ICCJ. Decizia nr. 4351/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4351/2012
Dosar nr. 11380/2/2010
Şedinţa publică din 13 iunie 2012
Asupra recursului civil de faţă,
Analizând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 231 din 11 octombrie 2010, Tribunalul Teleorman a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii N.M.S. şi N.N.D. în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Alexandria.
A dispus actualizarea măsurilor reparatorii stabilite prin sentinţa civilă nr. 233/2005, pronunţată de Tribunalul Teleorman la suma de 37.270,64 RON.
A respins ca nefondată cererea privind plata sumei actualizate cu indicele de inflaţie pentru perioada de la data pronunţării şi până la data plăţii efective a sumei actualizate.
A obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 233 din 21 martie 2005, îndreptată prin încheierea din 18 iulie 2005, pronunţată de Tribunalul Teleorman, rămasă definitivă şi devenită irevocabilă, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanţi, în sensul stabilirii valorii imobilului naţionalizat la suma de 2.290.488,250 RON, în limita căreia se vor acorda măsuri reparatorii prin echivalent constând în titluri de valoare folosite exclusiv în procesul de privatizare.
Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin decizia nr. 827 din 19 septembrie 2006, a dispus emiterea titlului de despăgubire, iar prin decizia nr. 1047 din 10 decembrie 2007 a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor s-a emis şi titlu de plată în cuantum de 229.048,82 RON.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat actualizarea cu indicele de inflaţie a sumei iniţial stabilită, pentru perioada decembrie 2004 (data efectuării expertizei tehnice) şi data plăţii efective, 1 iulie 2008.
Tribunalul a mai constatat că reclamanţii au un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libetăţilor fundamentale şi că sistemul de plată a despăgubirilor stabilit prin Legea nr. 247/2005 nu este eficient, aspect constatat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în mai multe cauze împotriva României.
Chiar dacă, în cauză, plata despăgubirilor a avut loc, acestea au fost achitate cu întârziere, cu încălcarea dreptului de proprietate garantat de Convenţie.
Prin decizia nr. 74 din 13 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă, şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi.
A admis apelul declarat de Primarul Municipiului Alexandria împotriva sentinţei, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Instanţa de apel a reţinut că, deşi au chemat în judecată autoritatea publică locală, reclamanţii nu au dovedit existenţa unei culpe a acesteia în procesul de achitare cu întârziere a despăgubirilor. Nici instanţa de fond nu a motivat legătura de cauzalitate între fapta prejudiciabilă şi persoana considerată a fi autorul acesteia.
Cuantumul despăgubirilor stabilite putea fi contestat pe calea specială deschisă de prevederile Legii nr. 247/2005, în condiţiile în care primarul nu mai avea atribuţii în stabilirea şi plata despăgubirilor.
Pentru că nici legea specială şi nici dreptul comun nu instituie în sarcina unităţii administrativ teritoriale pârâte vreo atribuţie în obligaţia de plată a despăgubirilor, nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.
Nici Constituţia României sau Convenţia Europeană nu sunt aplicabile, deoarece, pentru garantarea proprietăţii statul nu răspunde prin autorităţile publice locale.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., recurenţii reclamanţi au arătat că decizia atacată este nelegală.
Astfel, deşi cererea de chemare în judecată nu a fost întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, iar prima instanţă nu a analizat acţiunea din această perspectivă, instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura acestuia.
Decizia recurată are şi o motivare contradictorie, pentru că instanţa de apel a reţinut că nu există temei juridic în baza căruia pârâtul să fie obligat la plată, dar a motivat respingerea acţiunii prin neîndeplinirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale, în condiţiile în care cererea de chemare în judecată nu a avut acest temei juridic.
Recurenţii reclamanţi au mai arătat că instanţa de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, deoarece, deşi în apel s-au formulat doar două critici, apelul a fost admis cu o altă motivare, fără a se pune în discuţie excepţiile de ordine publică, pronunţându-se, astfel, o hotărâre lovită de nulitate.
Deşi nu s-a formulat un motiv de apel vizând lipsa calităţii procesuale pasive, iar instanţa nu a pus în discuţie acest motiv, admiterea apelului a avut în vedere şi acest aspect. Prin aceasta a fost încălcat şi dreptul reclamanţilor la apărare.
Instanţa de apel a pierdut din vedere faptul că prima instanţă nu a obligat pârâtul la plata vreunei sume de bani, ci doar a actualizat cuantumul despăgubirilor deja stabilite, iar cererea fiind accesorie celei soluţionate prin sentinţa civilă nr. 233/2005, procesul de faţă nu se putea purta decât între aceleaşi părţi.
Au mai arătat recurenţii reclamanţi că instanţa de apel nu a motivat respingerea apelului pe care l-au declarat, pentru că lipsesc temeiurile de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei cu privire la soluţia de respingere a apelului.
Soluţia pronunţată de instanţa de apel este nelegală şi pentru faptul că dreptul de proprietate este ocrotit de Constituţia României şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, iar plata făcută la mai mult de 3 ani de la data efectuării expertizei a încălcat principiul acordării unei despăgubiri juste şi echitabile.
Respectarea principiului restitutio in integrum presupune actualizarea despăgubirilor stabilite, iar diminuarea valorii bunului rezultă din expertiza contabilă efectuată.
Recursul declarat este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Tribunalul Teleorman a fost învestit cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 4 şi 22 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, art. 44 alin. (1) şi (3) din Constituţia României şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Având în vedere aceste temeiuri de drept, Tribunalul a admis acţiunea, constatând că acordarea de despăgubiri după mai mult de doi ani de la data la care prin hotărâre judecătorească s-a stabilit cuantumul despăgubirilor a impus reclamanţilor o povară disproporţionată şi excesivă, cu încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Instanţa de apel a reţinut şi ea acest temei juridic al cererii reclamanţilor, dar a apreciat că prima instanţă, constatând faptul că reclamanţilor li s-a creat un prejudiciu prin plata cu întârziere a creanţei, a analizat cauza în lumina mecanismului declanşării răspunderii civile delictuale.
Prin urmare, este nereală susţinerea recurenţilor reclamanţi referitoare la faptul că instanţa de apel ar fi schimbat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată.
În realitate, instanţa de apel a apreciat că prima instanţă a aplicat regulile răspunderii civile delictuale şi a constatat că analiza acesteia a fost insuficientă şi inadecvată regulilor aplicabile acestui temei de drept. Această interpretare, însă, pe care instanţa de apel a dat-o analizei în drept făcută de prima instanţă nu a făcut obiectul criticilor în recurs şi nu poate fi circumscrisă dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care se referă la interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, iar nu la interpretarea dată de instanţa de apel temeiului juridic al hotărârii pronunţate de prima instanţă.
De altfel, instanţa de apel a analizat cauza nu doar din perspectiva răspunderii civile delictuale, ci şi în lumina dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Recurenţii au mai arătat că decizia recurată are o motivare contradictorie.
Nici această critică nu poate fi primită, deoarece, potrivit art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., o hotărâre judecătorească este susceptibilă de recurs atunci când cuprinde motive contradictorii, ceea ce presupune ca motivele prezentate de instanţă în fapt şi în drept să nu susţină soluţia pronunţată.
Or, nu acesta este cazul în speţă, deoarece, deşi analiza instanţei de apel a fost realizată, aşa cum s-a arătat, atât prin raportare la răspunderea civilă delictuală şi la dispoziţiile Legii nr. 247/2005, ea susţine soluţia pronunţată, pentru că instanţa de apel a constatat că acţiunea reclamanţilor trebuie respinsă indiferent de temeiul juridic aplicabil.
Este adevărat că instanţa de apel a menţionat inexistenţa unui temei juridic în baza căruia primarul să fie obligat la plată, dar această afirmaţie trebuie interpretată în context, pentru că ea reprezintă concluzia unei analiza prin care s-a demonstrat că nu sunt aplicabile raportului juridic dedus judecăţii dispoziţiile Constituţiei, Convenţiei sau ale Legii nr. 247/2005.
Critica referitoare la faptul că instanţa de apel ar fi acordat ceea ce nu s-a cerut este, de asemenea nefondată.
Justificat de faptul că instanţele de judecată au obligaţia de a soluţiona toate pretenţiile deduse judecăţii, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. este aplicabil doar în situaţia pretenţiei deduse judecăţii, nu şi motivelor de apel formulate de părţi. Aşadar, eventuala lipsă a răspunsului la toate motivele de apel nu poate fi analizată ca fiind o pronunţare extra petita, ci constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ., neinvocată de recurenţi.
De altfel, motivul pentru care a fost admis apelul declarat de pârât a fost prezentat în termeni expliciţi de instanţa de apel şi s-a referit la faptul că diferenţa generată de devalorizarea dintre momentul cuantificării prin expertiză a valorii imobilului şi momentul emiterii titlului de despăgubire putea fi contestată pe calea specială deschisă de prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aspect care se regăseşte în criticile formulate de apelant.
Este adevărat că parte din motivarea instanţei de apel ar putea duce la concluzia că instanţa a avut în vedere şi lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului, dar instanţa de apel nu a făcut o astfel de analiză şi nu a pus în discuţia părţilor excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
Instanţa de apel a dorit să sublinieze că există o lege specială, că procedura de acordare de despăgubiri a parcurs etapele prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 şi că în această etapă unitatea notificată nu mai are atribuţii în acordarea despăgubirilor, ci doar Comisia Centrală, hotărârea emisă de aceasta putând fi atacată doar în condiţiile prevăzute de legea specială.
De aceea, lipsa atribuţiilor pârâtului în acordarea de despăgubiri nu a fost menţionat ca un element al lipsei calităţii procesuale pasive, ci ca un argument al aplicabilităţii legii speciale.
Este nefondată şi critica recurenţilor privind nemotivarea apelului declarat de reclamanţi.
Instanţa de apel a analizat ambele apeluri declarate de părţi, a arătat de ce nu sunt aplicabile temeiurile de drept invocate de reclamanţii apelanţi şi a arătat că, faţă de considerentele expuse din care rezultă netemeinicia cererii, aspectele referitoare la întinderea perioadei în care a existat riscul devalorizării, care au constituit obiectul apelului, nu mai pot fi analizate.
Nefondate sunt şi criticile referitoare la greşita aplicare a legii de către instanţa de apel cu privire la fondul raportului juridic dedus judecăţii.
În cauză, a existat o primă procedură, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, finalizată printr-o hotărâre judecătorească devenită definitivă şi rămasă irevocabilă, prin care s-a constatat valoarea despăgubirilor la care reclamanţii aveau dreptul.
Procedura a parcurs inclusiv etapa de executare, deoarece, potrivit extrasului de cont din 1 iulie 2008, suma stabilită prin hotărâre a Comisiei Centrale a fost achitată.
După această dată, la 22 iulie 2008, reclamanţii au introdus cererea de chemare în judecată prin care au solicitat actualizarea despăgubirilor.
Aşa cum în mod constant a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în deciziile în interesul legii pronunţate în aplicarea Legii nr. 10/2001 (nr. 33/2008, nr. 27/2011), atunci când există concurs între legea specială şi legea generală, trebuie acordată prioritate legii speciale, în virtutea principiului lex specialia generalibus derogant.
Speţa prezentă reprezintă o aplicaţie a acestui principiu, deoarece, prin cererea de chemare în judecată, a fost solicitată actualizarea sumei stabilită cu titlu de despăgubire prin procedura instituită de legea specială.
Prin urmare, în mod corect instanţa de apel a constatat că actualizarea sumei acordate cu titlu de despăgubiri nu putea fi solicitată decât în baza unei contestaţii formulate împotriva hotărârii emise de Comisia Centrală, potrivit dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Repunerea în discuţie a unui raport juridic definitiv finalizat şi executat ar reprezenta o încălcare a stabilităţii juridice, aspect incompatibil cu dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Formularea unei cereri separate, în condiţiile în care procedura prevăzută de dreptul intern pentru repararea eventualului prejudiciu suferit prin plata cu întârziere a despăgubirilor nu a fost valorificată, nu poate fi justificată de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, dar impune obligaţia ca, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea să fie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii (cauza Păduraru împotriva României, parag. 92)
De aceea, recursul declarat de reclamanţi se va privi ca nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii N.M.S. şi N.N.D. împotriva deciziei nr. 74 din 13 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4348/2012. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4352/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
