ICCJ. Decizia nr. 4276/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4276/2012
Dosar nr. 1411/30/2010
Şedinţa publică din 11 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamantul B.M.B. a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în baza Legii nr. 221/2009, la despăgubirile prevăzute de art. 4 alin. (2) din acest act normativ, pentru cabinetul medical de specialitate radiologie şi pneumologie deţinut de tatăl său Dr. B.P.B.
Totodată, a solicitat obligarea pârâtului la predarea imobilului arătând că acesta a fost preluat de la tatăl său, sub formă de donaţie, în martie 1959.
Prin sentinţa civilă nr. 2982/PI din 08 noiembrie 2010, Tribunalul Timiş, a respins acţiunea reclamantului B.M.B., ca inadmisibilă, reţinând, în esenţă că, în raport de motivele invocate, probatoriul administrat şi temeiul juridic al acţiunii, prevederile Legii nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, nu sunt incidente în speţă, acestea neconferind vocaţie la despăgubiri pentru un cabinet medical de specialitate, donat de fostul proprietar Statului Român în anul 1959, în condiţiile în care donatorul a fost constrâns de organele comuniste ale vremii să procedeze astfel, sub sancţiunea interzicerii dreptului de practică profesională în caz de refuz, acţiunea vizând eradicarea profesiilor liberare.
S-a mai reţinut şi faptul că reclamantul, în calitate de succesor al fostului proprietar, are la îndemână alte temeiuri juridice pentru despăgubirile de care este interesat.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel reclamantul B.M.B., iar prin decizia civilă nr. 881 din 17 mai 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat, având în vedere următoarele argumente:
Cu privire la excepţia tardivităţii întâmpinării formulate de pârâtul Statul Român, depusă în apel, excepţie invocată de reclamantul B.M.B., s-a reţinut că este neîntemeiată, fiind respinsă faţă de împrejurarea că aceasta a fost depusă cu respectarea termenului prevăzut de art. 289 alin. (2) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, s-a constatat, de asemenea, că apelul nu este întemeiat, prima instanţă pronunţând o soluţie corectă şi legală.
Astfel, s-a avut în vedere că reclamantul B.M.B. a solicitat, prin cererea întemeiată pe prevederile Legii nr. 221/2009, despăgubiri pentru cabinetul medical deţinut de tatăl său şi pe care acesta a fost obligat să-l doneze Statului Român, în valoare de 160.000 euro, prejudiciul nerealizat, în cuantum de 445.000 euro, precum şi daune morale de 200.000 euro, suma totală a pretenţiilor sale fiind de 805.000 euro.
Raportat la starea de fapt reţinută în cauză s-a constatat că tatăl reclamantului nu a făcut obiectul niciunei măsuri administrative cu caracter politic luate de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu.
Împotriva acestei decizii, nemulţumit de soluţia pronunţată, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul B.M.B.
În motivarea recursului, reclamantul a arătat că, prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel a interpretat greşit actul dedus judecăţii întrucât în situaţia în care autorul său s-ar fi opus directivelor politice din acea vreme prin nepredarea cabinetului medical, cu siguranţă ar fi ajuns „pe mâna celor două instituţii” (fosta miliţie sau fosta securitate).
Din acest punct de vedere consideră, recurentul-reclamant că acţiunea promovată se încadrează în dispoziţiile Legii nr. 221/2009, astfel cum a demonstrat-o prin întreg materialul probator.
Recurentul-reclamant susţine că cele două instanţe nu au interpretat legea în mod corect, în ansamblul ei, preferând o interpretare simplistă, nerealistă şi superficială.
Astfel, recurentul-reclamant solicită reanalizarea întregului probatoriu în baza criteriilor general valabile şi aplicabile cauzei, prevăzute de Legea nr. 221/2009.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Recurentul-reclamant a invocat faptul că nu au fost avute în vedere actele doveditoare depuse în susţinerea cererii şi că acestea nu au fost corect interpretate de instanţă, contestând deci, modul de stabilire, pe baza probelor administrate, a situaţiei de fapt constatată în cauză.
Or, o atare critică nu se încadrează în niciunul din cazurile de modificare sau casare prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.
Faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, aşa cum urmăreşte în realitate recurentul, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
De aceea, criticile formulate pe aspectul situaţiei de fapt nu pot face obiect de analiză în calea de atac a recursului, ridicând o problemă legată de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate.
Susţinerile reclamantului privind greşita aplicare de către instanţa de apel şi de fond a dispoziţiilor Legii nr. 221/2009 pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.
Astfel, Legea nr. 221/2009 prevede acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate în cazul în care confiscarea a fost dispusă printr-o hotărâre de condamnare sau ca efect al unei măsuri administrative, ambele având caracter politic.
În art. 3 din Legea nr. 221/2009 sunt enumerate expres actele normative care fac ca măsura dispusă împotriva unor persoane de către organele fostei miliţii sau securităţi să aibă un caracter politic, iar art. 4 permite constatarea caracterului politic pentru măsuri dispuse şi în baza altor dispoziţii legale, însă, din tehnica legislativă folosită rezultă că trebuie să fie vorba despre măsuri luate de către aceleaşi organe şi cu acelaşi obiect (dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu).
Aşadar nu orice fel de măsură luată de către organele statului în perioada de incidenţă deschide accesul persoanelor la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 221/2009, pe această cale dorindu-se repararea prejudiciilor cauzate printr-un anumit tip de măsuri, ce privesc, în principal, persoana, şi nu patrimoniul.
Or, Legea nr. 221/2009 nu se referă la situaţia donării forţate a unor imobile în favoarea statului, ci această ipoteză este reglementată de art. 2 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, în sensul acestei legi prin imobile preluate în mod abuziv se înţeleg imobilele donate statului sau altor persoane juridice în baza unor acte normative speciale adoptate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi alte imobile donate statului, dacă s-a admis contestaţia în anulare sau constatarea nulităţii donaţiei printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Este real că dispoziţiile art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009 prevăd ipoteza în care persoanele ce au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 1945-22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic pot solicita obligarea statului la despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative dacă bunurile nu i-au fost restituite sau nu au obţinut despăgubiri în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Dar, situaţia de fapt invocată de reclamant nu se circumscrie nici acestei ipoteze, faţă de împrejurarea că nu s-a făcut dovada că autorul său a suferit o condamnare cu caracter politic sau a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic. în condiţiile prevăzute de Legea nr. 221/2009.
Din perspectiva celor expuse, instanţa de apel a făcut o legală interpretare şi aplicare a legii, nefiind astfel incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.M.B. împotriva deciziei nr. 881 din 17 mai 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4275/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4283/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
