu privire la Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunţată de Curtea Constituţională, recurenta a susţinut că este obligatorie doar în ceea ce priveşte dispozitivul său, nu şi cu privire la raţionamentul efectuat de Curte în cadrul controlului de constituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.
În consecinţă, recurenta-reclamantă consideră că atât ea, cât şi familia acesteia au suferit un prejudiciu moral cauzat de către Statul Român ca urmare a adoptării măsurilor administrative cu caracter politic împotriva acestora, prejudiciu moral asemănător prejudiciului suferit de persoanele condamnate politic, motiv pentru care solicită acordarea sumei de 600,000 euro reprezentând daunele morale aduse onoarei, demnităţii, reputaţiei, vieţii intime, familiale şi private.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Situaţia reclamantei nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009.
Perioada de referinţă la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 06 martie 1945-22 decembrie 1989. Or, măsura deportării în U.R.S.S., fiind luată în idecembrie 1944, deci anterior perioadei prevăzută de lege, nu este îndeplinită condiţia perioadei la care face trimitere legea.
Deportarea etnicilor germani pe teritoriul U.R.S.S. nu a reprezentat consecinţa unei atitudini ostile a regimului comunist român, aşa cum se dispune în Legea nr. 221/2009, ci a reprezentat o strămutare în masă a populaţiei civile de origine germană, capabilă de muncă, având loc în toate ţările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial, măsură instituită prin dispoziţia guvernului fostei U.R.S.S.
Aşadar, recurenta a fost deportată pentru simplul motiv al etniei sale germane şi nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, condiţie impusă de art. 3 din Legea nr. 221/2009.
Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit şi la situaţiile şi persecuţiile suferite de etnicii germani anterior datei de 06 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, luate de autorităţile sovietice de ocupaţie, cu concursul limitat al autorităţilor administrative române. Această lege, prin însuşi titlul ei, vizează doar condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, deşi etnicilor germani deportaţi în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat.
Din perspectiva celor expuse, nefiind incidente dispoziţiile Legii nr. 221/2009, criticile recurentei-reclamante nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta F.M. împotriva deciziei nr. 758 din 13 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4273/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4276/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
